Eu şi robotul

Eram la Oslo. Să fi fost vreo 10 ani în urmă? Nu mai ştiu şi sper că îmi amintesc detaliile corect, era perioadă tulbure şi pentru mine şi eram într-un loc unde tocmai se petrecuse o mare tragedie. Oricum, nu mi-a dat Oslo bani, dar dacă ar fi să fac un top al oraşelor mele preferate, oraşul ăla s-ar bate pentru locul I cu şanse mari. Şi nu mă refer doar la cum arată clădirile. Mersesem la inaugurarea sistemului IT din spitalul universitar. Ajung la un moment dat să aştept liftul. Nu eram singur. Eram eu, două asistente sau doctoriţe, ce erau, norvegiene, plus un robot.

Robotul nu era un fel de android, aşa, ceva spectaculos. Era o ladă umblătoare. Treaba robotului era să care materiale prin spital, pe acolo. Era încărcat şi el afla automat unde trebuia să se ducă, cunoştea tot spitalul, ştia să recunoască un om în faţă pe hol şi să-i spună să se dea la o parte şi ştia să cheme liftul wireless şi să îi comande la ce etaj să-l ducă. Acuma, alea erau atât de bunăciuni, nişte nordice din alea, înalte, blonde, îmbrăcate aşa, sculativ, în doctoriţe, cu priviri de gheaţă şi totuşi zâmbitoare, exact cum îmi plac mie, încât nu mai ştiam la ce să mă uit. La frumuseţile alea sau la minunea tehnologiei de lângă mine?

Vine liftul, urcăm, ele se uită la mine, văd badge-ul cu Press şi se bagă în seamă cu mine:
-De unde eşti?
Orice întrebare venită din partea unor trufandale din alea ar fi fost una dificilă pentru un timid ca mine. Dar să mă întrebe fix de unde vin, la asta chiar a fost dificil pentru mine să răspund.
-Din România.
Am zis-o aşa, cumva, cu un sentiment de vinovăţie.
Şi ce zic ele:
-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să navighezi prin fiorduri. Aici toamna e superb.
-Voi sunteţi superbe!
Asta vroiam să le spun. Dar n-am avut curaj şi, în plus, oprise liftul la etajul la care eu şi robotul aveam treabă.