Să nu vă fie frică

Ştefan Cel Mare, care era, de fapt, mic, ca mine, folosea o tactică mişto. Şokdovenii lui o învăţaseră de la tătari: întorsul în şa. Adică, te duceai spre adversar, fentai un atac călare, cum ar veni, ăla vroia să vină peste tine, după care o luai la fugă şi-l plouai pe duşman cu săgeţi din fuga calului, pe retragere, în timp ce calul tău alerga, iar tu îl călăreai cu spatele înainte. Distanţă. Asta e ideea. Erau şmecheri moldovenii pe vremea aia, deşi erau puţini. O să dezvolt când om avea timp tema Ştefan Cel Mare, acum doar încerc să o pun în context.

Tipul ăsta era cel mai mare proprietar de pământ din Transilvania pe vremea lui Matias Corvin, ca să vă  faceţi o idee, că e şi la modă discuţia. Nu am găsit asta în nici măcar un manual de istorie, ci în alte surse. Nu avea pâmânt doar în Ardeal, avea şi colonii, gen Mangop, s-a însurat cu o babă urmaşă de-a împăraţilor bizantini, că el vroia să recucerească un oraş numit Constatinopol, căzut în mâinile turcilor nu cu mult înainte să vină el pe tron la el în ţară şi încerca să îl revendice, dar nu avea resurse. Băi, moldovenii erau şmecheri. Se îmbătau înainte de fiecare bătălie şi nu le era frică, spuneau că numai Dumnezeu hotărăşte cine moare.

La un moment dat, Ştefan pierde bătălia de la Valea Pulii Mele. Confruntat cu armata otomană în toată splendoarea ei, vreo 100.000 inşi, măcelăreşte şi el cât poate, după care se retrage. A lăsat să îi acopere retragerea 200 (două sute) de călăreţi. Ăilalţi, inamicii, acuma, nu mai erau 100.000 după o zi în bătaia tunurilor lui Ştefan într-o ambuscadă aşa cum ştia el să organizeze. Dar nici puţini nu rămăseseră. El fuge cu ce mai avea, pierduse 37 boieri din sfatul ţării, iar ăia 200 călăreţi pe care i-a lăsat în urmă au ţinut toată armata aia otomană, în frunte cu sultanul, ocupată o noapte întreagă. Şi la distanţă, Dacă nici ăla nu e curaj, înseamnă că nu cunosc eu semnificaţia termenului.

Aşa e şi acum. Asta nu înseamnă că trebuie să ne apucăm toţi de bătălii. Cea mai importantă bătălie e cu noi înşine.Şi eu m-aş apropia de nişte fete mult mai mult ca altă dată, dar #rrezist.

Cred c-am s-o salvez pe Eva

Eva e o pisică. O ştiu de ceva timp, o vedeam mereu când veneam acasă pe un pervaz de geam, la parterul blocului. E portocalie, aşa, simpatică rău şi pare foarte cuminte şi prietenoasă. Zilele trecute am făcut cunoştinţă, adică am aflat cum o cheamă. Intram în bloc după o şedinţă de cumpărături pe propria răspundere (nu ştiam că aveam să ajung la un moment dat aşa pasionat de shopping) şi ea a venit la mine pe scări în jos, aşa. Ne-am oprit faţă în faţă, ea se dădea pe lângă mine, deşi nu arătam chiar a om, eram echipat până în gât, mască, mănuşi, bagaje ciudate în mâini, cutare. Uşa de la bloc se închide încet, ea e animal de apartament, încercam să n-o las să iasă. Am reuşit.

În mod normal, aş fi mângâiat-o. Dar veneam din supermarket, pusesem mănuşa pe o grămadă de chestii şi auzeam cum o cheamă stăpânele înapoi, mamă şi fiică. Îmi zic eu însumi băi, nu o ating acum. "Eva, hai sus". La mine acasă, până la parter trebuie să urci nişte scări, de asta zic că spuneau doamna şi domnişoara hai sus, deci vă rog să nu vă gândiţi la alte prostii. Pisica nu arăta foarte interesată de chemările înapoi. Mai degrabă părea că vrea să mă cunoască mai bine pe mine. M-am gândit lasă, trece şi nebunia asta şi ne facem noi prieteni, Eva.

