Silviu

Yes, am găsit miel!

Nu, nu pe miel îl cheamă Silviu. De obicei nu dau nume, dar de data asta am s-o fac. Azi am fost la o bancă. Dup-aia la altă filială de bancă, la dracu-n praznic, că aia era închisă, avea un afiş pe uşă, nu mai lucrăm de pe 30 martie, mergeţi la filiala de la dracu-n praznic. Umblă jumătate de Bucureşti, distracţie. Deh, săptămâna patimilor. A fost de bine, într-un fel, atâta mişcare nu am mai făcut nici nu mai ştiu de când. Dar eram pregătit, frate. Echipat cu treningul de la lotul naţional, adidaşi pă mine, ca pe vremuri, două declaraţii în buzunar, una că fac cumpărături, a doua că fac mişcare, ca în vremurile noi. Şi în niciuna nu minţeam.

La bancă era o coadă special făcută pentru oamenii care consideră că răbdarea e o virtute. Toţi gunoierii îşi luau salariul fix de acolo. Şi de unde ştii tu că erau gunoieri, rasistule, o să ziceţi. Ştiu că erau gunoieri că erau cu uniformele de la muncă pe ei, rasiştilor. Acolo, la coadă, vâzându-mă în geamul de la uşă, mi-am amintit de Silviu. Tipul ăsta a fost colegul meu la şcoala primară. Şi era ţigan. Eu, personal, nu am considerat niciodată faptul că faci parte dintr-o minoritate un defect. Faptul că eşti un om rău e un defect şi am ştiut mereu că minorităţile au şi ele oamenii lor răi. Totuşi, majoritatea conţine mai mulţi oameni răi decât orice minoritate.

Dar Silviu chiar era un băiat bun, precoce şi curajos şi chiar am învăţat câteva lucruri de la el. De exemplu, să fug cât pot din oraşul ăla de căcat numit Focşani. El a făcut asta prima dată, înaintea mea, încă din clasa a doua. Hotărât să îşi îndeplinească destinul în altă parte, pur şi simplu, într-o zi a dispărut. A apărut la şcoală a treia zi (după scripturi, era să zic), bătut tot. Evident, învăţătoarea l-a ţinut puţin în faţa clasei să îl umilească aşa, cum nu scrie la nicio carte. De data asta nu ne mai trimisese pe mine şi pe alt coleg să îl găsim, ca în altă ocazie. Se ocupaseră alţii.Soţie de prim-procuror, l-a chestionat şi ea public.

-Şi unde ai fost?
-Păi, m-a găsit miliţia în gară la Galaţi.
-Şi ce ţi-a făcut?
-M-a bătut.
-Cum?
-Cu un par.
Noi, colegii, am râs ca proştii, cam ca atunci când s-a întors celălalt coleg al nostru, român, fiu de militar, tuns de taică-su cu forţa, doar ca să nu mai apară niciodată din nou la noi la şcoală. Ce fraieri şi răi eram!

Chiar dacă lui Silviu nu îi ieşise mişcarea, deja intrasem la idei. În clasa a şasea, când mă gândeam cu cuţitul pe masă ce să aleg dintre suicid şi fugit de acasă pentru o notă de 6 la matematică, unul dintre motivele care m-au făcut să spun adevărul şi să accept bătaia soră cu moartea care urma a fost exemplul lui Silviu. La fel ca şi el, nu aveam un plan bun şi tot acolo aş fi ajuns, la o bătaie şi o umilinţă într-un bloc unde şi dacă te contraziceai cu nevasta auzeau toţi vecinii, darămite dacă urlai tu când luai curele peste spinare şi ţi se spunea "ia mâna, că îţi dau peste mână!".

La vreo 10 ani după ce am terminat şcoala primară, eu ieşeam dintr-o bancă din Focşani, aşa, ca un boss. Cu bani la mine, trening de la club, adidaşi originali, un cocalar care se respectă, ce mai. În faţa băncii, Silviu şi echipa lui măturau. El îşi alesese o carieră în salubrizare.  Poate că alţii s-ar fi făcut că plouă dacă îl vedeau. Eu îl respectam de mult şi mai ştiam un lucru: fără gunoieri eram morţi oricum de alte molime decât ce avem acum. M-am dus şi am dat noroc cu el, atunci am realizat că era stângaci, că nu a schimbat mătura dintr-o mână în alta. Bravo, Silviu, m-am gândit în mintea mea, amintindu-mi câţi dintre colegii din poza noastră de la terminarea clasei a patra făcuseră deja puşcărie, iar el nu.

-Salut, Silviu, de când nu te-am mai văzut, ce faci?
-Uite, la muncă. Tu ce mai faci, pe unde mai eşti?
-Frate, eu sunt aici aşa, în trecere. M-am apucat de sport, mă ţin, sunt în lotul naţional, dar nu m-am lăsat de şcoală, sunt la facultate, la Bucureşti. Dar tu? Ai rămas tot aici? De când te ştiu vroiai să pleci din Focşani.
-Dom'le, am plecat de acasă, dar din Focşani nu am mai plecat. Aici am nevasta, aici am copiii, aici am munca, asta e, muncim.

Îţi mulţumesc, Silviu. Sărbători fericite, în limita posibilităţilor, oriunde ai fi.