Rusinea

Nu, nu e cu Dinu Patriciu

Mergeam pe strada si-am ajuns din urma un flacau. Maxim varsta mea avea. Omu' era handicapat: isi taraia picioarele dupa el, cam flasce, asa si se chinuia cu doua carje. Nu era un cersetor, era imbracat absolut ok si asculta ceva la niste casti. Ajuns aproape de el, m-am gandit: oare daca-l depasesc, asta o sa-i aminteasca din nou ca el nu poate merge, ca nu-si poate folosi picioarele si altii da? Si-atunci mi s-a facut rusine. RUSINE. N-am fonturi destul de mari sa spun cat de rusine mi s-a facut.

Mi-era rusine de el. Mi-era rusine de mine. Mi-era rusine ca eu am o viata normala si parca nu mai stiu s-o traiesc. Mi-era rusine ca el, probabil, avea o pensie de cacat care urmeaza sa i se micsoreze ca e criza, desi nu e vina lui. Mi-era rusine ca nu stiu sa ma bucur ca pot sa alerg si sa dau picioare-n cap la oameni. Mi-era rusine ca uneori mi-e rusine ca sunt roman.

Mi-era rusine ca traiesc intr-o civilizatie care alege petrolul din Arabia in locul copiilor care fac foamea in Africa. Mi-era rusine ca dam mai multi bani pe arme decat pe spitale. Mi-era rusine ca am ajuns sa ne imbolnavim cu nervii pentru cacaturi in loc sa ne bucuram de lucrurile frumoase din viata noastra. Mi-era rusine ca eu aveam mai mult ca el fara sa fi facut nimic pentru asta.

Dar l-am depasit. Ma grabeam. Ma duceam sa platesc o rata la banca, stiti voi, chestia aia la care ne inhamam ca boii doar ca sa avem de ce sa ne plangem dupa. Rata era la o masina. Stiti voi, chestia aia pentru care n-ai nevoie de picioare, stai in cur si mergi cu ea. Daca l-as fi intrebat pe el cat ar fi dat sa-si poata folosi picioarele, probabil ca ar fi spus ORICAT sau ORICE. Daca ma intrebati pe mine cat ma costa sa nu mi le folosesc, as spune 74 de euro pe luna.