Ar fi prima mea prietenă din bloc. Ca să vă faceţi o idee despre relaţia mea cu locatarii din această clădire cu 6 scări, după 6 ani de stat aici, este prima vecină pe care ştiu cum o cheamă. Mint. Mai e şi Doru, domnul, să-i spunem aşa, de la administraţie. M-am dus înainte de paşte să plătesc întreţinerea şi aşa l-a strigat nevastă-sa, Doru. El, în afară de casier sau cum s-o fi chemând ocupaţia lui la asociaţie, este de meserie taximetrist antipatic. Pe lângă el, Eva pare o fiinţă înzestrată cu sentimente umane. Deci, dă-l în pula mea pe Doru. O prefer pe Eva, că am impresia că mă înţeleg mai bine cu ea.

În seara asta, după somnul de frumuseţe până târziu, mă trezesc într-o hărmălaie generală. Căinele ăla care trăieşte cu ideea că păzeşte el centrala termică de peste drum lătra ca un dement, un copil urla disperat şi plângea în hohote ceva gen adu-o înapoi. Nu înţelegeam nimic. Ies la geam să fumez o ţigară şi îmi dau seama ce se întâmplă. Eva reuşise să evadeze.
-Mamiiii, adu-o înapoi!!! Pisiiii!
-Nu o văd! E întuneric!
-Ba da, uite-o acolo! Piiis!
-Las-o în pace, că o chem eu!

-Dar e pisica mea!
-Da, dar tu o chinui!
-Piiis, pis pis!
-Nu o mai chema! Nu vezi că de tine fuge?
M-a cam lovit asta. Mi-a adus aminte de copilărie. Eu, fiind cam din prima generaţie încălţată din familie, ştiam că animalele sunt bune doar de sărbători, în rest, trebuie să păzească casa, dar numai de afară. Aşa că am simţit că am liber la experimente pe ele. Nu m-a învăţat nimeni că au şi ele suflet şi că simt şi ele durere, cam la fel ca mine. Mi-au trebuit ani să realizez asta. Dar.

De când am ajuns la acel punct, am avut o relaţie cu totul altfel cu animalele. Poate şi ele cu mine. Or fi având ele un simţ aparte care detectează la oameni sentimentul de vinovăţie. Cert este că mă împrietenesc mereu cam cu toate, oricât de antisocial s-ar purta ele cu alţii. Am avut şi eu după acel moment animale de companie, atâtea câte am putut. Dar, de exemplu, dintre fostele mele, de multe ori am regretat relaţia cu acele pets ale lor, nu cu ele şi am uimit pe unii prezentându-mă cu animalul lor în braţe, deşi respectivii cu care făceam cunoştinţă atunci, gen virtuali socri, ştiau că, în general, nu te puteai apropia de ele fără să încerce să te omoare. Mai ales pisici.

De asta zic. Acum, când mă gândesc, dacă aş avea de ales între a-l salva pe Doru sau pe Eva, aş alege să o salvez pe ea. Şi tot aşa, amintindu-mi momentul şi felul în care se purta cu mine, parcă îmi trece prin cap că dacă ar fi ştiut să vorbească mi-ar fi spus SCOATE-MĂ DE AICI. Şi nu e vorba de fugit din carantină. E vorba de fugit de acasă. Pur şi simplu ştiu cum e să fii maltratat tu şi să maltratezi animale mici şi nu mai vreau să treacă şi altele prin ce le-am făcut eu unora sau alţii mie mai demult. Dacă o mai găsesc pe Eva venind la mine fugită de acasă cred că o iau la mine şi nu o mai returnez.

Editorial care nu ar putea să apară niciodată nicăieri într-o revistă, pe motiv de limbaj şi altele

Am văzut zilele astea multe (de)zbateri. Încercând să găsesc ce aveam nevoie recent pentru un alt material, am dat peste tot felul de păreri. Unele ok, altele nu. Totuşi, cifrele m-au impresionat mai mult decât opiniile, dar mai ales viteza cu care se schimbau aceste cifre şi încă o fac. Nu ştiam ce să le spun oamenilor. Trecem printr-o perioadă de incertitudine în care publicul se simte mai ok dacă aude numere. Chiar şi aşa, am continuat, însă timpurile prin care trecem acum şi reacţiile altora m-au forţat să zic şi eu ceva. Nu e prima dată când trecem printr-o criză. Uneori înainte, alte ori după, dar o criză tot te loveşte aşa, într-un fel aparte, oricine ai fi. Deşi nu pe toţi la fel.

