Jumări, nu jumeri

Că nu discutăm de scovergi din alea, cranț, cranț, din Ardeal. Zic despre treburile alea, carne din aia, jumate grăsime, jumate mușchi, jumate șoric, afumată, prăjită și păstrată în untură. Ăia de prin Olt îi zic carne la garniță. Treaba lor. Treaba mea e să zic asta: du-te înapoi în timp în copilărie, joacă fotbal cu băieții în fața porții pe vremea asta în care așa ceva, să ieși din casă, din curte, a început să devină o idee rea și întoarce-te, fii de acord cu bunică-ta care te trimite cu o farfurie, o carafă și un castron în beci să iei jumări, murături și vin pentru cină. 

Și o să-ți fvtă o omletă cu jumări și cu mămăligă și cu mămăligă de-o să mănânci de-o să spargi, dacă o prinzi într-o seară bună o să-ți toarne și ție un pahar di hin, o să te azdruci dup-aia în futelniță cu plapuma-n cap și cu picioarele la soba proaspăt alimentată cu lemn și n-o să-ți dorești mai mult și nu te duce mintea la alte prostii, că ești copil.

Mi-a cam ieșit pe nas chestia asta cu "Bucureștiul ne discriminează", am auzit-o de prea multe ori de la ungurii noștri. Îs tare curios cum îi discriminează. Că sunt de vreo 35 ani la putere? Ca UDMR?  Dacă ar fi să fiu dur, aș interzice partidele fondate pe criterii etnice, dar eu știu mai bine de atât. Da, există o grămadă de retardați care au o problemă cu ei. Dar acum ce facem? Scăpăm de ei? Suntem mai buni de atât. Oricum, sunt doar niște români care se ceartă între ei în limba maghiară. Nu îi discriminează nimeni. Cel mult, îi discriminează pozitiv, că de atâția ani sunt power brokeri pe aici. Au avut cam mereu cele mai șmechere bugetar ministere, gen dezvoltare, finanțe, fonduri europene etc. Revin, știu băieți care au boală pe unguri în Ghencea în gura mare, dar dacă îi duci în Sfântu Gheorghe s-ar putea să nu vorbească la fel pe stradă. Revenind. Nu cred că Bucureștiul discriminează. Cred că Bucureștiul este prost și ignorant.

Mi-a spus o colegă de clasă din liceu care era pe la karate "du-te la taicuando, că e mai mult pentru fete și băieți mai subțirei, așa, ca tine," Și am ascultat-o. Ce s-a întâmplat după e nebunie completă. Călătorii, prietenii, dușmănii, mâini și picioare rupte, relații distruse, înțelegeri făcute, meh. Nu e ușor să te duci la sală duminica, atunci când muierea ta are și ea liber de acasă și tu te urci în autobuz să pleci la sală și ea se prăvăleșe pe mijlocul stăzii plângând, în timp ce trag prietenele ei de ea "hai, fă, că te calcă mașinile!",   - poate înțelege când iei locul I, dar nu vrea să înțeleagă când te întorci acasă cu un piciot 42 și unul 47. Era mai lungă treaba asta, dar s-a pierdut pe parcurs,

Când am ieșit din mall, ca băieții, stăteam la trecerea de pietoni, că era roșu. Și de pe partea cealaltă se apucă una și traversează. Până aici, nimic neobișnuit dacă stai pă București. Numai că tura asta nu s-a înghesuit nimeni în urma ei. Că aici e o diferență. Pă Bucale vezi tot felul de chestii. Dacă te duci la Bârlad, lumea se teme de mașini. Pietonii le dau prioritate la șoferi, chiar dacă au verde. În București e invers. Pietonii sunt ăia cu tupeu. Îi vezi trecând pe roșu în toate stilurile și pozițiile. Și nu doar atât. Am văzut mame cu cărucioare cu copii, bătrâni trecând  cu cadrul pe mijlocul bulevardului și când pun frână șoferii și-i claxonează se opresc acolo și-i admonestează din priviri "ce faci, bă, mă calci pe stradă?!".

Și toate mașinile care veneau în viteză s-au oprit și o claxonau pe ea. Iar domnița vocifera:

- E verde!!!

Le și arăta. Iar eu mă uitam la ea ca la o nebună. Era roșu. M-am gândit "uite o daltonistă, ca să nu zic nesimțită! "Chiar am gândit cu voce tare și am vorbit urât cu o femeie, ceea ce nu fac:

- E verde o pulăh.

Și ea-mi răspunde gesticulând și arătându-mi:

- E verde!

- Dar al tău e roșu. 

