Sărbătorile vin, odată cu ele cohortele de toboșari, dar mai ales preferații mei, psihopații piromano-petardoizi. Știți voi, ăia cu pocnitorile, care sărbătoresc de dinainte, preventiv. Sau poate repetă pentru sărbători. S-a auzit azi o bubuitură de ziceai că ne-a atacat aviația, am tresărit în casă. După care, imediat, un mare și frumos BĂGA-MI-AȘ PVLA-N MĂ-TA!!! Zic frumos pentru că vocea era de femeie. M-am gândit  ia uite, mă, săraca, s-a speriat atât de tare încât i-a crescut pvlă instantaneu. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră, dacă asta vreți să găsiți sub brad. Dacă nu, atunci vă urez sărbători fericite.

 Deci, ies campion național universitar de taekwondo prin 2005 sau gen. Nu vreau să mă laud. Zic doar așa. Nu m-a trimis clubul, nu m-a trimis universitatea, pur și simplu m-am dus și eu acolo, la federație și le-am zis "Pot să partikip și eu? "Ești student?" Nu, sunt masterand." A, deci, universitar. Atunci, da."

Mă duc și iau locul I și cea mai mare bucurie a mea a fost că muierea mea era în public și nu aș vrea să povestex aici ce mândră a fost de mine și ce partidă am avut cu ea în noaptea de după. Aș fi vrut să mă vadă și mama măcar o dată ieșimd ieșind campion, că nu a fost o singură dată, dar fără partea cu ce mi-a făcut prietena mea atunci.

Când am ajuns la concurs, habar n-aveam că fac parte dintr-o echipă. Dar așa eram, la festivitatea de deschidere am aflat că fac parte dintr-uc team. Eram coleg cu un tip care nu era coleg de club cu mine, era din altă parte. Eram pur și simplu colegi la aceeași universitate, eu la master, el la facultate.Nu doar că nu știam că am coleg, nu venise niciun antrenor, să aibă cine să urle la mine de pe margine nu al meu, al meu a urlat la mine atâtt: "CALM!", a trebuit să îl rog pe antrenorul de la Galați să stea la scaunul meu.Nu să te învețe el meserie fix atunci, dar măcar să facă prezența, să-ți dea apă la pauză și vânt cu prosopul și să te încurajeze.

Și omul m-a ajutat. După care, hai, medaliați, acuma, cu colegul meu ad-hoc, ne-am trezit pe locul 3 pe țară. Locul I îl luase Academia Navală. Veniseră ăia cu o trupă întreagă. Dar noi, deși eram 2, luasem ambii medalia de aur, fiecare pe categoria lui. Iar asta ne-a calificat pentru un loc pe podiumul pe echipe. Și hei, Și Universitatea București avea tot 2 oameni și tot 2 locuri I. Din motive pe care nu o să le spun aici, s-a hotărât că noi luam locul 3 pe echipe și ei locul doi.

Ne-au făcut poze, ne-au dat medalii și ne-au dat o cupă imensă. Bun, nedalii avem, dar cupa? Ce facem cu ea, o tăiem în două? Zic băi, hai să o dăm universității, că noi pentru ea am luptat.

-Hai, bine, mâine la secretariat, că azi e duminică.

Și mâine mergem acolo și zicem:

-Uitați, noi am participat la Campionatul Național Universitar și am câștigat chestia asta și vrem s-o dăm Universității.

Și a ieșit o chestie...

-A, păi nu se poate.

--Ce să nu se poată?

-Nu facem așa.

-Trebuie să discutați cu decanul, să nu știu ce...

-Să discutăm ce? Să-i cerem voie să călătorim în timp, în trecut, să ne rupem mâini și picioare pentru facultatea asta? Am zis că am câștigat ceva, vrenm să-l lăsăm aici, nu să vi-l vindem.

Și colegul ăsta cedează psihic. Se uită la mine și îmi zice:

-Știi ceva? Ia cupa asta și păstreaz-o tu.

Cine nu mă crede poate să verifice la mine acasă, că e acolo și în ziua de azi.

 Am zis că nu mă bag, dar asta este. M-a sunat mama și m-a întrebat:

-Tu ai votat cu ăla?

-Nu, mamă, am votat cu ungurul, că mi s-a părut cel mai patriot dintre toți.

-Hahaha! Păi cum, că m-a sunat vară-mea de la Fălticeni să îmi spună că e bun.

-Mamă, doar mă știi pe mine, eu nu sunt nazist. Ăla are boală pe toată lumea. Și stai s-o vezi pe nevastă-sa ce dementă e. Dar el are boală pe toată lumea, se crede înconjurat numai de dușmani și mai e o problemă foarte gravă - are boală pe diaspora, adică pe tine, pe restul familiei care-i plecată, vă consideră trădători, chestii din astea. Cum aș putea să votez pe cineva care îmi urăște familia și prietenii?