Am fost la Oslo foarte repede după ce a omorât nebunul ăla 77 oameni, am fost în Reina, în Istanbul, nu chiar cu mult înainte să strice un alt dement un revelion provocând 37 decese cu un AK.  Uneori, m-am dus în locurile alea să văd ce se întâmplă sau ce urmează împotriva sfaturilor familiei mele. Am fost în ianuarie la Frankfurt unde ştiam că urma să fiu înconjurat de asiatici 3 zile, deşi ştiam ce începuse şi îmi făcusem o idee depre ce urma. Aveam o datorie, eram jurnalist, eram pe treaba mea. Trebuia să îmi fac datoria, să aflu ce se întâmplă. Te duci, îţi controlezi emoţiile, îţi faci treaba şi pleci, eu aşa am văzut-o întotdeauna, nu contează dacă e periculos sau nu, ori dacă va deveni periculos altă dată.

Dar când am început eu, mai demult, să ies din ţară mai des, mai cu jobul, mai cu sportul, m-am izbit în primul rând de xenofobie. Aoleu, român, îşi dădeau ăia cu palma peste frunte, ce ne facem cu ăsta. Uneori, aveam nevoie doar de minute, alte ori a trebuit să lucrez ani la rând cu străinii să le arăt că sunt un tip ok şi ştiu ce fac, ba chiar mai bine decât alţii. S-a lăsat şi cu premii şi sunt mândru nu cu ţara mea, ci cu felul cum am reprezentat-o eu. Am fost la concursuri afară de unde singurul român care s-a întors cu premiu am fost doar subsemnatul. Cu unii străini am legat prietenii pe viaţă, şi nu pe vorbe, ci pe ceea ce am făcut. Dar recunosc, m-a frapat faptul că, provenind din ţara asta, pricepându-mă la ceea ce făceam, că nu mă trimitea patria degeaba, ca pe alţii, plecam la început cu un handicap. Eram român, ăsta era dezavantajul meu.

Eu provin dintr-o familie de emigranţi, deşi nu am fost eu emigrant niciodată. Am avut mereu contact într-un fel sau altul cu diaspora, oricum. Ce am văzut după ce am intrat în UE şi s-a dat drumul la vize a fost alt tip de xenofobie: români contra români. Cei plecaţi prin anii 1990 erau foarte deranjaţi de cei ajunşi după 2007 sau cât a fost: vai, vin toţi înfractorii aici, în vest, ne fac de râs, vin toţi sclavii şi strică piaţa, muncesc pe nimic etc. M-a durut să aud asta. M-am supărat atunci. Simţeam că noi, ăştia rămaşi acasă, care n-am avut curaj să plecăm mai devreme (if ever) şi să sărim din viză, cum se spunea, suntem un fel de suboameni. Pe de altă parte, nici cei rămaşi acasă nu se lăsau: aţi uitat limba română după 6 luni de şters la cur boşorogi pe acolo. Toată lumea iubea pe toată lumea.

Şi acum asta. Sfântul Covid. Parcă nu mai judecă nimeni normal. Aud întrebări, care mai de care mai tâmpită. “Dar de ce vin atâţia acasă? Primimi toţi hoţii înapoi? Unii sunt bolnavi! Dar de ce îi lăsăm să plece la sparanghel? Suntem sclavii altora?” Hotărâţi-vă. Ori vin, ori pleacă, nu îi putem lăsa aşa, undeva în eter, pe oameni, indiferent de direcţia în care o iau. Eu spun că orice ar face, să îi ţinem 2 săptămâni deoparte, până le vin rezultatele la 2 teste, după care mai vedem. Nu comentez ce s-a hotărât prin forurile alea înalte unde s-a discutat despre asta, dar cred că decizia a fost simplă şi dură: ţara are nevoie de bani, iar diaspora îi face. Oamenii aceştia fac un sacrificiu şi îşi asumă un risc pentru ei, pentru ai lor şi pentru ţara lor. Nu cunosc nici un român plecat afară care să nu fi trimis valută înapoi acasă.

