Deci, 2 sau 3 ianuarie 2000, sau cât fi fost. Primesc un telefon de la Spitalul Județean Vrancea:

-Domnul cutare?

-Da.

-Vedeți că prietena dumneavoastră e la noi, a avut un accident de mașină.

 Ea alesese, în loc să își anunțe familia, să mă anunțe pe mine. A fost o fază absolut dementă.

Mi-au revenit cinstea și onoarea să-i anunț familia. Respectiv, mi-a răspuns sora mijlocie la telefon, că ele sunt trei surori și o mamă plus un tată care a fost toată viața la muncă în trăinătate. 

-Vezi că soră-ta are o problemă, hai la spital.

-CRISTI, ce i-ai făcut, unde ai dus-o, ai omorât-o???

-A lovit-o o mașină în fața blocului tău, dar nu e moartă, e la spital, hai și tu, asta zic.

 Ea, cu două prietene, venea spre mine și spre încă doi, care erau prietenii mei, erau prietenele noastre și le-a zburat un taximetrist pe o trecere de pietoni. A mea a fost cel mai grav. Și eu o așteptam să o anunț că mă despart de ea. Vă dați seama că nu am mai putut. 4 luni a trebuit să stau să se pună pe picioare, să o ajut, să nu știu ce, până am putut să observ că deja mă înșeală.