Așadar, mergem la un campionat la București (bine, eu eram deja aici, la facultate,  dar din solidaritate, m-am cazat și eu cu echipa într-un cămin de liceu sportiv). Seara, la un moment dat, ieșim la o țigară pe balcon, ca niște sportivi adevărați, nu? Noi și Galațiul, că și ei erau acolo și na, deși eram adversari, eram prieteni, că eram toți în același... situație, că știam ce urmează, și ne făceam praf în fiecare noapte înainte de competiție, că toți sufeream.

Dar exista așa, un fel de chimie între fetele de la Galați și băieții de la Focșani. În seara aia, pe balcon (nu știu, eu să fi avut vreo 19 ani?), o gagică de 15 ani de la Galați îmi zice s-o iau în brațe, că îi e frig. Și o iau și o țin. Și atât. Bun. Trece seara. Se termină concursul a doua zi, toată lumea se duce în treaba ei, după care, la câteva zile, mă caută camarazii mei de la Galați să mă întrebe ce-i cu cutăreasca. Le spusese părinților că mă iubește pe mine și dup-aia dispăruse de acasă.

Eram siderat. Pe mine??? Eu pe vremea aia aveam niște mușchi.mă mișcam bine pe suprafață, câștigam meciuri,  dar după standardele mele, arătam ca un tocilar mic care își uitase ochelarii la reședință. Dar până la urmă s-a lămurit situația, fugise cu altul de acasă și nu a fost nevoie să dau explicații eu. Nu fugise la mine.

Într-o dimineață, eram în laboratorul de teste de la PC Magazine și traduceam ceva din PC Mag-ul american, că aveam licență să facem asta. Era o atmosferă infernală. În jurul meu erau vreo 11 laptopuri. Că făceam și un test comparativ pe durata bateriei. Adică dădeam cu un benchmark în ele și vedeam cât țin. Benchmark-ul era un program care rula un clip cu o melodie super SF cu toți parametrii calculatorului dați la maxim. Inclusiv audio. Pentru că laptopurile au fost pornite pe rând, muzica aia dementă nu se auzea toată odată, sincronizat. Suna ca o melodie cântată de 11 instrumente, deși aceeași, în 11 timing-uri.

Și intră peste mine femeia de serviciu, să facă curat. Bine, mi-a făcut odată o fază de-mi venea s-o bat. Din exces de zel, făcând curat, a aruncat cutia de la un alt laptop în teste la gunoi ( nu știu, poate testa și ea rezistența ambalajului la cutia de gunoi), calculator care costa 70 de milioane în 2008. Cu tot cu licențe, cu cd-uri etc. Dar am trecut peste și am rezolvat și cu furnizorul. Că femeia mă iubea, mă. De când am discutat cu ea în lift și i-am zis că-s din Focșani, ceea ce-i parțial adevărat, că io-s fătat în Constanța și am stat mai mult de jumătate din viață în București mi-a spus că și ea e din Focșani foarte înduioșată și a început să mă trateze ca pe copilul ei. Bine, fără partea cu bătaia.

Așadar, întră femeia cu mătura și cu fărașul în mână în tostă hărmălaia aia suprarealistă și absolut enervantă și perturbatoare și obositoare, mai ales că nu era pe atunci foarte popular conceptul de work from home (sunt curios cum ar funcționa conceptul ăsta pentru personalul de la curățenie) și nu ne auzeam, așa că am urlat la ea: 

-BINE AȚI VENIT ÎN COSMOS!!!

 Că tot e la modă subiectul.

Mă duc la Focșani, că aveam niște treabă, iau și muierea după mine, ajungem și acolo era bunică-mea.

-Hei, bunică, ce mai faci, cutare...

-Tocmai m-am întors de la vot.

Era zi de alegeri, dar și eu și femeia simțeam că are rost să votăm cam cât a avut rost atunci când a fost referendum și noi am ales să plecăm la mare în loc să votăm. Dar, de dragul conversației, am întrebat;

-Și cu cine ai votat?

-Cu crucea.

-Cine-i crucea?

-Cum cine-i crucea? Așa te-am învățat eu? Crucea ești tu, crucea sunt eu, crucea e Dumnezeu.

Chiar m-a făcut curios. I-am zis femeii:

-Auzi, nu mergem să votăm și noi?

