Prin 2000, prin Vamă, într-o seară, pe plajă, plângea un rockeraș din ăsta mai tânăr de sărea tricoul cu Nirvana de pe el. Eh, toți eram rockerași tineri prin 2000. Și-l întreabă unu:

-Ce s-a întâmplat, frate?

Și răspunde în cea mai neaoșă arghelenească posibilă, printre sughițuri, așa:

-O murit CĂrt CObein, mă! 

 Așadar: pe un nepot de-al meu din Banat la care tocmai am fost invitat la botez îl cheamă David. Pe alt nepot, din Ardeal, îl cheamă David și e cu vânătoarea, se pricepe la arme de copil - și încă e copil. Pe nepotul de la Londra îl cheamă tot David și la 10 luni îl duc părinții la piscină, nu știu dacă vor să-l facă campion, ca pe David de la înot sau au auzit ei că e bine să faci asta cu copiii. Cert este că-i la modă lumele ăsta. 

Pe vremea mea, era la modă numele meu. Știți clipul ăla viral cu unu care se agață de un gard în timp ce-l mușcă un pitbull de ciubote și urlă disperat "CRISTI!!! CHIAMÎ-L, BĂ, PI CRISTI!!!"? Ei, nu despre asta-i vorba. Dar. Cînd eram superbighidiu, dacă strigai într-o grădiniță "Cristi!" răspundeam în cor vreo 5 inși "Da!". Până aici ar putea părea amuzant. Dar există o generație cu un nume la modă cu o conotație cu adevărat tragică: Cornel. Pentru că pe mulți i-a botezat Corneliu Zelea-Codreanu. Ăla mergea prin țară pe un cal alb și boteza copii.

Acuma, sper să n-avem o generație nouă cu nume la modă gen Diana, George sau Anamaria. 

Băi, băiatul ăsta, Popovici, are un ceva al lui. "Mda, am mai auzit asta", o să spuneți. Nu, nu ați mai auzit asta. V-o spune un fost sportiv care a avut partea lui de locuri 1. Nu la mondiale, dar cred că e suficient cât să am voie să vorbesc despre competiții oleacă, deși nu-s comentator sportiv. Reușește să transforme un sport care unora le-ar putea părea plictisitor pentru spectatori - te uiți la unii care înoată, într-un show. E omul finalurilor. Să ajungi pe la mijlocul clasamentului și la sfârșit să ajungi pe locul 1 e fantastic de greu, știu ce zic. Și foarte frumos. Nu el, fizic. Concursul, zic.

Am înțeles, trebuie să facem sacrificii, trebuie să plătim prețuri mai mari, să avem salarii mai mici, cutare-cutare. Ca să trecem prin perioada asta. Măcar ne-au spus. Știu răspunsul multor români - vor pleca în locuri unde nu-i așa. Ce nu ne spune nimeni este când se termină perioada asta.

 Cristinei nu îi place să fie contrazisă. O Cristina, nu mă întrebați care, se știe ea. Și e o nepătată, nu a dat bani la "fondul clasei", nu a contribuit la cadourile pentru "tovarășa" la început de martie și când mai era, dar chiar dacă a făcut-o, adică sunt absolut convins că a făcut-o, dar n-a fost șpagă dacă o întrebi pe ea, nu, am înțeles noi greșit. Și acum ne dă nouă lecții de integritate. Păi, s-avem pardon...

 Pe Via Palmiro Togliatti eram, prin 2006. În Roma, cu văru. Acel văru, dacă se simte el, e ok oricum, că am zeci de veri, deci, n-o să știe nimeni care. Un personaj fabulos. Era pe ls jumătatea nopții și deja începusem altfel. Ne-am dus într-o grădină de vară să luăm drogvri. Noaptea, din nou, doai noi doi. Am luat hash printr-un gard din ăla de sârmă de la traficanții albanezi de 20 euro. Îmi tot puneau grăunțe, bucățele din alea de hash în palmă prin gardul ăla și mă țineau de vorbă:

-De unde ești?

-Din România.

-Și ce faci aici?

-Muratore. 

În română înseamnă zidar, dar nu puteam să le spun că eram ziarist în concediu, deși ar fi ieșit un reportaj mișteaux undercover, dar na, n-aveam chef de probleme, chiar eram acolo ca să mă distrez. Am vorbit ce am vorbit cu ei și la urmă aveam palma plină de dr0guri. Acum începea problema 2: nu aveam foițe să rulăm, să fumăm. Am început să întrebăm prin parcul ăla: hai delle cartine? Pe ecran, că era proiecție, era proiectat un film care părea bun, atât cât auzeam și eu. Dar altminteri, pe măsură ce întrebam lumea de acolo despre foițe, auzeam tot mai mulți întrebând același lucru, inclusiv pe noi. Hai delle cartine? Se pare că nu era o criză de dr0guri, era o criză de foițe, domnule.

Până la urmă am rezolvat-o altfel, sm golit o țigară normală de tutun, am umplut-o cu... așa și am făcut-o poștă. Iar noi ne-am făcut praștie. După care văru s-a urcat la volan să mă ducă să-mi arate ceva. Strada aia de czre ziceam mai sus, unde noaptea ieșeau transsecsualii la produs. Băi. ce femei! Doar că nu era niciunul femeie. Arătau superb. Păreau singurele fete frumoase din Roma.

-Ia uite-o, mă, văru, p-aia! 

-Nu, uite-l, p-ăla, că ți-am zis că sunt bărbați. Pr0stituatele femei n-au ce să caute aici.

-Cum, și ăla-i bărbat?

-Da.

-Și ăla?

-Da.

-Și la un moment dat, ca să mă convingă, oprește mașina în dreptul unei blonde superbe și o întreabă:

-Fai sesso a tre?

Și respectivul ori respectiva, cum i-o plăcea să se autodenumească, răspunde cu o voce din aia de bariton veritabil:

-Ho paura.

Atunci am înțeles. Așa era. Cum spunea el. Doar că imediat văru face belea. Cum citise și el niște droage și era cam absent, ratează o curbă și intrăm în viteză într-o parcare  cu niște borduri foarte înalte, de-și bulește în ele roțile de pe partea mea. Am lăsat mașina acolo și am luat-o pe jos spre casa lui, beți și dr0gați, noaptea, printre pr0stituați trans.  Am ajuns întregi, doar eu am borât în jeturi până acolo.

Dar a doua zi, când ne-am întors să vedem ce facem cu mașina, am găsit-o plină și pe capotă, și pe portbagaj, de prezervative folosite. Se făcuse multă dragoste acolo.