Cleptomanul

 Când eram copil, ai mei şi-au dat seama că eram cleptoman, dar m-au vindecat foarte rapid. Vecinii de la etajul 3 aveau un stilou cu cap de panda, nu ştiu cine şi-l mai aminteşte. Şi l-am furat. Nu aveam ce să fac cu el, nu ştiam să scriu, eram la grădiniţă. Ai mei m-au văzut cu el, m-au bătut, m-au luat de mână, s-au dus la vecini şi l-au returnat, cu scuzele de rigoare. După care l-am furat din nou, iar scenariul s-a repetat. Aşa m-am lecuit de darul furatului, ba chiar am şi învăţat primele mele lecţii de matematică şi filosofie: 1+1=2 bătăi ca în filme, deşi stiloul e doar 1. Sincer, na, fiind împtriva violenţei în familie, aş fi rezolvat-o altfel, îi făceam morală, returnam stiloul şi-i cumpăram eu unul. Dar, sincer, nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă după un timp descopeream că avea două.

Taximetrişti trişti

 Taximetrişti trişti

Mi-a zis maică-mea să mai ies şi eu din casă, să mai scot şi eu o tipă la o cafea... Ciudat. Ultima dată când mi-a dat sfaturi despre femei era acum mai bine de 30 ani, când am venit supt pe gât acasă şi m-a luat din uşă:

-Cu cine te-ai bătut?!

-Cu nimeni mamă, e fata asta şi....

-Vaaai, ai grijă, foloseşte balonaşul, că fetele astea-s parşive!

Nu ştiu de unde ştia ea că fata aia era parşivă, dar chiar era. Avea doi prieteni în două oraşe diferite şi eu eram al treilea, un fel de amant, aşa. Nu mi-a dat nicio boală cu S, dar prietenul ei din Focşani, de meserie jăpcar-cuţitar, m-a scos într-o zi la o bere. A făcut el cinste. Avea nişte ochi verzi care păreau că văd prin tine, îl ştiam, evident, toate poveştile lui erau despre bătăi şi avea mereu cel puţin un briceag la el. Dar zâmbea când mi-a spus că ştie tot şi că nu-l interesează, "dă-o-n plm", am încheiat citatul. Am simţit că mi-a trecut glonţul, pardon, cuţitul pe la ureche, dar atunci, la 14 ani sau cât aveam, am înţeles că dacă poţi să nu fii gelos poţi fi un om mai fericit şi poţi să şi răspândeşti fericirea aia la oamenii din jurul tău.

Revenind în prezent, trebuie să recunosc că şi eu am înşelat-o luna asta pe prietena mea cea mai bună. Unii care s-au mai uitat în gura mea ar spune stai aşa, n-ai zis tu că pentru tine nu există cel mai bun prieten? Ba da, dar n-am zis nimic de prietenA cea mai bună. M-am nimerit printr-un mall, văzusem înainte un trailer la filmul ăsta, Taximetrişti şi am zis hai să-l încerc. Şi mi-a plăcut, mă. Aşa de tare încât mă mâncau degetele să scriu o recenzie despre el, dar nu puteam, că ar fi aflat prietena mea cea mai bună că am fost la film fără ea şi poate s-ar fi simţit trădată.

La noi, cam aşa funcţionează relaţia, din când în când ne mai vorbim pe net, ne mai auzim la telefon şi mă mai scoate ea la film. Merg mereu pe mâna ei, e absolventă de UNATC, lucrează în domeniu, până acum nu m-a dezamăgit niciodată când m-a scos la cinema. Dar de data aia aveam chef de ceva superficial, aşa că am zis hai, ăsta. Şi a fost cu totul altceva. Aşa că săptămâna trecută, când ea mi-a propus să mergem la nu ştiu ce tragedie şi eu am zis nu, că am eu destule, a doua opţiune pe listă a fost Taximetrişti şi parcă am simţit de dinainte că o să-mi propună şi varianta asta. Nu ştiam dacă mi-a propus-o că undeva, în subconştientul ei, mă considera un cocalar sau că i se părea ei un film bun, dar am simţit că o cunosc eu pea ea mai mult decât credeam.

Când am ajuns acolo n-am putut să fac altceva decât să-i mărturisesc ce am făcut şi că era a doua oară când mergeam la filmul ăla, pentru că prima oară am crezut că nu i-ar plăcea, dar a doua oară am mers special ca să-l vadă şi ea, pentru că eram sigur că i-ar fi plăcut. Nu s-a supărat. La sfârşit, nici măcar n-am discutat despre el, dar în mijlocul filmului s-a întâmplat ceva. Unul dintre actorii din rolurile principale are un fel de monolog şi ea îmi spune:

-Cu ăsta m-am fvtut.

