Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXVI)

Dragă jurnalule,

suntem la începutul unui nou sfârşit, ca să zic aşa. Azi a fost ultima mea zi de muncă. Sanchi, muncă, m-am dus să semnez ce era de semnat, să-mi iau banii, să recepţionez hârţoagele şi să-mi iau la revedere. Şi să îmi cumpăr bere pe drumul înapoi. Tremura contabila şefă sau ce e ea când ne încheiam socotelile. Trebuie să recunosc, să fiu eu ăla calm într-o relaţie a fost mereu un drog pentru mine. Mi-a zis la urmă s-o mai sun, asta mi-a plăcut şi mai mult. E adevărat, m-am dus acolo ca un chirurg, cu mască, mănuşi, şmecherie, ce mai.

Eu am mai lucrat cu chestii din astea, la echipament mă refer, dar şi la situaţii dure şi întotdeauna am văzut că dacă ai aşa ceva pe tine impui şi respect, şi distanţă, dar nu azi, când toată lumea poartă aşa ceva. Îi suspectez pe foştii mei şefi că au vorbit despre mine mai mult decât trebuia, că prea se dădeau toţi la o parte pe acolo, prin birouri, din calea mea de parcă venise peste ei un ciumat.

Şi dacă tot vorbim de şefi, am aflat şi eu azi că în ultimii trei ani nu am fost un simplu redactor, ci redactor şef la revista mea. Absolut straniu, eu ştiam că sunt un editor, un muncitor pe acolo. Pe legitimaţia mea scrie press şi atât, pe cartea mea de vizită scrie redactor, deci, de unde şef?  Acum, cu asta în CV, efortul meu de a mă încadra ca salahor va fi şi mai îngreunat, că na, sunt supracalificat. Că m-am hotărât să bag nişte muncă de jos. Te aduce cu picioarele pe pământ, îţi eliberează mintea, banii nu sunt foarte diferiţi şi nimeni, dar nimeni nu mă va putea opri să SCRIU.

Corona. Spuneam mai sus că se uită toţi ca la un ciumat ca mine, dar nu din cauza asta. Ultima mea sarcină la locul de muncă a fost să fac un reportaj de vreo 6 pagini despre efectul acestei panici asupra industriei. De obicei, eu discut chestii importante cu manageri. De data asta, am vorbit mai mult cu doctori. Îmi dădusem deja demisia, nu mai conta, dar am zis să o fac. Ce am aflat m-a lăsat interzis. Ştiţi, în meseria mea, e de multe ori mai important ce nu spui, nu ce spui. Ar fi fost 6 pagini aşa: pagina 1: N; pagina 2: U; pagina 3: Ş; pagina 4: T; pagina 5: I; pagina 6: U.

Îmi zburau cifrele prin faţa ochilor ca la păcănele. Am cedat. Trebuia să scriu şi un editorial, să încurajez lumea. Nu am mai făcut-o. Uite, o zic aici: vă încurajez. De acum vă încurajez de aici. Dar acolo eu nu mai pot. Am fost gratis în alte părţi, voluntar în timpul meu liber, am lucrat cu oameni cu HIV, cu de toate. Eu am aflat pe 18 februarie că oricum nu mai fac ce fac la revistă, chiar dacă a rămas că mai colaborăm, deci, nu e ca şi cum am dat bir cu fugiţii, cum au făcut alţii. Dar trebuie să îmi declin competenţa tura asta, pentru că nu ştiu ce să le zic la 17.000 oameni.

Le-am uimit pe alea de la magazin pe drum înapoi spre casă, că le-am luat din vitrina frigorifică tot etajul de timişoreana la cutie, 17 beri. Îşi dădeau coate, una era cu gura căscată, ailaltă se hlizea. I-am dat una să o scaneze şi i-am zis că sunt 17, ea s-a uitat în coşul ăla aglomerat nu să le numere sau că nu mă credea pe mine, bănuiesc că oricum tot ea le pusese în vitrină şi ştia câte erau, se uita mai mult la ele că nu-i venea să creadă ce vede.

Da, ştiu, sunt mai multe, mai erau rămase de ieri, când am luat 12.