Pistolul

 Hai, că le-am zis colegilor mei o fază și se uitau cam ciudat la mine, drept urmare, o spun și aici: prima dată când am ținut un pistol în mână aveam vreo 5-6 ani. Și privirea lor a fost la modul "hai, mă, aveai tu pistol la 6 ani, ne crezi proști?" Nu, n-aveam. Dar bătrânu' avea din când în când. Că era ofițer în armată. Și m-am trezit cu el într-o zi acasă, eu venit din clasa I cu cheia de gât, el fugit un pic din gardă, echipat complet, că na... Deși era ofițer de serviciu și putea oricând să le spună la ăia de la popota unității să-i aducă o friptură sau ceva, și-a amintit el că făcuse nevastă-sa făcuse o ciorbă bună de dimineață și el de aia avea chef. 

Își punea la încălzit și zice:

-Tu vrei?

-Ăăă, nu.

-Bine.

Și scoate pistolul din toc, îi dă jos încărcătorul, verifică să nu fie glonț pe țeavă și mi-l întinde:

-Poftim. Joacă-te cu ăsta.

Acum, copchil fiind, te visezi supererou, lupți tu cu băieții răi, faci, dregi, bineînțeles, eu aveam un pistol, dar nu puteam să împușc pe nimeni, că nu aveam gloanțe, ele erau pe masă, cel mult puteam să încerc să bat pe cineva cu el.

-Da, tată, hai să... HĂI!

De când l-am luat în mână, s-a dus pistolul în jos cu tot cu mine, echer m-a făcut. Băi, era atât de greu... mă chinuiam să-l ridic să țintesc cu el. Gol, descărcat. Pfuai. De-asta, când am pus mâna mai la bătrânețe pe un Glock într-un poligon am zis mamă, ce jucărie, cu asta chiar poți să tragi cu o mână. Dar în rest, nu prea-i mai cred p-ăia din filme care trag ei cu 2 arme odată.

Poveste pescărească

 Poveste pescărească

Dar asta e pe bune. Deci, vine mama în țară. Chestie care nu se întâmplă mereu. Dar tura aia a venit. Eu m-am bucurat ca un copil. Na, ca și cum aș fi copilul ei, că știți voi, pater semper incertus. Mi-a adus o grămadă de bunătăți. Dar eu, bucuros ca o pisică din aia care vine și îți lasă șoricei morți pe preș la ușă am zis stai așa. Trebuie să fac și eu ceva. Mi-am luat sculăriile, m-am urcat în bibiu și m-am dus într-un loc de pe Siret pe care îl știam eu.

La artificială. Băi, ca niciodată. Cred că a durat toată afacerea vreun sfert de oră. 9 lansări, 6 șalăi. Am păstrat 2 pentru acasă, p-ăilalți 4 i-am aruncat înapoi în apă șiiii... un pic mai încolo era unu' care dădea la crap. 7000 de lansete, scule, momeli, nenorociri, nimic. Că asta e la crap, aștepți. Plus nevasta, o luase și pe ea la bronzat. Și plecând, am auzit-o spunându-i:

-Tu de ce nu faci ca el?

 

Nu-mi place să mă laud, dar am prins-o, mă. Pe vecină-mea.  Deși ea ar fi trebuit să fie mai sprintenă decât mine, că eu am două picioare, ea are două picioare și un baston, deci, trei. Am găsit-o pe scări, se chinuia să care un scaun stricat la centrala termică să i-l repare ăia. I l-am dus eu și pe drum mă gândeam "putea să-mi spună mie, am făcut muzeistică, știu să restaurez chestii". Dar na. Însă, până la intrare, unde ne-a întâmpinat câinele, că ăia de la centrală sunt mari iubitori și crescători de câini, nu știu de ce-i cresc, poate le e teamă să nu vină ăia de la alte centrale să le fure ceva, mi-am amintit de mozarella. Am aflat sau, mă rog, mi-a confirmat că, de fapt, nu și-l permitea, că plătește la vârsta ei chirie cât plătesc și eu, mișteaux, ce mai...

-Stați aici 5 minute?

-Poftim?

Nu mă auzea. Deh, vârsta.

Am lăsat partea asta la mâna destinului și am fugit ca un nebun la magazin. Mozarella nu mai era acolo. Le-am întrebat pe fetele de acolo:

-Era niște mozarella aici.

-A, nu, dincolo, în vitrina aia.

Ele între ele:

-Care mozarella, fată?

-Ei, aia care era la ofertă. Dar nu mai este.

Și nu mai era. Nu mai costa nici 13 lei, nici 14 lei. Dar nu mai conta prețul. Și când m-am întors ea era acolo și i-am dat branza și eu sunt un om mai fericit acum..