Luni

Luni

Aţi dormit vreodată în cadă? Eu da. Ei, poate nu-i aşa grav, dacă ai supravieţuit să povesteşti asta, ar spune unii. Eu aş zice că e foarte grav, pentru că am reuşit performanţa să adorm în cadă când eram la serviciu, în timpul programului. Nu, nu vindeam căzi, tot cu scrisul pe la reviste mă ocupam şi eram la birou, în aceeaşi încăpere în care lucram cu vreo 5 colege. Era o zi din aia de luni, vara, când te întorci de prin vreun weekend în Vama Veche, unde te-ai dus tu, că ţi-ai propus să-ţi odihneşti creierii cu o carte bună în mână, pe plajă, la umbra unei umbrele şi a unei beri şi până la urmă te întorci acasă mai dărâmat decât ai plecat. 

Eu citisem duminică spre luni până pe la 5 dimineaţa, fără umbrelă, dar cu beri. Totuşi, în loc să-mi anunţ colegele că nu ajung în ziua aia, am decis să fac pe viteazul şi să mă duc la muncă. Mare greşeală. Era acolo o linişte de mormânt. Nimeni nu vorbea cu nimeni, se vedea clar că toată lumea avea chef de muncă în ziua aia de vară cum am eu chef acuma să mă îmbrăţişez cu toţi cerşetorii din Centrul Vechi, se auzea doar zumzetul coolerelor de la calculatoare, câte cineva scriind câte ceva din când în când, dar nu eu, şi zgomotul de la aerul condiţionat şi cam atât. Dacă ar fi trecut o pisică pe acolo, la cât de tare mă durea capul, m-aş fi răţoit la ea să nu mai tropăie.

Era zgomotul de fond perfect ca să visezi numai paturi. Mie mi se închideau ochii, am dat tastatura mai la o parte, să nu dau cu dinţii de ea dacă adorm pe scaun, m-am dus la baie să mă spăl pe ochi a nu ştiu câta oară pe ziua aia şi în oglindă văd cada. Ca să punem în context totul, biroul era, de fapt, un apartament foarte mare căruia îi fusese schimbată destinaţia. Avea de toate, inclusiv o baie imensă, triunghiulară, aproape cât jumătate din garsoniera asta de unde scriu eu acum. Totul era mare acolo, în afară de geam. Şi cada era mare, triunghiulară şi ea, într-un colţ, avea şi jacuzzi, dacă ţin bine minte. Doar că nu putea să te speli în ea, că era plină de teancuri de reviste.

Dar... Ştiţi ce zic unii misogini şi unele frustrate despre fetele care se îmbracă provocator, nu? Ei, eu nu sunt de acord nici cu misoginele, nici cu frustratele, dar tare m-aş fi aruncat în cada aia, că arăta exact ca un pat. Inteligentul din mine zicea nu, Cristi, nu! Idiotul din mine spunea da' hai, mă, să văd şi eu cum e să stau cu curul pe munca mea, că doar şi eu scriu la revistele alea. A câştigat idiotul. Erau chiar confortabile revistele, în pungile lor de plastic. Chiar mă gândeam ca data viitoare când mai fac sex la birou să încerc şi acolo. Următorul lucru pe care l-am auzit a fost un susur.

Adormisem buştean, parcă dormeam la umbra codrilor bătrâni, lângă un izvor. Zic, să vezi că am uitat apa de la chiuvetă deschisă. Dar nu era niciun copac, niciun izvor şi nicio apă deschisă. Era vezica tipei de la contabilitate, i-am recunoscut silueta în semiîntunericul ăla stând pe tron. Silueta colegei, nu silueta vezicii. Nu mă văzuse când a intrat, aşa că şi-a văzut de treaba ei mică. Acum, când mă gândesc la asta, amândoi greşisem. Eu, că venisem la muncă să dorm şi m-am culcat în cadă, ea că a intrat peste mine în baie fără să bată la uşă. Şi niciunul dintre noi nu aprinsese lumina. Aşa mă gândesc acum. Atunci, nu.

Buimac, în loc să profit de faptul că nu m-a văzut în colţul meu întunecat şi să fac pe mortul în păpuşoi, m-am ridicat, am bolborosit un "vai de mine, îmi pare rău, scuză-mă" în deplasarea mea rapidă spre uşă, de-am şi speriat-o pe biata fată. A apucat şi ea să îngaime ceva acolo, nu am auzit ce, că eram în plină acceleraţie să ies dracului de acolo. În puţinii paşi din baie până la birou îmi trecuse şi somn, şi mahmureală. şi tot. Până şi cheful de viaţă. Într-un minut, vine şi ea, se aşează la calculatorul ei şi se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul era din nou liniştit acolo, în afară de mine. Îmi frângeam mâinile, îmi muşcam buzele.

În toată liniştea aia, eu auzeam un singur gând din mintea mea urlând: OK, ŞI ACUM CE FACI?!. Am decis să mă duc acasă şi am plecat. Practic, venisem în ziua aia la redacţie doar pentru un moment penibil şi atât. Săptămâni întregi am venit numai cu capu-n pământ la birou, mi-era ruşine să mă uit în ochii colegei, mai aveam şi calculatoarele faţă în faţă. Mă şi gândeam, bă, poate ar fi mai bine să fac eu o petiţie online să interzicem munca luni. Dacă la alţii săptămâna începe duminică, de ce nu ar merge? Dar mi-am dat seama că pe mine nu m-ar fi ajutat. Dacă am fost în stare să adorm în cadă la muncă luni, e clar că aş putea să o fac şi marţi.