suntem la începutul unui nou sfârşit, ca să zic aşa. Azi a fost ultima mea zi de muncă. Sanchi, muncă, m-am dus să semnez ce era de semnat, să-mi iau banii, să recepţionez hârţoagele şi să-mi iau la revedere. Şi să îmi cumpăr bere pe drumul înapoi. Tremura contabila şefă sau ce e ea când ne încheiam socotelile. Trebuie să recunosc, să fiu eu ăla calm într-o relaţie a fost mereu un drog pentru mine. Mi-a zis la urmă s-o mai sun, asta mi-a plăcut şi mai mult. E adevărat, m-am dus acolo ca un chirurg, cu mască, mănuşi, şmecherie, ce mai.
Eu am mai lucrat cu chestii din astea, la echipament mă refer, dar şi la situaţii dure şi întotdeauna am văzut că dacă ai aşa ceva pe tine impui şi respect, şi distanţă, dar nu azi, când toată lumea poartă aşa ceva. Îi suspectez pe foştii mei şefi că au vorbit despre mine mai mult decât trebuia, că prea se dădeau toţi la o parte pe acolo, prin birouri, din calea mea de parcă venise peste ei un ciumat.
Şi dacă tot vorbim de şefi, am aflat şi eu azi că în ultimii trei ani nu am fost un simplu redactor, ci redactor şef la revista mea. Absolut straniu, eu ştiam că sunt un editor, un muncitor pe acolo. Pe legitimaţia mea scrie press şi atât, pe cartea mea de vizită scrie redactor, deci, de unde şef? Acum, cu asta în CV, efortul meu de a mă încadra ca salahor va fi şi mai îngreunat, că na, sunt supracalificat. Că m-am hotărât să bag nişte muncă de jos. Te aduce cu picioarele pe pământ, îţi eliberează mintea, banii nu sunt foarte diferiţi şi nimeni, dar nimeni nu mă va putea opri să SCRIU.
Corona. Spuneam mai sus că se uită toţi ca la un ciumat ca mine, dar nu din cauza asta. Ultima mea sarcină la locul de muncă a fost să fac un reportaj de vreo 6 pagini despre efectul acestei panici asupra industriei. De obicei, eu discut chestii importante cu manageri. De data asta, am vorbit mai mult cu doctori. Îmi dădusem deja demisia, nu mai conta, dar am zis să o fac. Ce am aflat m-a lăsat interzis. Ştiţi, în meseria mea, e de multe ori mai important ce nu spui, nu ce spui. Ar fi fost 6 pagini aşa: pagina 1: N; pagina 2: U; pagina 3: Ş; pagina 4: T; pagina 5: I; pagina 6: U.
Îmi zburau cifrele prin faţa ochilor ca la păcănele. Am cedat. Trebuia să scriu şi un editorial, să încurajez lumea. Nu am mai făcut-o. Uite, o zic aici: vă încurajez. De acum vă încurajez de aici. Dar acolo eu nu mai pot. Am fost gratis în alte părţi, voluntar în timpul meu liber, am lucrat cu oameni cu HIV, cu de toate. Eu am aflat pe 18 februarie că oricum nu mai fac ce fac la revistă, chiar dacă a rămas că mai colaborăm, deci, nu e ca şi cum am dat bir cu fugiţii, cum au făcut alţii. Dar trebuie să îmi declin competenţa tura asta, pentru că nu ştiu ce să le zic la 17.000 oameni.
Le-am uimit pe alea de la magazin pe drum înapoi spre casă, că le-am luat din vitrina frigorifică tot etajul de timişoreana la cutie, 17 beri. Îşi dădeau coate, una era cu gura căscată, ailaltă se hlizea. I-am dat una să o scaneze şi i-am zis că sunt 17, ea s-a uitat în coşul ăla aglomerat nu să le numere sau că nu mă credea pe mine, bănuiesc că oricum tot ea le pusese în vitrină şi ştia câte erau, se uita mai mult la ele că nu-i venea să creadă ce vede.
Da, ştiu, sunt mai multe, mai erau rămase de ieri, când am luat 12.
P.S.: Dragă cititorule, dacă eşti aici, ţine minte ceva: cineva va plăti pentru ce se întâmplă zilele astea, îţi promit. Nu ca ziarist, deşi mai sunt asta încă până la 12 noaptea. Ca blooger. Dar dacă un om ca mine, izolat, singur, bolnav, şomer, cu lumea prăbuşindu-se în jurul lui poate fi optimist, poţi şi tu.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu