Era bărbat bine, campion de atletism, alea-alea. Și chiar era un tip atletic. L-am văzut eu nimerindu-l direct în piept cu o piatră pe unul care ne pietruia pe noi de la etajul 5 dintr-un șantier. Prin clasa a opta. Dup-aia a plecat la liceul militar și probabil multă lume s-a bucurat, mai ales părinții, că avea niște apucături cam ciudate. Și na, în liceu, într-o vacanță, s-a îndrăgostit. Șiu asta pentru că îmi dădea mie scrisorile de dragoste și i le dădeam eu ei și invers, nu știu de ce. Dar asta este, le-am citit. 

Ce nu înțelegeam eu era de ce îi plăcea lui de ea. Pe lângă mine, avea un fizic de zeu roman, prost nu părea și totuși... Deci, ca să explic, ea era o strâmbă ochelaristă din aia cu dinții aruncați cu praștia în gură, care nu părea să iasă cu nimic în evidență, ori poate prin tocilarism, M-am gândit "taci, mă, poate ăsta-i sapiosecsual". Că lumea zicea că-i deșteaptă, că e fiică de director de școală și nu știu ce. Dar am stat de vorbă cu ea de n ori și niciodată n-a dat vreun semn că o dă afară inteligența din casă. 

Până la urmă și-au văzut de drum fiecare, el după liceul militar s-a hotărât că armata nu-i de el, și-a băgat picioarele în școala de ofițeri și a venit la București și a făcut Politehnica. Dar m-am întrebat de câteva ori ce i-a plăcut la ciuciubata aia. Și-am zis "băi, liceu militar, plin de pvli și de labe acolo, na, încerci să futz tot ce are puls".  Acum este mândrul tată al unei absolvente de liceu. Ce-i ciudat este că fiică-sa seamănă izbitor cu tipa aia pe care o iubea el atunci. Gata, am bârfit. 

 "Rad boiaua și-o topesc"

Într-a doua, cred că era 1987 sau ceva, la Casa Pionierilor, la cercul de desen, vine soțul profesoarei, el însuși profesor de desen la un liceu  și-i spune ceva la ureche. Și ea:

-Cum? Au băgat slănină la magazin??? Gata, mă duc să mă pun la coadă!  A, e cu boia? Nicio problemă, rad boiaua și-o topesc. O pun la borcan și când am nevoie o fac ulei și o pun la mâncare.

Și se întoarce spre noi:

-Copii, voi stați aici și terminați ce aveți de pictat până mă întorc eu de la coadă. Dar nu folosiți ulei de la grăsimea din slănină când desenați, da?

Noi ne uitam unii la alții la modul "să dai boiaua jos de pe slănină, ce-i asta? Că și slănina și boiaua sunt greu de găsit." Până și noi, niște copii, știam asta. Cui este nostalgic după vremurile alea îi urez să descopere călătoria în timp și să se întoarcă în acel frumos atunci. 

Mi-am amintit de mine mai devreme, de pe când eram cu mâna spânzurată după operație și mă chinuiam să deschid ușa blocului cu una singură și o vecină pensionară plictisită mă lua la salturi că de ce deschid ușa cu piciorul. "Pentru că așa pot, madam, cu mâna și piciorul, cu ce vrei s-o deschid, cu o mână și cu gura?! Nu mai bine mă ajuți?!" îmi venea să urlu la ea, dar n-am făcut-o, mă știți pe mine. Dar azi din nou mi-am adus aminte că ușa aia e greu de manevrat, mai ales pentru incapacitați temporar sau permanent ori pentru bătrâni sau copii. Că mă pregăteam să intru și-am auzit din spate "Nu mă aștepți și pe mine?". Era vecinul meu bătrân spre foarte bătrân de la nu știu ce etaj. 

A durat ceva până a ajuns la ușă, dar l-am așteptat, nicio problemă. Penultima dată când l-am ajutat cu ușa a fost ciudat, iar ușa aia a văzut multe, vă zic. L-am ajutat cu ușa și era să-l ajut de toți banii. L-am prins din urmă când se chinuia cu ea și-am zis în capul meu stai așa, și-am tras ușa cu tot cu el, de era să-l arunc în grădină, că la el era așa, un fel de combinație, trăgea, dar se și sprijinea de ea. Și na, când ai văzut cum e să te chinui cu o ușă o perioadă și nu-ți dai seama cum e să te chinui cu ea tot restul vieții nu știu ce fel de om ești. Deci, așteptaj. A ajuns, a urmat uzualul schimb de politețuri, după care zice:

-Asta-i scara?

-Da, asta-i scara A.

-Nu, dacă asta-i scara.

Se referea la treaptă, că e și o din aia acolo.

-Da, da. Mă gândeam că vă refereați la scara-scară, că eu le-am confundat o dată.

-Eh, ești mai nou.

"Eh, eram mai beat și mai drogat, dar între timp m-am lăsat, că au trecut vreo 12 ani de când stau aici, dar să știți că pe vremea aia am avut și un episod când am greșit etajul, dar, din nou, m-am lăsat. A, v-am mai spus că m-am lăsat? Și chiar da, m-am lăsat." Dar nu i-am zis că m-am lăsat. I-am zis atât:

-Eh. Era întuneric. 

Ne despărțim și o iau înainte și-l aud din urmă:

-Eh, mergi la vot?

-Eh. Da.