P.S.: Dragă cititorule, dacă eşti aici, ţine minte  ceva: cineva va plăti pentru ce se întâmplă zilele astea, îţi promit. Nu ca ziarist, deşi mai sunt asta încă până la 12 noaptea. Ca blooger. Dar dacă un om ca mine, izolat, singur, bolnav, şomer, cu lumea prăbuşindu-se în jurul lui poate fi optimist, poţi şi tu.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXV)

OK, suntem toţi cu nervii întinşi la maxim. Totuşi, chiar şi aşa, există afirmaţii care mă scot din sărite în mod deosebit. Cum ar fi cele din partea unora care spun că, vezi-doamne, au venit toţi hoţii din diaspora şi stau la hotel pe banii statului şi noi stăm în izolare acasă pe banii noştri. Nu, băi, muie în anus, ăia nu au venit acasă să stea la hotel, au fost duşi cu forţa în hotel, să stea separaţi de noi. Au venit pentru că şi-au dat seama că şi alte state sunt praf, nu numai al nostru, sunt un fel de re-refugiaţi, au venit să stea acasă, nu la hotel, că nu mai au încredere în niciun stat. Şi dacă sunt hoţi şi, eventual, infectaţi, ai prefera să umble printre noi, aşa, de nebuni, sau ai prefera să stea undeva sub pază? Greu cu discernământul zilele astea, dacă a existat vreodată. Poate sunt subiectiv, dar cred că diaspora, când a plecat prima dată, a fugit, de fapt, de NOI.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXIV)

Dragă jurnalule,

de ieri îmi tot caut prin casă imprimanta. Eu ştiam că nu am. Am avut o imprimantă foto cu ani în urmă, dar am făcut-o cadou. Dar poate mai am una pe undeva. Că a zis guvernul că fără declaraţie printată nu am voie să ies din casă, eu aşa am înţeles. Deci, dacă nu găsesc imprimanta, risc să iau amendă când mă duc să scot la imprimantă declaraţia nu ştiu unde, că toate locurile de genul ăsta sunt cam închise. La fel, dacă mă duc la birou, trebuie să prezint un ordin de serviciu semnat de şefi că mă cheamă, ordin care s-ar afla, în mod normal, tot la birou. Aşadar, încă o amendă. Ştiu, declaraţia pot s-o scriu şi de mână. O s-o scriu pe hârtie igienică.

***

Pe la sfârşitul lui '89, una dintre scenele oribile cu care aveau, până la urmă, să ne obişnuiască onorabilele noastre instituţii media, m-a marcat mai mult decât celelalte. Era o cameră plină cu oameni luaţi aiurea, cu japca, de pe stradă, bătuţi măr, unii chiar atunci, în faţa camerelor, în direct la televiziunea naţională. Erau strânşi grămadă într-o cameră din TVR şi anunţaţi că sunt huligani şi mai tot ce-ţi trece prin cap, numai că l-au răstignit pe Cristos nu li se reproşa. Aveau nişte priviri îngrozite. Numai unul dintre ei, retras într-un colţ, privea şi zâmbea. Azi, eu sunt ăla.

***
Tot azi, nişte şefi de doctori de prin Timişoara, cadre universitare, au anunţat că ei sunt fruncea nazismului şi că nu-i mai interesează bonavii din alte judeţe, deşi au paturi libere în spital. Poate le păstrează pentru ei înşişi. Ştii, era - şi este o modă mai ales printre ăia de la stat, când venea ceva important, ba îşi băgau piciorul în gips, ba deveneau gravizi ori, în general, se internau în spital. Dar acum, de când s-a aflat (a câta oară?) câte spitale sunt, de fapt, focare de infecţie, sunt chiar curios câţi mai au chef să fugă de răspundere tocmai în spital.