Na, uneori, prietenii aleg momente ciudate să-ţi facă confesiuni."Bine că vă învaţă ăia la şcoala aia a voastră de film să vă fucheţ între voi, dar nu vă învaţă să nu vorbiţi în timpul filmului", i-am zis eu în gând. Acuma, despre film, nu vreau să fac un spoiler. Dar merită văzut. Nu e comedie, cum credeam eu. Mai demult, îmi spuenea o fostă prietenă bună că lumea asta e plină de relaţii "disfuncţionale", cum le zicea ea şi nu cred că era departe de adevăr. Ne scufundăm într-o mare de pretenţii absurde şi aşteptări nerealiste şi ne distrugem viaţa singuri. Dar chiar şi aşa, trist cum sună. îl recomand. Dacă îl vedeţi la cinema, o să descoperiţi o chestie şi pot să pun pariu pe ce vreţi voi că va fi aşa: unii oameni din public vor râde şi la scene la care nu ar trebui să râdă nimeni.

Antireclama zilei: Antidot pentru articulaţii

Antireclama zilei: Antidot pentru articulaţii

Aşa era titlul, nici n-am mai dat click să văd ce ulei de şarpe conţine. Dar nu mă pot abţine să nu mă întreb: cum ar fi să n-ai articulaţii? Cum cobori scările? Prin teleportare? Cum mănânci? Prin puterea gândului? Sloganul ăsta chiar că vine direct de la şcoala ajutătoare de copywriteri.

Pentru ciorba de ieri (nu intru în reţete acum, deşi am făcut ceva ce n-am făcut niciodată la o ciorbî, dar nu regret deloc), m-am dus la supermarket şi am luat şi juma' de scăricică afumată. Vreo cinci coaste din alea, că nu aşteptam musafiri. Vânzătoarea:

-18 lei. O împachetez?

-Poftim?

-Dacă v-o împachetez.

(Nu ştiu dacă a vorbit cu cratimă.)

-Păi, n-aş băga-o în ruccsac aşa.

-Nu, că de multe ori, clienţii, când văd cât costă, se răzgândesc.

Acuma, oi fi având eu faţă de boschetar cu barba asta sau de intelectual sărac cu ochelarii ăştia, nu mai contează, cert este că femeia îmi făcuse deja un fel de profiling, dar nu m-a deranjat. Ce m-a deranjat a fost faptul că am coroborat instant ce se întâmpla acolo cu ce se întâmplase la coadă la întreţinere cu câteva seri înainte. Toţi aveau câte 600, 700 de plătit. Dublu sau mai mult faţă de anul trecut. Cum să fie atât? N-avea nimic nicio logică. Nici salariile angajaţilor  distribuitorilor n-au crescut aşa de mult, nici taxele, nici impozitele, nici preţurile, de fapt, la producător, toate au crescut doar pentru tine şi pentru mine. Eu ştiu că e război, ştiu că e criză, ştiu că e piaţa volatilă, dar vi se pare că e penurie de ceva pe undeva?  Ne batem pe căldură? De unde creşterile astea? E cumva ceva gen "după noi, potopul" şi se aşteaptă cineva să adunăm cu toţii chestii, ca hârciogii? Atunci, cum aduni apă caldă? Trebuie făcut c e v a.

Am zis că revin

 Am zis că revin

Ştiu, o să sune dur, dar când muierea mea de mai demult şi-a luxat un picior sărind un gard cu pantofi cu toc pentru că au atacat-o câinii comunitari, câinii "noştri" şi totul a rezultat într-un "gata, îi prind pe toţi şi îi spânzur de bara de bătut covoare" vorbeam la nervi. Nu am spânzurat şi nu o să spânzur nimic şi pe nimeni. Când m-am calmat, adică a doua zi, după ce mi-a zis ea "hai!" şi eu am zis "nu pot, mi-e milă!" şi ea mi-a răspuns "hai, că nu mă futz în picior!" mi-am amintit ceva de mai demult.

Eu am fost muşcat de un câine "comunitar" fix în ziua dintre aia când aflasem că luasem examenul la liceu şi aia când trebuia să plec cu familia în Deltă. Veneam de la piaţă, am auzit nişte scheunături de pui de câine, am crezut că or fi fost abandonaţi sau ceva, m-am dus să văd şi, din senin, a apărut mama lor şi m-a compostat. Nu m-a prins corect nici ea, dar nici eu n-am apucat să retrag piciorul cum trebuie, că eram în şlapi, am o cicatrice în spatele genunchiului care seamănă cu orice, cu o căzătură de pe bloc, eventual, numai cu o muşcătură de câine nu, că a intrat în mine doar un canin.  (Ahem). Aveam de ales dacă făceam tratamentul antirabic 12 zile şi râmân singur acasă ori merg cu ei şi m-am dus, deşi dup-aia am aşteptat să văd un an de zile dacă mor de hidrofobie sau nu. Am făcut doar antitetanicul sau cum s-o fi chemând şi am plecat. Dar nu asta era cea mai mare problemă pentru unul ca mine atunci. (Poate cândva o să zic ceva şi despre câinele roşu, câinele alb şi câţeaua neagră, dar nu acum).

