Străvechea artă a înghițiturilor mici (XXVIII)

Relații

Cam rece scaunul. Mă uit pe geam la clădirile vechi cu termopane noi care provoacă sângerări la nivelul globilor oculari. Mă uit o tură și la distrușii cu vieți goale din jurul meu. Încerc să mi-i scot din cap. Nimeresc jocurile pe telefon din a treia încercare. Mă gândesc la amicul ăsta nou polonez pe care mi l-am făcut. E cam tânăr. Dar dă semne că înțelege ce-i spui. Și pe deasupra e și băutor mâna întâi. Până la urmă, indiferent ce limbă vorbim, suntem amândoi niște străini în orașul ăsta, zic. Din spatele tramvaiului se-aude "Bine, fă! Uite, vin să-ți aduc zece lei. De pulă să mă iei." Nimeni nu zice nimic. Cu atât mai puțin eu.

E miercuri dup-amiază, parcă. Sunt vraiște și-ar trebui să ajung la birou. M-am trezit cam de-o oră, singur, cu ușa de la intrare deschisă. La o amică pe care toată lumea mă-ntreabă de ce nu o fut. Mi-amintesc că aseară (sau azi-noapte sau gen) am primit la un moment dat un telefon disperat și isteric "UNDE-I PRIETENUL MEU?! CE S-A ÎNTÂMPLAT CU EL?!" "Sincer să-ți spun, nu știu." L-am găsit mai târziu, dormea în dormitor. Revenind. N-o fut că n-o fut. Prefer să ne facem creierii praf și să bem câte 48 de ore, dar nu. Mi se pare un semn de maturitate din partea mea. Asta este. Este o relație matură.

I-am lăsat cheia de la intrare într-o pereche de  pantofi verzi. Dincolo de toate tâmpeniile, treburile astea zic ceva despre viața mea, mă gândesc. Știi care-i partea cea mai tare? Nimeni nu mă crede când le spun că am 35 de ani.