Am zis că revin

 Am zis că revin

Ştiu, o să sune dur, dar când muierea mea de mai demult şi-a luxat un picior sărind un gard cu pantofi cu toc pentru că au atacat-o câinii comunitari, câinii "noştri" şi totul a rezultat într-un "gata, îi prind pe toţi şi îi spânzur de bara de bătut covoare" vorbeam la nervi. Nu am spânzurat şi nu o să spânzur nimic şi pe nimeni. Când m-am calmat, adică a doua zi, după ce mi-a zis ea "hai!" şi eu am zis "nu pot, mi-e milă!" şi ea mi-a răspuns "hai, că nu mă futz în picior!" mi-am amintit ceva de mai demult.

Eu am fost muşcat de un câine "comunitar" fix în ziua dintre aia când aflasem că luasem examenul la liceu şi aia când trebuia să plec cu familia în Deltă. Veneam de la piaţă, am auzit nişte scheunături de pui de câine, am crezut că or fi fost abandonaţi sau ceva, m-am dus să văd şi, din senin, a apărut mama lor şi m-a compostat. Nu m-a prins corect nici ea, dar nici eu n-am apucat să retrag piciorul cum trebuie, că eram în şlapi, am o cicatrice în spatele genunchiului care seamănă cu orice, cu o căzătură de pe bloc, eventual, numai cu o muşcătură de câine nu, că a intrat în mine doar un canin.  (Ahem). Aveam de ales dacă făceam tratamentul antirabic 12 zile şi râmân singur acasă ori merg cu ei şi m-am dus, deşi dup-aia am aşteptat să văd un an de zile dacă mor de hidrofobie sau nu. Am făcut doar antitetanicul sau cum s-o fi chemând şi am plecat. Dar nu asta era cea mai mare problemă pentru unul ca mine atunci. (Poate cândva o să zic ceva şi despre câinele roşu, câinele alb şi câţeaua neagră, dar nu acum).

În viaţă mai eşti muşcat, mai iei o palmă, dar eu aveam o mare frustrare: cititor înrăit, mă duceam foarte des la biblioteca judeţeană să iau cărţi şi să le dau înapoi. Mă enerva foarte tare faptul că, după ce că era într-o zonă rău famată, în care te întrebau mereu băieţii ce ai la tine (eu ce să am, cărţi, nu păreau interesaţi de asta), se mai apucau şi câinii vagabonzi să te hăituiască pe acolo. Şi nervos cum eram, am aflat că la Vânătorul şi Pescarul sau cum se chema magazinul ăla şi unde eu eram deja client constant se băgaseră sprayuri "paralizante". Aşa că mi-am dus şi am luat şi eu unul. M-a cerut madama aia buletinul, m-a trecut într-un registru, de parcă doream să sparg o bancă cu sprayul ăla.

Şi l-am luat şi când au venit peste mine câinii vagabonzi l-am folosit şi a funcţionat. N-a murit nimeni, n-a fost spânzurat nimic, pur şi simplu au plecat. Îmi amintesc şi acum momentul. Era o vreme ploiasă. Dar nu înţelegeam ce căutau câinii la bibliotecă. Când am ieşit de acolo, am văzut: colegii mei, cititorii, le dădeau de mâncare acolo. Atunci am înţeles că inteligent te naşti, nu devii citind şi că oricât ai citi, să dai de mâncare unui câine ca să nu te mai latre nu te face un om mai bun sau mai deştept, îl face pe el să te apere de ceilalţi, chiar dacă nu te atacă nimeni. Nu-s dresor de câini, dar, îmi pare rău, chiar dacă na, câinii din Bucureşti au avansat, nu mai luptă la copii, luptă la seniori acum, ce s-a întâmplat spune mai mult despre noi decât despre câini, şi anume că nu am învăţat mare lucru din ce s-a întâmplat până acum.