Așa. Vine un amic la redacție când eram pe la revista aia de calculatoare sau magazinul ăla de calculatoare, cum îi zicea cineva. Fost coleg, se dusese unde erau banii ăia adevărați, își dorea o carieră serioasă, nu ce făceam eu. Dar na, relația cu presa e importantă mereu, iar influencerii pe vremea aia încă se încălțau cu fesul ca să nu le fie frig când mergeau în picioare pe sub pat. Așa că vine la origini, la presă. Și-mi dă o supersculă de laptop, costa 70 milioane acum 15 ani, încă nu fusese lansat pe piața de la noi. Să-l testez și să-i bag un review la ziar. Hai. Hai.

Dă-i teste, dă-i benchmarkuri, băi, bijuterie, ce mai. Deci, șmecher-șmecher. Mi-am luat laptop nou anul trecut, dar ăla de acum câți ani am zis e mai bun și acum. Trece timpul, două săptămâni sau cât a fost, îmi fac treaba, mă joc cu el pe toate părțile, era de 10 din 10, pe bune. După care, când mă pregăteam să-l sun pe om, să-l anunț că am terminat și de testat și de scris, descopăr cu groază ceva: calculatorul era. Ce nu găseam era ambalajul de la el, adică nici suporturi de driveuri, nici licențe, nici garanții, nici nimic.  Doar el și încărcătorul. Cu niște întrebări indirecte, am aflat ce se întâmplase - doamna de serviciu aflase că provenim din aceeași zonă geografică a vrut să se comporte ca o mamă și mi-a făcut curat foarte serios pe birou și a aruncat tot.

Îmi venea să intru sub pământ, nu știam ce ar fi putut să urmeze, deși sincer, dacă aveam banii ăia aș fi cumpărat eu scula aia. Doar că trebuia să prestez cel puțin vreo două luni pentru banii ăia. Dar mi-am luat inima în dinți și l-am anunțat și omul, băiat de zahăr, a zis nicio problemă. Am răsuflat ușurat. Deja nu mă mai gândeam doar la mine, mă gândeam și la el, că poate avea și el de dat explicații mai sus la el pentru așa ceva. Ca să nu mai zic că am văzut mailuri cu cc la șefi pentru mai puțin de atât. Vine, îl ia și mă întreabă:

-Băi, acum, pe bune, lasă faza aia, că nu se întâmplă nimic, am eu grijă. Așa-i că e...

--O jucărie fantastică. O să citești recenzia, am trimis la corectură, pleacă la tipar...

-Ți-a plăcut touchscreenul? 

-Care touchscreen?

-

Așadar, mergem la un campionat la București (bine, eu eram deja aici, la facultate,  dar din solidaritate, m-am cazat și eu cu echipa într-un cămin de liceu sportiv). Seara, la un moment dat, ieșim la o țigară pe balcon, ca niște sportivi adevărați, nu? Noi și Galațiul, că și ei erau acolo și na, deși eram adversari, eram prieteni, că eram toți în același... situație, că știam ce urmează, și ne făceam praf în fiecare noapte înainte de competiție, că toți sufeream.

Dar exista așa, un fel de chimie între fetele de la Galați și băieții de la Focșani. În seara aia, pe balcon (nu știu, eu să fi avut vreo 19 ani?), o gagică de 15 ani de la Galați îmi zice s-o iau în brațe, că îi e frig. Și o iau și o țin. Și atât. Bun. Trece seara. Se termină concursul a doua zi, toată lumea se duce în treaba ei, după care, la câteva zile, mă caută camarazii mei de la Galați să mă întrebe ce-i cu cutăreasca. Le spusese părinților că mă iubește pe mine și dup-aia dispăruse de acasă.

Eram siderat. Pe mine??? Eu pe vremea aia aveam niște mușchi.mă mișcam bine pe suprafață, câștigam meciuri,  dar după standardele mele, arătam ca un tocilar mic care își uitase ochelarii la reședință. Dar până la urmă s-a lămurit situația, fugise cu altul de acasă și nu a fost nevoie să dau explicații eu. Nu fugise la mine.

Într-o dimineață, eram în laboratorul de teste de la PC Magazine și traduceam ceva din PC Mag-ul american, că aveam licență să facem asta. Era o atmosferă infernală. În jurul meu erau vreo 11 laptopuri. Că făceam și un test comparativ pe durata bateriei. Adică dădeam cu un benchmark în ele și vedeam cât țin. Benchmark-ul era un program care rula un clip cu o melodie super SF cu toți parametrii calculatorului dați la maxim. Inclusiv audio. Pentru că laptopurile au fost pornite pe rând, muzica aia dementă nu se auzea toată odată, sincronizat. Suna ca o melodie cântată de 11 instrumente, deși aceeași, în 11 timing-uri.

Și intră peste mine femeia de serviciu, să facă curat. Bine, mi-a făcut odată o fază de-mi venea s-o bat. Din exces de zel, făcând curat, a aruncat cutia de la un alt laptop în teste la gunoi ( nu știu, poate testa și ea rezistența ambalajului la cutia de gunoi), calculator care costa 70 de milioane în 2008. Cu tot cu licențe, cu cd-uri etc. Dar am trecut peste și am rezolvat și cu furnizorul. Că femeia mă iubea, mă. De când am discutat cu ea în lift și i-am zis că-s din Focșani, ceea ce-i parțial adevărat, că io-s fătat în Constanța și am stat mai mult de jumătate din viață în București mi-a spus că și ea e din Focșani foarte înduioșată și a început să mă trateze ca pe copilul ei. Bine, fără partea cu bătaia.

Așadar, întră femeia cu mătura și cu fărașul în mână în tostă hărmălaia aia suprarealistă și absolut enervantă și perturbatoare și obositoare, mai ales că nu era pe atunci foarte popular conceptul de work from home (sunt curios cum ar funcționa conceptul ăsta pentru personalul de la curățenie) și nu ne auzeam, așa că am urlat la ea: 

-BINE AȚI VENIT ÎN COSMOS!!!