Deci, îmi sun muierea de la Cluj prin 2000.

-Hai că mă întorc, am terminat aici. Vin acasă, Nicoleta.

-Băi, nenorocitule, ce-ai făcut, ai fost la curve, ce mi-ai dat??? Mă omoară mama, ești nebun???

Eu mă întrebam ce a făcut ea. Oricum eram supărat. Luasem medalie de bronz la naționale, că îi fvtusem un picior în genunchi unuia cu 2 capete mai înalt decât mine de a trebuit să abandonez în semifinală, că am avut metatarsienele praf. Aveam un picior 41 și unul 47, când m-au văzut ăia de la spital au zis "stai să terminăm țigara asta și te băgăm în ghips". Când am am auzit așa ceva, am fugit din spital șchiopătând. Un an de zile nu am putut să dau cu dreptul, dar nu am spus la nimeni. Adică eu dădeam, dar mă durea pe mine.

Și acum ajung acasă. Gagică-mea avea o filosofie. Terorizată că-i zicea mă-sa că o duce la ginecolog până la căsătorie, ea făcea doar secsoral. Ne vedem într-un parc și chiar arăta comic. Avea două pete pe față, părea ca un câine dalmațian. Zic băi, nu-i de la mine.Nici eu nu fusesem cuminte, dar dacă era de la mine, probabil aveam și eu niște pete. Și, într-un mod ciudat, mă-sa nu o duce la ginecolog, ci la dermatolog. Și acolo se descoperă adevărul. Nu adevărul că sugea pvla, ci adevărul că avusese 2 coșuri, fiecare pe un obraz.

Le frecase cu spirt să scape de ele până și-a arse obrajii. I-au prescris un tratament pentru pigmenți de juma' de an a fost galbenă ca ceara, stingeam eu lumina când... așa.

 Mă întorceam de la piață și am auzit dintr-o dată:

-Cristi, ce mai faci?!

Mă apelase o femeie de la etaj. Pentru un golan ca mine, să mă iei de la etaj înseamnă să te iei de mine și să îmi vorbești de sus și în general asta se poate termina prost. Doar că doamna era mama unui foarte apropiat, că nu sunt sigur că aș putea să-l caracterizez drept foarte bun prieten de-al meu, deși îl respect,  prieten de-al lui frate-miu. Și eu sunt amic cu el, dar ei chiar au fost și cred că încă sunt prieteni mari de tot, mai ale că omul e un personaj fabulos. N-o să dau cv-ul lui acum, dar v-ar lăsa mască.

Tatăl lui și tatăl meu au fost colegi, ofițeri în armată. Și ea mă luase de la etaj că ea chiar stă la etajul 1, nu puteam să îi reproșez asta, ieșise și ea la geam. Mai avea și o pisică supersimpatică din aia care se plimba pe pervaz și care la un moment dat i-a sărit în cap, "stai, măi!!! "Dar ce m-a întrebat doamna mama lui, în afară de ce mai fac, m-a lăsat mască:

-În ce țară ești? În America?

-Nu, doamnă, fix acum sunt în Focșani, dar locuiesc în București.

-Mama? Tot în străinătate?

-Da.

-Nu s-a pensionat?

-Mai are puțin.

Da-n capul meu mă gândeam "bine că m-a întrebat unde sunt și nu în ce an suntem, că dup-aia sigur trebuia să sun la psihiatrie."

 

 

 Deci, 2 sau 3 ianuarie 2000, sau cât fi fost. Primesc un telefon de la Spitalul Județean Vrancea:

-Domnul cutare?

-Da.

-Vedeți că prietena dumneavoastră e la noi, a avut un accident de mașină.

 Ea alesese, în loc să își anunțe familia, să mă anunțe pe mine. A fost o fază absolut dementă.

Mi-au revenit cinstea și onoarea să-i anunț familia. Respectiv, mi-a răspuns sora mijlocie la telefon, că ele sunt trei surori și o mamă plus un tată care a fost toată viața la muncă în trăinătate. 

-Vezi că soră-ta are o problemă, hai la spital.

-CRISTI, ce i-ai făcut, unde ai dus-o, ai omorât-o???

-A lovit-o o mașină în fața blocului tău, dar nu e moartă, e la spital, hai și tu, asta zic.

 Ea, cu două prietene, venea spre mine și spre încă doi, care erau prietenii mei, erau prietenele noastre și le-a zburat un taximetrist pe o trecere de pietoni. A mea a fost cel mai grav. Și eu o așteptam să o anunț că mă despart de ea. Vă dați seama că nu am mai putut. 4 luni a trebuit să stau să se pună pe picioare, să o ajut, să nu știu ce, până am putut să observ că deja mă înșeală.

 Haideți să vă spun ceva. Eram copil, într-un spital militar, coleg de salon cu un veteran din al doilea război mondial. Mi-a povestit niște chestii... a scăpat aproape într-un mod incredibil din încercuire mergând pe jos non-stop zile și nopți fără mâncare până când au văzut în depărtare un porc mistreț pe care na, românii, meseriași, altminteri, l-au luat direct cu o rafală de pușcă-mitralieră și l-au gătit și zicea că a fost cea mai bună mâncare de care a avut parte din viața lui. 

După care, ajunși în țară, i-au ajuns rușii din urmă, țara a capitulat, ei s-au predat. Rușii "bun, hai, armele în rastel, mergeți cu noi." Și mi-a arătat un dinte rupt într-o copită de cămilă pentru care a trebuit să se bată cu restul prizonierilor români când a scos-o dintr-un veceu dintr-un lagăr de prizonieri din Siberia. Deci, dragii mei, votați rusia, că sigur vă va trata bine dacă vă plac copitele de cămilă din veceu.

 Eram acasă noaptea la, dar mai bine nu-i dau numele, că oricum au fost mai multe cu același nume și nu numai, că nu am fost vreun ascet în viața asta. După ce ne facem de cap în tot felul de stiluri, ea s-a culcat, dar eu n-aveam somn. Am lăsat-o în pat și m-am dus în sufragerie, am dat drumul la televizor pe Arte și am găsit un concert John Lee Hooker. Superb. L-am urmărit până la sfârșit. Mai auzisem o singură melodie de-a lui până atunci. Dup-aia m-am culcat. Dimineața m-am dus la primul magazin de casete, că aia era moda atunci și am întrebat dacă aveau vreo casetă cu el. Culmea, printre toate casetele cu manele și muzică țărănească aveau și una cu el. Piratată, evident, că aia era moda atunci. M-am dus bucuros cu ea acasă, am băgat-o în casetofon și mă gândeam "pfuai, ce mișto ar fi, ce mi-aș dori să ajung și eu la un concert de-al omului ăsta!".  Și dau drumul la tlevizor, ca de obicei, pe știri și prima știre era că John Lee Hooker murise în noaptea aia.