În viaţă mai eşti muşcat, mai iei o palmă, dar eu aveam o mare frustrare: cititor înrăit, mă duceam foarte des la biblioteca judeţeană să iau cărţi şi să le dau înapoi. Mă enerva foarte tare faptul că, după ce că era într-o zonă rău famată, în care te întrebau mereu băieţii ce ai la tine (eu ce să am, cărţi, nu păreau interesaţi de asta), se mai apucau şi câinii vagabonzi să te hăituiască pe acolo. Şi nervos cum eram, am aflat că la Vânătorul şi Pescarul sau cum se chema magazinul ăla şi unde eu eram deja client constant se băgaseră sprayuri "paralizante". Aşa că mi-am dus şi am luat şi eu unul. M-a cerut madama aia buletinul, m-a trecut într-un registru, de parcă doream să sparg o bancă cu sprayul ăla.

Şi l-am luat şi când au venit peste mine câinii vagabonzi l-am folosit şi a funcţionat. N-a murit nimeni, n-a fost spânzurat nimic, pur şi simplu au plecat. Îmi amintesc şi acum momentul. Era o vreme ploiasă. Dar nu înţelegeam ce căutau câinii la bibliotecă. Când am ieşit de acolo, am văzut: colegii mei, cititorii, le dădeau de mâncare acolo. Atunci am înţeles că inteligent te naşti, nu devii citind şi că oricât ai citi, să dai de mâncare unui câine ca să nu te mai latre nu te face un om mai bun sau mai deştept, îl face pe el să te apere de ceilalţi, chiar dacă nu te atacă nimeni. Nu-s dresor de câini, dar, îmi pare rău, chiar dacă na, câinii din Bucureşti au avansat, nu mai luptă la copii, luptă la seniori acum, ce s-a întâmplat spune mai mult despre noi decât despre câini, şi anume că nu am învăţat mare lucru din ce s-a întâmplat până acum.

Toate mergeau aproape bine pentru prinţ, până într-o zi, când tatăl lui îl chemă la el.

-Du-te în lume şi află de ce văd bine cu ochiul drept şi nu văd bine cu ochiul stâng. Dacă faci asta, îţi las ţie împărăţia mea.

-Tată, dar eu sunt al doilea născut...

-Dacă faci asta, te aleg pe tine moştenitor.

Şi a plecat. A făcut înconjurul regatului şi apoi al lumii. Peste tot întreba:

-Ştiţi cumva de ce împăratul vede mai vine cu un ochi şi cu altul mai prost?

Cei mai mulţi îl ocoleau ca pe un lepros. La o răscruce, un binevoitor i-a spus în şoaptă:

-Vorbeşti aşa despre bunul împărat? Vrei să te omoare?

Un cerşetor beţiv auzi conversaţia şi urlă:

-Pentru că vede doar ce vrea el!

Iar prinţul a înţeles. Cerşetorul avea dreptate. Institutorul lui, Demagostene, îi spunea că pământul este plat, dar în depărtare se vedeau munţii, cum să fie pământul plat? Aşa că a mers înainte. A traversat planeta şi s-a întors acasă pe la miazănoapte. Acasă, s-a întâlnit cu tatăl lui.

-Ai aflat care-i pricina cu ochii mei?

Tânărul prinţ nu avu curajul să-i spună ilustrului său tătâne adevărul pe care îl aflase de la un om de rând.

-Am aflat multe lucruri, dar asta nu. Am aflat ţinuturi miraculoase, am aflat frumuseţea femeilor negre, am aflat limbi pe care nu le cunoşteam... şi am aflat că pământul e rotund.

-Adică te-am trimis 6 ani în pribegie ca să nu afli ce ţi-am cerut! Şi nu-mi mai spune tată! Eşti fiul vizitiului meu făcut cu o hangiţă, mă-ta aia care crezi tu nu e a ta, n-a putut să facă copii niciodată,  nici sora ta nu e sora ta, i-a înfiat mă-ta pe toţi ca să pretindem că avem moştenitori, nici măcar fratele tău mai mare nu e fratele tău şi oricum nu mai e!

-A murit!?

--A murit ăn luptă, ca un erou, cu ca tine, un plimbă-lume! Nu mă crezi când îţi zic că nu eşti copilul meu? Am fost  plecat 3 ani în război şi tu te-ai născut după 2. Acum marş la castelul tău şi aşteaptă să mor eu să moşteneşti imperiul ăsta care oricum nu m-a meritat niciodată!

Iar prinţul se duse, numai că pe drum a luat o altă hotărâre: mai avea ceva de făcut. Trebuia să plece din nou. Aflase că pământul e rotund, dar trebuia să afle dacă este un cerc sau un glob.