Argumentardare

Bate prostul cat e cald, dar nu cu arma lui, zic io, citandu-ma pe mine.

Pentru ca m-am trezit prost-, dar foarte prost-dispus in dimineata asta, azi ne luam de lume. Chiar n-am cum sa nu, uite, e sambata dimineata si eu m-am trezit mai devreme decat intr-o zi de munca. Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu! Ce vroiam sa spun: io-s perfect de acord ca uneori, unor oameni poti sa le spui direct, sincer si la obiect “esti prost” fara niciun regret pentru tot restul vietii decat daca vin ei dup-aia pe la spate si te lovesc cu ceva contondent la ureche.

Fiecare om mai spune cate o prostie in viata, daca nu e surdomut, autist sau pacient in coma de gradul IV. Cand vorbeste prostii, io categorisesc omul dupa un singur criteriu: daca il cunosc suficient de bine sau nu. Si aplic una dintre urmatoarele: nu-l cunosc – ii dau o sansa, ii explic unde-a gresit. Il cunosc suficient incat sa-mi dea impresia unui om cat de cat inteligent care-a comis-o, la fel, aplic tratamentul de mai sus si incerc sa-l aduc pe calea cea buna, nu-l fac prost, nu-l jignesc, il fac cel mult handicapat sau zdreanta. (Gluma cu Becali.)

Ei, dar daca-l cunosc si cred ca-i prost si ma fute la icre cu tembelismele lui, ii zic direct ca-i prost si-mi vad de viata mea. Asta, desigur, daca nu am motive sa ma incadrez la alineatul 1, ala cu datul la tâmplă ulterior. Caz in care il trimit in pula mea in gandul meu si ma indepartez de zona exploziei, sa nu ma ia flama de prostie si pe mine. Niciodata, dar niciodata n-am sa folosesc ca argument clasicul romanesc “tu vorbesti, ma??? Nu vezi ce faţă de prost ai???”. Cum am vazut io intr-o postare la cineva.

Pentru ca trebuie sa ne poata deosebi cumva lumea de langa noi, pe mine si pe prost, adica.