Cronică de film

Motto: "Ieși afară! Ieși afară din casa mea!!! IEȘI!!!"

Așa am învățat eu că nu-i bine să dai o palmă peste niște buci adormite și pârlite din greșeală la plajă-n fundul curții. Fix de la iubirea vieții mele. Dar hei, aveam 15 ani și de atunci nicio altă iubire a vieții mele nu mi-a mai făcut așa, deși, recunosc, au fost episoade când am reușit să fiu mult mai deplasat, mulțumesc lu' dumnezeu.

Am simțit nevoia să discut despre La vie d'Adele pentru că transmite un mesaj foarte important. De fapt, mai multe. Dar unu-i chiar important. Am fost tentat să zic după toate alea trei ore "pfuai, ce banalitate, zici c-am stat 3 ore și mi-am ascultat vecinii prin perete." Dar nu-i chiar așa. Vedeți, și mie mi-a luat un pic să-l înțeleg, deh, și eu am fire blonde. Bănuiesc că fiecare ar înțelege filmul ăla în funcție de ce fel de om este, dar până la urmă toți ar trebui să înțelegem un lucru. Mai suportați puțin, ajung și la el.

Dacă ești un distrus care are impresia că tot ce fac două lesbiene este să se încălzească până te azdruci tu între ele, atunci du-te la filmul ăsta, o să ai material de labă pentru o lungă perioadă după. E plin de scene megaexplicite și suficient de lungi. De fapt, mult prea lungi pentru oameni ca mine, care nu se uită la porn cu lesbi. Eu mă uit la altceva, dar nu despre asta vorbim aici, cert este că nu pot să spun dacă-s reușite scenele sau nu, că nu mă pricep. Dar explicite pot să spun că sunt, așa că nu vă uitați la filmul ăsta cu plozi prin preajmă, că s-ar putea să vă treziți cu ei lesbieni mai târziu.

Dar asta-i doar fațada. În final, filmul transmite un mesaj pe care îl știam deja, că de-aia m-am și declarat plictisit: lesbienele, imigranții, evreii, microbiștii, penticostalii, profesorii, artiștii, vecinii, scriitorii și toți ceilalți sunt și ei oameni. Se îndrăgostesc, beau, fac sex, fumează, se ceartă, se împacă, mănâncă. Trăiesc. Mor. Dar e în film o scenă. O scenă de despărțire pe care fetele alea două o joacă genial. Eu am simțit-o dureros de familiară și nu știam de ce. Acum mi-am dat seama de ce: pentru că au trecut 20 de ani de atunci.

Știți tipul de scenă, sunt convins că dacă n-ați trecut prin ea personal, tot v-ați lovit de ea cumva: despărțirea aia pe care o auzi de peste stradă, de la etajul 8. Dar pe care niciodată nu vor putea s-o reproducă ăia de la trădați în dragoste. Și-ajungem la mesajul ăla important, și totuși atât de banal. Poate că filmul se vrea un mesaj de toleranță. Sau o casă de toleranță. Nu știu. Mie filmul ăsta mi-a spus atât - indiferent unde ești, cine ești și ce cauți, dragostea e la fel.