Editorial care nu ar putea să apară niciodată nicăieri într-o revistă, pe motiv de limbaj şi altele

Am văzut zilele astea multe (de)zbateri. Încercând să găsesc ce aveam nevoie recent pentru un alt material, am dat peste tot felul de păreri. Unele ok, altele nu. Totuşi, cifrele m-au impresionat mai mult decât opiniile, dar mai ales viteza cu care se schimbau aceste cifre şi încă o fac. Nu ştiam ce să le spun oamenilor. Trecem printr-o perioadă de incertitudine în care publicul se simte mai ok dacă aude numere. Chiar şi aşa, am continuat, însă timpurile prin care trecem acum şi reacţiile altora m-au forţat să zic şi eu ceva. Nu e prima dată când trecem printr-o criză. Uneori înainte, alte ori după, dar o criză tot te loveşte aşa, într-un fel aparte, oricine ai fi. Deşi nu pe toţi la fel.

Am fost la Oslo foarte repede după ce a omorât nebunul ăla 77 oameni, am fost în Reina, în Istanbul, nu chiar cu mult înainte să strice un alt dement un revelion provocând 37 decese cu un AK.  Uneori, m-am dus în locurile alea să văd ce se întâmplă sau ce urmează împotriva sfaturilor familiei mele. Am fost în ianuarie la Frankfurt unde ştiam că urma să fiu înconjurat de asiatici 3 zile, deşi ştiam ce începuse şi îmi făcusem o idee depre ce urma. Aveam o datorie, eram jurnalist, eram pe treaba mea. Trebuia să îmi fac datoria, să aflu ce se întâmplă. Te duci, îţi controlezi emoţiile, îţi faci treaba şi pleci, eu aşa am văzut-o întotdeauna, nu contează dacă e periculos sau nu, ori dacă va deveni periculos altă dată.

Dar când am început eu, mai demult, să ies din ţară mai des, mai cu jobul, mai cu sportul, m-am izbit în primul rând de xenofobie. Aoleu, român, îşi dădeau ăia cu palma peste frunte, ce ne facem cu ăsta. Uneori, aveam nevoie doar de minute, alte ori a trebuit să lucrez ani la rând cu străinii să le arăt că sunt un tip ok şi ştiu ce fac, ba chiar mai bine decât alţii. S-a lăsat şi cu premii şi sunt mândru nu cu ţara mea, ci cu felul cum am reprezentat-o eu. Am fost la concursuri afară de unde singurul român care s-a întors cu premiu am fost doar subsemnatul. Cu unii străini am legat prietenii pe viaţă, şi nu pe vorbe, ci pe ceea ce am făcut. Dar recunosc, m-a frapat faptul că, provenind din ţara asta, pricepându-mă la ceea ce făceam, că nu mă trimitea patria degeaba, ca pe alţii, plecam la început cu un handicap. Eram român, ăsta era dezavantajul meu.

Eu provin dintr-o familie de emigranţi, deşi nu am fost eu emigrant niciodată. Am avut mereu contact într-un fel sau altul cu diaspora, oricum. Ce am văzut după ce am intrat în UE şi s-a dat drumul la vize a fost alt tip de xenofobie: români contra români. Cei plecaţi prin anii 1990 erau foarte deranjaţi de cei ajunşi după 2007 sau cât a fost: vai, vin toţi înfractorii aici, în vest, ne fac de râs, vin toţi sclavii şi strică piaţa, muncesc pe nimic etc. M-a durut să aud asta. M-am supărat atunci. Simţeam că noi, ăştia rămaşi acasă, care n-am avut curaj să plecăm mai devreme (if ever) şi să sărim din viză, cum se spunea, suntem un fel de suboameni. Pe de altă parte, nici cei rămaşi acasă nu se lăsau: aţi uitat limba română după 6 luni de şters la cur boşorogi pe acolo. Toată lumea iubea pe toată lumea.

Şi acum asta. Sfântul Covid. Parcă nu mai judecă nimeni normal. Aud întrebări, care mai de care mai tâmpită. “Dar de ce vin atâţia acasă? Primimi toţi hoţii înapoi? Unii sunt bolnavi! Dar de ce îi lăsăm să plece la sparanghel? Suntem sclavii altora?” Hotărâţi-vă. Ori vin, ori pleacă, nu îi putem lăsa aşa, undeva în eter, pe oameni, indiferent de direcţia în care o iau. Eu spun că orice ar face, să îi ţinem 2 săptămâni deoparte, până le vin rezultatele la 2 teste, după care mai vedem. Nu comentez ce s-a hotărât prin forurile alea înalte unde s-a discutat despre asta, dar cred că decizia a fost simplă şi dură: ţara are nevoie de bani, iar diaspora îi face. Oamenii aceştia fac un sacrificiu şi îşi asumă un risc pentru ei, pentru ai lor şi pentru ţara lor. Nu cunosc nici un român plecat afară care să nu fi trimis valută înapoi acasă.

Mai sunt vreo două lucruri de spus. Dăm de mâncare întregii Europe. Cum, că nu avem voie să riculăm, vor zice unii. Într-o ţară în care cam toţi vor să respecte doar restul regulile şi cam toţi se consideră excepţii, poate ar trebui să învăţăm nişte cuvinte noi. Derogare, de exemplu. Hrănim Europa. Mai demult, ne plăngeam că nu mai suntem grânarul Europei. Suntem sparanghelistul Europei. Pe banii ei. Şi ar trebui să jignim mai puţin diaspora, mai ales acum. Sunt cei mai mari investitori în ţara asta. Nu străinii, nu corporaţiile, nu nimeni. Ei şi noi.  Şi nu vă lăsaţi păcăliţi de politicieni zilele astea. “Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor.”