Nu-mi place să mă laud, dar am prins-o, mă. Pe vecină-mea.  Deși ea ar fi trebuit să fie mai sprintenă decât mine, că eu am două picioare, ea are două picioare și un baston, deci, trei. Am găsit-o pe scări, se chinuia să care un scaun stricat la centrala termică să i-l repare ăia. I l-am dus eu și pe drum mă gândeam "putea să-mi spună mie, am făcut muzeistică, știu să restaurez chestii". Dar na. Însă, până la intrare, unde ne-a întâmpinat câinele, că ăia de la centrală sunt mari iubitori și crescători de câini, nu știu de ce-i cresc, poate le e teamă să nu vină ăia de la alte centrale să le fure ceva, mi-am amintit de mozarella. Am aflat sau, mă rog, mi-a confirmat că, de fapt, nu și-l permitea, că plătește la vârsta ei chirie cât plătesc și eu, mișteaux, ce mai...

-Stați aici 5 minute?

-Poftim?

Nu mă auzea. Deh, vârsta.

Am lăsat partea asta la mâna destinului și am fugit ca un nebun la magazin. Mozarella nu mai era acolo. Le-am întrebat pe fetele de acolo:

-Era niște mozarella aici.

-A, nu, dincolo, în vitrina aia.

Ele între ele:

-Care mozarella, fată?

-Ei, aia care era la ofertă. Dar nu mai este.

Și nu mai era. Nu mai costa nici 13 lei, nici 14 lei. Dar nu mai conta prețul. Și când m-am întors ea era acolo și i-am dat branza și eu sunt un om mai fericit acum..