Ea s-a întors și a văzut. Dar a insistat. Și m-am uitat și avea dreptate, frate. Semaforul ei ei era verde, al meu era roșu.  Ne uitam amândoi șocați la ce se întâmpla. Nu mai știa nimeni ce să facă. Până la urmă, își iau unii inima în dinți și o iau înainte și traversăm toți, buluc, că eram mulți. Mașinile s-au oprit, ce să facă și ele. Se pare că pentru ele încă mergeau semafoarele sau mai funcționa încă bunul simț al șoferilor. Și nu aș vrea să extrapolez (iertați-mă dacă vi se pare că am folosit un cuvânt obscen) la starea țării noastre, unde nu numai că nu mai știi ce-i verde și ce-i roșu, ci nu mai știi ce-i bine și ce-i rău.

 

Am avut și eu ocazia să trec pe lângă curtea Catedralei Ăsteia Noi. Acum, recent. Impresionant. Impresionant nu câtă credință există în țara asta. Impresionant cât de înaltă e și câtă lume de pe aici își măsoară evlavia în metri înălțime, hectare la sol, locuri în parcare, public la meciul de inaugurare și număr de celebrități participante la tribuna VIP. Dar asta știam deja, adică mă așteptam la așa ceva, că încă înainte de a fi terminată o puteai vedea de departe, în mijlocul celorlalte clădiri - nu mici deloc. Mă și gândeam "Ia, uite, bă, ce mândri ctitori are patria mea contemporani cu mine!". Păcat că, de fapt, nu e terminată. Au terminat-o la modul că pe dinafară e cam la roșu, fără decorațiuni, zici că-i protestantă. Sau au lăsat aurul numai pe pereții de dinăuntru, ca să nu se fure? Au inaugurat-o Dany și prietenii lui politicieni așa, cum fac ei, câte o pamblică la fiecare kilometru.

Oricum, cred că Ceaușescu se întoarce în mormânt de mândrie că urmașii lui nu i-au lăsat marea realizare - Casa Poporului, cel mai mare simbol al circului foamei din lume, să se simtă singură pe acolo. Și așa, intrarea pentru pentru enorisși, vizitatori, invitați, clienți, parteneri de afaceri, de toate, e orientată fix spre mormântul lui, iar cimitirul Ghencea nu e departe de acolo. Măcar ar avea loc mai mult și ăia care-l comemorează și-i fac parastas în fiecare an cu nu știu ce ocazii. Că-i și meritul lui. Că pe mulți i-a dat afară și i-a mutat cu forța din cartierul ăla frumos pe vremuri și mulți au murit pe șantiere ca să facă monstruozitățile alea. Pe care le iubesc tare de tot, o zic din nou, ăia care confundă urâtul cu arta și megalomania  cu ortodoxia. 

Oameni pe care sincer, știu că s-ar putea să creadă cineva că îi urâsc. Nu. Poate mă antipatizează ei pe mine când văd că n-aș ști eu să mă bucur că uite, în sfârșit, avem ceva vrumos și mai ales MARE. Chiar nu. Pur și simplu observ în scris, cu amărăciune, că  avem o credință mare (uite, tocmai zic ăștia chiar acum la TV că e coada la vizitat 8 ore), deci, avem credința mare și o coadă lungă și o minte cam mică. N-o zic cu răutate, cu nimic. O zic cu echidistanța omului care a citit prima dată Biblia în clasa a treia și a făcut și vreo doi ani de muzeistică la școală, înainte să fie dus de bunică-sa în fiecare duminică și la fiecare hram la o biserică din aia de sat, unde duminica dimineața, în loc să dorm, mergeam și asistam parcă la un casting între babe la un film p0rn. Aproape se băteau care să sărute prima toate reliefurile, raclele, incoanele și care ajungea prima pe locul I capră - dar capră corect, nu așa, ca să-i pupe popii mâna.

Sau a omului care, când ajungea pe șantierul de renovare a unei biserici, afla nu doar istoria bisericii, ci și istoricul istoriei bisericii respective. M-am întors odată de la Muzeul de Științe Naturale Vrancea, unde nu am fost doar simpli vizitatori - eu, colegele mele și profesorul, care era chiar Directorul Direcției Muzeale Vrancea, parcă așa se chema. Ne-au făcut turul și dup-aia ne-au băgat în laboratoarele lor și ne-au arătat cum se împăiază, cum se cutare... Ajuns acasă, dau să-mi fac temele, mă așez la birou și în loc de teme era să fac infarct. Fusesem cu ceva timp înainte la Odobești, unde se restaura cea mai veche biserică catolică (și posibil biserică punct) din Moldova. La domiciliu, deci, am deschis sertarul și acolo ar fi trebuit să găsesc o bucățică din aia cât o nucă din locul ăla cu o poveste fantastică. Era o bucată de zid.