Mai sunt vreo două lucruri de spus. Dăm de mâncare întregii Europe. Cum, că nu avem voie să riculăm, vor zice unii. Într-o ţară în care cam toţi vor să respecte doar restul regulile şi cam toţi se consideră excepţii, poate ar trebui să învăţăm nişte cuvinte noi. Derogare, de exemplu. Hrănim Europa. Mai demult, ne plăngeam că nu mai suntem grânarul Europei. Suntem sparanghelistul Europei. Pe banii ei. Şi ar trebui să jignim mai puţin diaspora, mai ales acum. Sunt cei mai mari investitori în ţara asta. Nu străinii, nu corporaţiile, nu nimeni. Ei şi noi.  Şi nu vă lăsaţi păcăliţi de politicieni zilele astea. “Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor.”

Korona

File de jurnal de campanie fictiv

Reporter de teren:
-Dom'le, cum abordaţi problema Covid?

Maricel Luptătoru, om de afaceri, Ferentari:
-Păi, noi facem aicişa un grătar. Da' să vină. Îi am aici pă băieţii mei, uită-te puţin ce brand am. Când dau cu el, nici iarba nu mai  creşte. Să vină şi el, şi garda, şi cine mai vrea. N-are ce să ne face.

Specialist în sănătate, Bucureşti:
-Da. Nimeni nu mai plăteşte taxe, întreţinere, rate, pensie alimentară şi asigurări ori despăgubiri. Statul se va ocupa de tot. Vom muta toţi bătrânii în nişte locuri speciale, pentru siguranţa lor.

Ivan Ivanov, lucrător piscicol, Mila 23:
-Eu mă protejez de virus cu spirt. Dimineaţa, la 3, iau o sticlă de jumătate de spirt medicinal şi încă una de suc de zmeură. Le amestec. Una o beau eu, una o bea colegul meu Grigorie şi după aia mergem în baltă. Dar vreau să le urez pe această cale un paşte fericit tuturor creştinilor pe rit vechi. Doamne ajută!

Nelu Vasilescu, poliţia locală:
-Le transmit tuturor infractorilor să fie foarte atenţi în aceste zile. Orice abatere va fi aspru sancţionată. Respectarea legii se va asigura, iar acolo unde situaţia degenerează, nu vom ezita să trimitem Forţele de Intervenţie cu Nevoi Speciale.

Istvan Fekete, Miercurea Ciuc:
-A Corona vírust illetően véleményünk a következő: ezer éve vagyunk itt. Románok, magyarok, mindannyian Erdélyből származunk. Egy ázsiai vírus? Itt nincs rá szükség. Szeretjük hagyományainkat, ugyanazokat akarjuk tartani és egyedül maradni. Hagyja őket a vírusukkal, ahová akarják, de nem itt.

Marian, politician local, Focşani:
-E o chestie politică, dom'le. Io ce vreau să vă spun, lăsaţi-mă un pic. Eu zic să lăsăm deoparte politicianismul şi să rezolvăm problema pe plan local aşa cum ştim noi mai bine. Păi, e posibil să lase prefectul 1 milion jumate de oameni în ţară toţi odată? Mulţi sunt bolnavi. Ce vreau să vă spun. Păi, ce facem?

Eu:
-Frate, nu aveau Corona la magazin. Am luat Timişoreana la cutie. Am luat 19, că atâtea încăpeau în rucsacul ăla mai mare. Trebuia să ies din casă măcar un pic, că nu mai puteam. Eram sătul de stat degeaba, de lins pe ciocan ca un câine, de fapt, ce zic eu aici, câinii sunt mai norocoşi ca mine la cât de des îi plimbă ăştia. Bine, nici eu nu stau degeaba, bag flotări şi de toate de o să ies din izolarea asta cu un trup de zeu grec. Cu corpul ăsta, dacă o ţin în stilul ăsta cu antrenamentul, îţi dai seama, la vară fut.

