Mă oprește o doamnă septuagenară  la supermarketul de jos la standul cu brârnzeturi:

-Domnu', mă ajutați și pe mine? 

-Da, doamnă, ce...

-Spuneți-mi și mie cât costă brânza asta, că ochelarii nu mă mai ajută.

-Stați așa, să-mi pun ochelarii și eu, că am și eu o etate.

 Nu o găseam pe lista de prețuri, era mai sus, nu că n-aș fi văzut eu bine. Era o mozarella sau cum s-o fi scriind.

-13 lei.

-14 lei?

-13 lei.

A zis:

-Ei, atunci nu, mulțumesc.

Ea e vecina mea de la parter. Dar nu mă recunoștea, deși suntem vecini de vreo 12 ani. Atunci am înțeles de ce nu îmi răspundea la bună ziua. E și chioară și surdă. Dar acum, când stau și mă gândesc, poate că ar fi trebuit să fac altceva. Să renunț la vreo 3 beri de-ale mele și să-i fi luat ei brânza aia. Știu unde stă. Dar nu știu cum ar fi să apar eu la ușă la ea cu o brânză în mână să i-o dau.