Și am mers să votăm și am găsit crucea, mă. Era acolo, undeva pe la urma buletinului de vot. Era simbolul electoral al unei formațiuni care se chema ceva gen Forumul Democrat al Bulgarilor din Banat. Acuma, câți bulgari or fi în Focșani nu știu, că Focșaniul nu-i în Banat. Nici bunică-mea nu-i nici bănățeancă, nici bulgăroaică. Era doar o bucovineancă din aia mai în etate care nu vedea bine.

 

 

 

 

 

 

 

 

Și am fost

 Eram gamer, sau gaymer. cum ar spune unii. La un joc din ăsta, un simulator de avioane. Pe locul 200 din lume sau pe acolo, din 8 milioane de jucători. Și m-au abordat unii:

-Vorbești franceză?

-Da.

-Nu vrei să vii în clanul nostru?

Clanul lor era unul dintre cele mai puternice din lume. Și-i auzeam vorbind între ei, că era un chat de grup. Și erau acolo oameni din Guyana Franceză, din Canada etc., de peste tot. Deși, altminteri, foarte puțini. LVM (les vieux mechants) Cum discutau ei acolo audio, eu mă amuzam, dar mai răspundeam din când în când.

-Ia uite ce accent are!

-Cred că-i belgian.

-Nu, sunt român. Și te rog să nu mă faci ped0fil.

-De când ești în Franța?

-De niciodată, stau la București, am trecut prin Paris de 5 ori, dar numai ca să schimb avionul, nici măcar nu am ieșit din aeroport.

-Și de unde ai învățat franceză?

-De la școală. 

Și ce-am văzut acolo, în grupul ăla, nici măcar nu știu dacă să-i zic egoism, oportunism, deci, chiar și la ei, modelele noastre de civilizație de mai demult,  am descoperit niște chestii, a propos de complexe naționale, care nu ne sunt specifice nouă, că nu sunt o chetie care ține doar de o țară, se pare că sunt o chestie internațională, asta am descoperit.

 M-a invitat tovarășul ășta al meu, mai bezmetic, așa, de felul lui, la el acasă, să bem ceva. Și brusc, apare tac'su și zice:

-Tu ești o influență negativă asupra fiului meu, ieși din casa mea!

Eu tocmai îi scăpasem progenitura de la o bătaie soră cu moartea de la niște golani într-un bar de rockeri, de-aia mă invitase la el. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Eu, o influență negativă? Dar na, bine, am plecat, deși îmi venea să-l bat pe taică-su și m-am dus acasă în sâmbăta aia seara și am plâns, jur, simțeam că weekendul meu s-a dus dracului și mă simțeam jignit și neînțeles. Bine, mă rog, dacă o fi ceva bine la treaba asta, deși nu e, taică-su a murit. Nu l-am omorât eu. A murit de cancer pulmonar, iar eu am supraviețuit suficient cât să spun povestea asta.

 Deci, eram la coadă la hipermarket și-o aud pe casieră vorbind cu a ei colegă cu care era cvr în cvr acolo:

-Fată, nu mai știu ce să fac, vreau să dau burta asta jos, uite și tu!

-Păi, iar ai mâncat?

-Aseară da, că mirosea prea bine în bucătărie.

-Păi, nu mai mânca și tu noaptea!

Și pentru că auzeam conversația și mă împungea una în posterior de la spate la coadă am cedat psihic. Am făcut ce nu fac decât dacă sunt beat, și nici atunci decât o dată la 7 ani. Am abordat o femeie.

-Domniță, dacă vreț să dați jos, dacă aveți complexe, vă ajut eu, gratis.

Și nu știu, în loc să-i spun că că sunt antrenor de arte marțiale, ceea ce sunt, mi-a ieșit pe gură că-s antrenor de fitness. Emoțiile, habar n-am. După care i-am zis următoarele:

-Dacă vi se pare că aveți nevoie să slăbiți, mâncați absolut tot ce vă place, dar nu vă luați după așa-ziși nutriționiști. Mâncați, dar reduceți porțiile la jumătate și slăbiți. Garantez. Gratis!

-Adică. să mănânc mai puțin.

-Da.

A urmat așa, un schimb de mulțumiri, eu pentru cumpărături, ea pentru sfaturi, după care eu am ajuns acasă să mănânc și ea sper că a ajuns acasă să mănânce jumate.