Borseta

Într-o zi, găsesc pe stradă o borsetă nou-nouţă. Nu părea goală. M-am uitat la ea, iar cu coada ochiului am văzut 30 metri mai încolo o maşină de poliție cu echipaj în ea. Acuma, nu ştiu, dar se pare că eu am faţă de hoţ de obiecte din astea, că, de multe ori când merg (mă rog, mergeam) pe trotuar, doamnele pe lângă care trec îşi strâng aşa, uşor, discret, poşeta cu cotul, de parcă asta le-ar ajuta cu ceva. Bizar a fost că în secunda aia mi-am amintit de un episod dintr-un autocar cu care veneam din străinătate, dintr-o delegaţie. Discutau alţi membri între ei. Tema era următoarea: ce ai face dacă ai găsi un portofel cu bani, acte etc. Ultimul cuvânt i-a aparţinut nu spui cui, persoană importantă: i-aş trimite actele omului, iar banii i-aş păstra eu, pentru efort. Dar subsemnatul, bucurându-mă de experienţa lipsei de încredere în mine a necunoscuţilor, nu doar că nu m-am atins de borsetă. Nici măcar poliţiştilor nu le-am arătat unde este. Nu ştiu ce ar fi făcut alţii atunci, poate doar unii. Dar în cazul meu, cu fața asta a mea, cine ştie ce şi-ar fi închipuit şi nu aveam chef de dat explicaţii. Pur şi simplu am ocolit-o şi mi-am văzut de drum, că oricum întârziam undeva.

Silviu

Yes, am găsit miel!

Nu, nu pe miel îl cheamă Silviu. De obicei nu dau nume, dar de data asta am s-o fac. Azi am fost la o bancă. Dup-aia la altă filială de bancă, la dracu-n praznic, că aia era închisă, avea un afiş pe uşă, nu mai lucrăm de pe 30 martie, mergeţi la filiala de la dracu-n praznic. Umblă jumătate de Bucureşti, distracţie. Deh, săptămâna patimilor. A fost de bine, într-un fel, atâta mişcare nu am mai făcut nici nu mai ştiu de când. Dar eram pregătit, frate. Echipat cu treningul de la lotul naţional, adidaşi pă mine, ca pe vremuri, două declaraţii în buzunar, una că fac cumpărături, a doua că fac mişcare, ca în vremurile noi. Şi în niciuna nu minţeam.

La bancă era o coadă special făcută pentru oamenii care consideră că răbdarea e o virtute. Toţi gunoierii îşi luau salariul fix de acolo. Şi de unde ştii tu că erau gunoieri, rasistule, o să ziceţi. Ştiu că erau gunoieri că erau cu uniformele de la muncă pe ei, rasiştilor. Acolo, la coadă, vâzându-mă în geamul de la uşă, mi-am amintit de Silviu. Tipul ăsta a fost colegul meu la şcoala primară. Şi era ţigan. Eu, personal, nu am considerat niciodată faptul că faci parte dintr-o minoritate un defect. Faptul că eşti un om rău e un defect şi am ştiut mereu că minorităţile au şi ele oamenii lor răi. Totuşi, majoritatea conţine mai mulţi oameni răi decât orice minoritate.

Dar Silviu chiar era un băiat bun, precoce şi curajos şi chiar am învăţat câteva lucruri de la el. De exemplu, să fug cât pot din oraşul ăla de căcat numit Focşani. El a făcut asta prima dată, înaintea mea, încă din clasa a doua. Hotărât să îşi îndeplinească destinul în altă parte, pur şi simplu, într-o zi a dispărut. A apărut la şcoală a treia zi (după scripturi, era să zic), bătut tot. Evident, învăţătoarea l-a ţinut puţin în faţa clasei să îl umilească aşa, cum nu scrie la nicio carte. De data asta nu ne mai trimisese pe mine şi pe alt coleg să îl găsim, ca în altă ocazie. Se ocupaseră alţii.Soţie de prim-procuror, l-a chestionat şi ea public.

-Şi unde ai fost?
-Păi, m-a găsit miliţia în gară la Galaţi.
-Şi ce ţi-a făcut?
-M-a bătut.
-Cum?
-Cu un par.
Noi, colegii, am râs ca proştii, cam ca atunci când s-a întors celălalt coleg al nostru, român, fiu de militar, tuns de taică-su cu forţa, doar ca să nu mai apară niciodată din nou la noi la şcoală. Ce fraieri şi răi eram!

Chiar dacă lui Silviu nu îi ieşise mişcarea, deja intrasem la idei. În clasa a şasea, când mă gândeam cu cuţitul pe masă ce să aleg dintre suicid şi fugit de acasă pentru o notă de 6 la matematică, unul dintre motivele care m-au făcut să spun adevărul şi să accept bătaia soră cu moartea care urma a fost exemplul lui Silviu. La fel ca şi el, nu aveam un plan bun şi tot acolo aş fi ajuns, la o bătaie şi o umilinţă într-un bloc unde şi dacă te contraziceai cu nevasta auzeau toţi vecinii, darămite dacă urlai tu când luai curele peste spinare şi ţi se spunea "ia mâna, că îţi dau peste mână!".