Din nou. Cât o nucă. Poate puțin mai mare. Nici restauratorii ăia, mă refer la muncitororii anjați pe șantier, nu erau neaparat cei mai mari arheologi sau ceva. Că o găsisem într-un morman de moloz pe acolo, de care se pregăteau să scape. Ei, mi-am zis, dacă nu o vor dumnealor, o iau eu. Arăta în cățiva centrimetri vreo 800 ani de istorie. Avea cel puțin 4 straturi de vopsea și două de urme de foc, ca o instituție cotropită de nici nu știe nimeni exact și de câte ori. Asta așa, la prima vedere. Deci, am băgat-o în buzunar, am pus-o la păstrare cu gândul s-o studiez mai atent cu prima ocazie. Și vine ocazia aia și m-am dus s-o văd mai bine și, când colo, piesa, ia-o de unde nu-i. Am înnebunit. Cine să spargă o casă și să lase tot și să ia fix aia? Un alt pasionat de arheologie????

-M A M Ă!!!!

-Ce-i. măi?

-Era o piesă undeva aici, una cu alb pe o parte și cu niște picturi, mai multe, pe partea cealaltă. Știi ceva de ea?

-A, piatra aia? Ți-am aruncat-o.

-CUM???

-Ți-am făcut curat în sertar și ți-am aruncat-o! 

De parcă o rugase cineva. Deși, pot să pun pariu că numai gunoaie nu căuta ea prin sertar pe acolo.. Sau opere de artă. Cel mult poate vreo lucrare cu notă proastă sau vreo revistă din aia pentru băieți. 

-Tu știi ce era aia? 

-Eeee, păi dacă tu nu zici!

Și mi-a întors spatele și a plecat. Eu eram prostul, mă, că nu pusesem afișe peste tot VEDEȚI CĂ ÎN BIROUL DIN CAMERA DE MAI ÎN STÂNGA; E UN OBIECT CU VALOARE ISTORICĂ: Revenind în prezent, am un anunț pentru  cei care stau la coadă la Catedrală sau au pe cineva acolo: vedeți că dacă bate vântul la coadă, sau soarele sau frigul, după altar, adică, mă rog, după partea clădirii cu altarul, adică spre est, chiar în intrarea dinspre Catedrală în Casa Poporului este Muzeul Național de Artă Contemporană. Vă puteți aștepta rândul la coadă acolo.

 

 Din alea 11 licee din orașul meu, două erau cu adevărat șmechere: Cuza și Unirea. Întotdeauna era bătaie între noi, ba la olimpiade, ba la șmecherie, ba la femei... Chiar îmi spunea o boieroacă întoarsă din Brazilia după revoluție să-și recupereze în Vrancea viile confiscate de comuniști pe vremuri:

-Ești la Unirea? Bun liceu! Pe vremea mea era liceu de băieți, Cuza era liceu de fete!

Așa, cu o țigară în colțul gurii. Și făceam mereu misteaux de băieții de la Cuza pe tema asta. "Bă, sunteți la liceul greșit, ăla-i liceu de fete!"Aveam prieteni și mai ales prietene la Cuza și pot să zic că aveau niște obiceiuri destul de ciudate. La noi, la Unirea, eram bețivi. Ei, la Cuza era cu totul altceva. Și nu mă refer la curvăsărie, că io consider asta o calitate. Exista instituția botezului. După ce învățai să fumezi în veceu și să arunci și să lipești chibrituri aprinse, udate cu scuipat și frecate de pereți cu var, ca să se lipească, de tavan, făceau, așa, un fel de tunel, se aliniau de-a lungul pereților veceului și, pe drumul tău afară, erai umplut de șuturi în cvr, după care, afară, erai băgat cu capul în adăpătoarea aia din față și gata. Erai botezat. 

Și nu făceau doar asta. Am fost la o festivitate de terminare a anului școlar la ei și, spre norocul meu, am trecut neobservat, că sunt mai mic, așa. Dar șeful de budă-că aveau și instituția asta și cu prietenii lui s-au turnat că mai e unul de la Unirea. L-au luat, l-au urcat cu forța într-un stejar din curtea liceului și l-au pus să cânte de acolo "Deșteaptă-te, române". Au ieșit niște lălăieli patetice, ziceai că recită un creștin rugăciuni pe vremea romanilor în groapa cu lei.  Dar e ok, mă, am auzit că acum e ofițer de informații.