“De ce-ti iubesti femeia?” Grea intrebare. Multi ar zice “dom’le, iubesti pur si simplu”. Care si mie, sinceramente sa fiu, mi se pare cel mai bun raspuns. Dar nu, noi vrem sa fim “mai speciali de atat”. Cei mai multi dintre noi prefera sa aiba un raspuns special la chestia asta si celor mai multi dintre noi nu le iese decat un cliseu penal pe post de raspuns la intrebarea asta. “Ca ma atinge nu stiu cand nu stiu cum, ca e stangaci cand face laba, ca uita sa se spele pe picioare doua saptamani”...
Care-i raspunsul meu special? Imi iubesc femeia pentru ca-i mica. Mica, nu stramta, sunt doua chestii diferite, da? O vad ca-i mica si ca vrea iubire, are nevoie de asta, mult, tot timpul. Are nevoie de iubire ca de o umbrela, nu de ploaie, e mica, dar puternica, are nevoie de iubire ca de o protectie impotriva.... impotriva unei chestii pe care nu o pot numi, dar pe care sigur am cunoscut-o si eu, pentru ca si eu am fost prea mult timp singur.
Si sunt recunoscator ca si-a ales sa vrea iubirea asta de la mine. Asta e iubirea mea, recunostinta. Stalin spunea ca recunostinta e un atribut al cainilor. OK, atunci iubesc ca un caine. Si poate, la fel ca un caine sau ca un inginer, cateodata nu stiu sa-mi exprim iubirea. Dar niciun caine nu cred ca stie ca stapanul l-a ales pe el, si nu pe altul, niciun caine nu stie ca el e al stapanului pentru ca e mai frumos decat altii, pentru ca stie sa gateasca mai bine decat alti caini sau ca stie sa-si faca stapana sa rada mai frumos ca mine. Scuze, mai frumos ca alti cani.
Asta e iubirea mea.
Postări