La vreo 10 ani după ce am terminat şcoala primară, eu ieşeam dintr-o bancă din Focşani, aşa, ca un boss. Cu bani la mine, trening de la club, adidaşi originali, un cocalar care se respectă, ce mai. În faţa băncii, Silviu şi echipa lui măturau. El îşi alesese o carieră în salubrizare.  Poate că alţii s-ar fi făcut că plouă dacă îl vedeau. Eu îl respectam de mult şi mai ştiam un lucru: fără gunoieri eram morţi oricum de alte molime decât ce avem acum. M-am dus şi am dat noroc cu el, atunci am realizat că era stângaci, că nu a schimbat mătura dintr-o mână în alta. Bravo, Silviu, m-am gândit în mintea mea, amintindu-mi câţi dintre colegii din poza noastră de la terminarea clasei a patra făcuseră deja puşcărie, iar el nu.

-Salut, Silviu, de când nu te-am mai văzut, ce faci?
-Uite, la muncă. Tu ce mai faci, pe unde mai eşti?
-Frate, eu sunt aici aşa, în trecere. M-am apucat de sport, mă ţin, sunt în lotul naţional, dar nu m-am lăsat de şcoală, sunt la facultate, la Bucureşti. Dar tu? Ai rămas tot aici? De când te ştiu vroiai să pleci din Focşani.
-Dom'le, am plecat de acasă, dar din Focşani nu am mai plecat. Aici am nevasta, aici am copiii, aici am munca, asta e, muncim.

Îţi mulţumesc, Silviu. Sărbători fericite, în limita posibilităţilor, oriunde ai fi.

Generaţia zarului de 5

Însemnări de campanie

Suntem în ziua a nu ştiu câta de autoizolare. Nervii rezistă. Aseară, în schimb, mi-am scris declaraţia pe propria răspundere, mi-am pus echipamentul şi m-am dus la non-stop să-mi iau băutură. Era Conge de serviciu. Nu o ştiţi pe Conge. Nici eu nu ştiu cum o cheamă şi nici ea pe mine, dar mereu ne-am înţeles super. Am dedus asta şi din felul cum se poartă cu ceilalţi clienţi faţă de cum se poartă cu mine, si din faptul că mi-a făcut cunoştinţă cu fiul ei la un moment dat. Nu ştiam că are copil aşa mare. L-o fi făcut la 13 ani, cine ştie.

Cu ea nu am făcut cunoştinţă, am botezat-o eu Conge de când m-am dus într-o noapte frumoasă de vară cu un prieten la ea la magazin să ne luăm beri şi m-a întrebat dacă le vreau de la conge. Aseară vorbea la telefon cu o anume doamnă Mariana. Doamna Mariana în sus, doamna Mariana în jos, ea aranja sticlele de Stalinskaya pe un raft. Atunci a realizat că eram şi eu acolo. Dar na, nu s-a oprit din vorbit, ne ştim de atâta timp încât ne înţelegem din semne. A zâmbit când m-a văzut. Am zâmbit şi eu, nu ştiu dacă a văzut ea, că eu purtam mască.

I-am indicat o sticlă de vodcă de jumate şi ea a pus-o pe tejghea. Tot vorbea la telefon. I-am făcut semn: 3. A pus 3 pachete de Dunhiil argintiu lângă sticla de vodcă. Dup-asta, pentru că nu am 18 degete la mâini, am spus cu voce tare:
-Şi 18 Timişoreana la cutie.
-Cât? 18?
Am dat din cap afirmativ.
-Reci?
-Nu contează.

-Staţi, doamna Mariana, închid, că în seara asta mă îmbăt. Tocmai vând 18 cutii de Timişoreana.
Şi a închis. Am început să umplem cu beri împreună rucsacul meu cu roţi, ăla pe care l-am adus din America. Zâmbea cu gura până la urechi. Şi eu la fel, dar pe sub mască nu cred că se vedea. Astă-iarnă, totuşi, mi-a zis o fată, tot când purtam mască, dar din alte motive, că se vede când îmi zâmbesc ochii. Şi Conge zice:
-Trebuie să mă laud şi eu, nu? Tu ştii că mi-a spus colega mea că ea a vândut săptămâna trecută 20 beri odată la un client?
-Ştiu. Ghici cui.

Va urma