***
Până la urmă, noi suntem o naţie inventivă, se găsesc şi alte metode să fii laş. De exemplu, fugi din oraşul unde eşti primar, te muţi în oraşul în care stai, de fapt, şi laşi să semneze în locul tău la primărie un fute-vânt de pe acolo. Laşitate, dragă jurnalule, asta văd zilele astea. Nu zic să ieşim să salvăm lumea, dar măcar ăia care sunt plătiţi tocmai pentru situaţii din astea s-o facă. Şi, ca de obicei, nu mă refer la simplul executant. Zic de ştabi gen ăia de la alt spital, mai cu ştaif, din capitală, care au ţinut un pat (probabil o rezervă întreagă sau un salon) pentru că Întâiul Vânător al Ţării care nu a reuşit să se împuşte pe sine Însuşi mai avea nişte treabă până să intre în puşcărie.

***
Recapitulăm. Laşitate şi egoism am zis că am văzut şi nici nu mai dau alte exemple. Frustrare nu am zis. Nici inconştienţă, nici ură, nici prostie nu am spus. Dar le-am văzut zilele astea. Am văzut doctori plini care păreau că tocmai au aflat pentru prima dată în prodigioasa lor carieră că au de-a face cu oameni bolnavi. Am văzut asistenţi sociali uimiţi  şi terifiaţi că trebuie să iasă din birouri şi să lucreze cu oameni ai străzii. Şi eu am văzut şi păţit multe la viaţa mea. Nu toate frumoase ori corecte. Mi s-au destrămat multe lumi. Să văd frica din ochii altora (care până recent îi priveau pe alţii de sus, dar acum e rândul lor să li se destrame lumea) nu mă face decât să zâmbesc.

Băiat OK

În clasa aia de uman, ştiinţe sociale, cutare, cu 31 fete şi 2 băieţi, era singurul mascul acceptat în gaşca fetelor cu pretenţii. Era livin' la vida loca. Ele l-au învăţat să bea şi să fumeze, nu tovarăşii lui. Cu ele chiulea să meargă să joace biliard, cu ele bea în timpul orelor whisky cu sticla, ce mai, frumos. Şi mai era ceva bine: cam toţi băieţii din liceu vroiau să fie prieteni cu el ca să le facă cunoştinţă cu colegele lui. Uneori, se simţea ca un peşte, mergea pe holuri fluierând, doar ca să audă câte un:
-Frate, ai tricou cu Pantera, de unde-l ai?
-De la Timişoara. Eu mi l-am luat.
-Dar ia zi, câte albume a scos Pantera?
-Ei, le ştiu pe toate, dar nu le am pe toate. Poveste lungă.
-Am eu tot. Îmi zici ce nu ai şi te ajut. Mă bucur că un băiat tânăr, ca tine, aşa, ascultă Pantera. Cum o cheamă pe fata aia mai blondă, aşa de la tine din clasă?
-Care? Că sunt 4.
-Auzi, ce faci ora asta, stai?
-Am chimie. Nu cred.
-Hai peste drum să bem o bere.
-Păi. n-am bani la mine.
-Dau eu.
.....

-Două Azuga, te rog. Aşa. Ştii cumva, are prieten?
-Cine? Că tot nu mi-ai zis.
-Aia blondă, frate, aia cu părul mai până la umeri, cu ochii migdalaţi şi nu sunt sigur, dar cred că-i vopsită, de fapt.
-A. Am înţeles. Da. Are mai mulţi. Dar e ok, tu eşti băiat-băiat, te ştie lumea, s-ar putea să îşi găsească timp în calendarul ei şi pentru tine. Mi s-a terminat berea.
-Te rog frumos, încă o Azuga.
-Băi, stai, n-am bani la mine...
-Am zis că dau eu.
- Uite cum facem. Ora următoare mă duc, că e istorie şi ăla mă înţelege, dacă îs beat, în cel mai rău caz mă trimite să mă răcoresc. Dar vreau eu să stau, că urmează o lecţie importantă. În schimb, în pauză, hai să stăm aşa amândoi pe hol, ne prefacem că vorbim şi când se întoarce ea de la veceu o opresc şi vă fac cunoştinţă. E bine aşa?
-E super, frate. Şi mai e ceva: dacă ai vreodată  vreo problemă în liceul ăsta, îmi spui mie. Pentru că, vezi tu, am ştiut întotdeauna că eşti băiat OK.