Eram într-o maşină de poliţie, mă duceam nici eu nu ştiam unde, că eram un fel de suspect. În faţă erau doi gabori, în spate eram eu cu un copchil pe care îl văzusem în secţie recunoscând cu seninătae orice. Unul dintre poliţişti îmi spune:

-Păi, salută-l pe prietenul tăo!

-Pe cine? Ei am 19 ani, el are vreo 7, De unde să-l cunosc?

-Hai, lasă, că ştim noi...

Şi opresc la o vulcanizare, îşi fac roţile şi la urmă nu plătesc. Zic doar atât:

- Colonelul cutare vă mulţumeşte.

Dacă nici ei nu erau corupţi, atunci nu ştiu eu ce e corupţia. Dar hei, tot eu eram suspect. Plecăm de acolo şi pe drum spre şcoala de corecţie, că acolo, aparent, aveam drum, după cum am mai zis, unul dintre gabori îk abordează pe ăsta:

-Ce mai face X? Tot la şcoala de corecţie?

-Da.

-Auzi? De ce nu pui tu mâna într-o zi pe un cuţit să i-l bagi în gât şi să-l omori? Ca să scăpăm de el. Că dup-aia găsm unu să îţi bage ţie un cuţit în gât şi scăpăm de amândoi. Jă, hă, hă!

Deci, nu am terminat cu Oslo

 Mă duc, cred că era 2012, la o demonstraţie în Norvegia. La spitalul universitar din capitala ţării. Nu are rost să vorbesc despre cât a costat o bere în aeroport sau drumul cu taxiul până la hotel, că nu vreau să sperii pe nimeni. A doua zi, când a început evenimentul, ne-au adunat să vedem ce făcuse HP în spitalul respectiv. Proiect-pilot. Nu se folosea nicio foaie de hârtie în spitalul ăla. Totul era în format electronic. Pacienţii aveau la fiecare pat un display din ăla mare, touchscreen, unde doctorii, asistenţii, vedeau diagnostic, tratament, tot. Mai mult decât atât, ecranele puteau fi folosite dee pacienţi să se uite la canale tv, să stea pe net etc.

Vă zic, din punctul ăsta de vedere sunt cu generaţii în faţa noastră. Aveau roboţi. Dar nu aşa, cum ne-am închipui. Erau ca nişte lăzi mai mari, cu roţi, care te anunţau în norvegiană ceva gen dă-te la o parte, tu nu ştiai norvegiană, dar înţelegeai mesajul. Şi ştiau să ia şi să comande liftul. Nu făceau operaţii pe creier, duceau medicamente şi chestii din astea. Dar erau acolo şi făceau treburile astea. Dar cea mai tare chestie a fost, dincolo de senzaţia că trăieşti în viitor, a fost alta. După ce am vizitat saloanele urma conferinţa de presă, care era la ultimul etaj. Şi m-am nimerit într-un lift cu un robot şi o asistentă.

Pfuai, dacă îmi place ceva, îmi plac femeile nordice. Dacă poţi să faci ochii ăia reci să te iubească, poţi să faci orice. Şi în scurta aia călătorie a noastră ea vede că am un badge şi mă întreabă:

-De unde eşti?

O întrebare foarte grea, am un complex, deşi nu ar trebui, dar am auzit prea des "Vai, România???" Dar i-am zis:

;Din România.

Şi ea spune:

-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să te duci în fiorduri. Peisajele sunt superbe.

S-au răsculat admiratoarele iei că ar fi lansat Louis Vuitton ceva asemănător pe care l-a botezat cămaşă balon şi îl vinde cu 5000 euro bucata. Că dom'le, trebuia să ceară voie, trebuia să îi spună cămaşă românească, treburi din astea. Eu, în locul lor, m-aş fi bucurat. Când or să mai vină pe la noi străinii să facă agroturism şi nimeresc în zi de sărbătoare, vor spune "ia uite. bă, toate ţărăncile de prin România se îmbracă de la Louis Vuitton!".