Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXIV)

Dragă jurnalule,

de ieri îmi tot caut prin casă imprimanta. Eu ştiam că nu am. Am avut o imprimantă foto cu ani în urmă, dar am făcut-o cadou. Dar poate mai am una pe undeva. Că a zis guvernul că fără declaraţie printată nu am voie să ies din casă, eu aşa am înţeles. Deci, dacă nu găsesc imprimanta, risc să iau amendă când mă duc să scot la imprimantă declaraţia nu ştiu unde, că toate locurile de genul ăsta sunt cam închise. La fel, dacă mă duc la birou, trebuie să prezint un ordin de serviciu semnat de şefi că mă cheamă, ordin care s-ar afla, în mod normal, tot la birou. Aşadar, încă o amendă. Ştiu, declaraţia pot s-o scriu şi de mână. O s-o scriu pe hârtie igienică.

***

Pe la sfârşitul lui '89, una dintre scenele oribile cu care aveau, până la urmă, să ne obişnuiască onorabilele noastre instituţii media, m-a marcat mai mult decât celelalte. Era o cameră plină cu oameni luaţi aiurea, cu japca, de pe stradă, bătuţi măr, unii chiar atunci, în faţa camerelor, în direct la televiziunea naţională. Erau strânşi grămadă într-o cameră din TVR şi anunţaţi că sunt huligani şi mai tot ce-ţi trece prin cap, numai că l-au răstignit pe Cristos nu li se reproşa. Aveau nişte priviri îngrozite. Numai unul dintre ei, retras într-un colţ, privea şi zâmbea. Azi, eu sunt ăla.

***
Tot azi, nişte şefi de doctori de prin Timişoara, cadre universitare, au anunţat că ei sunt fruncea nazismului şi că nu-i mai interesează bonavii din alte judeţe, deşi au paturi libere în spital. Poate le păstrează pentru ei înşişi. Ştii, era - şi este o modă mai ales printre ăia de la stat, când venea ceva important, ba îşi băgau piciorul în gips, ba deveneau gravizi ori, în general, se internau în spital. Dar acum, de când s-a aflat (a câta oară?) câte spitale sunt, de fapt, focare de infecţie, sunt chiar curios câţi mai au chef să fugă de răspundere tocmai în spital.

***
Până la urmă, noi suntem o naţie inventivă, se găsesc şi alte metode să fii laş. De exemplu, fugi din oraşul unde eşti primar, te muţi în oraşul în care stai, de fapt, şi laşi să semneze în locul tău la primărie un fute-vânt de pe acolo. Laşitate, dragă jurnalule, asta văd zilele astea. Nu zic să ieşim să salvăm lumea, dar măcar ăia care sunt plătiţi tocmai pentru situaţii din astea s-o facă. Şi, ca de obicei, nu mă refer la simplul executant. Zic de ştabi gen ăia de la alt spital, mai cu ştaif, din capitală, care au ţinut un pat (probabil o rezervă întreagă sau un salon) pentru că Întâiul Vânător al Ţării care nu a reuşit să se împuşte pe sine Însuşi mai avea nişte treabă până să intre în puşcărie.

***
Recapitulăm. Laşitate şi egoism am zis că am văzut şi nici nu mai dau alte exemple. Frustrare nu am zis. Nici inconştienţă, nici ură, nici prostie nu am spus. Dar le-am văzut zilele astea. Am văzut doctori plini care păreau că tocmai au aflat pentru prima dată în prodigioasa lor carieră că au de-a face cu oameni bolnavi. Am văzut asistenţi sociali uimiţi  şi terifiaţi că trebuie să iasă din birouri şi să lucreze cu oameni ai străzii. Şi eu am văzut şi păţit multe la viaţa mea. Nu toate frumoase ori corecte. Mi s-au destrămat multe lumi. Să văd frica din ochii altora (care până recent îi priveau pe alţii de sus, dar acum e rândul lor să li se destrame lumea) nu mă face decât să zâmbesc.