Ziua Caselor

Mă duceam profund nemulţumit, pe o vreme de căcat, să votez în turul 2. Că eu asta simţeam, că votez, nu că aleg. Dar mai era ceva. Undeva acolo, în fundul minţii mele, sălăşluia o senzaţie pe care pur şi simplu, nu puteam să o descriu, era acolo, îmi stătea pe limbă, dar nu ştiam cum să-i zic pe nume. De neputinţă? Nu. De frustrare? Nu. Că nu mă simt reprezentat? Da, dar nu asta era. Că eram dezamăgit? Sigur nu. Dezamăgit am fost doar înainte de votul de la turul 1, nu mai contează de cine, nu dau nume, Dan Barna. Băi, dar era o senzaţie acolo, şi nu puteam să pun degetul pe ea, deci, nu era la pulă, era undeva în sufletul meu.

De ce, mă gândeam eu. Ce-i cu senzaţia asta? Până când am trecut pe lângă un banner vechi. Atunci m-a lovit. Am stat la prezidenţialele astea non-stop la aşa-zisele dezbateri, dar le-am ascultat cu acelaşi entuziasm cu care ascult manele de la vecini. Dar na, trebuia să o fac, eu stau întotdeauna pe ştiri. Şi afişul ăsta m-a făcut să-mi dau seama de ce mă simt aşa. Unul din argumentele pe care le-am auzit înainte de marea finală era ăsta, cum, băi, şase case? Şase??? Cum să-l votez eu p-ăsta, cum mă reprezintă el pe mine când are şase case, hai s-o votez p-asta, că e mai de-a noastră, mai din popor, are doar 4 case. Şi un ceas.

Afişul era o reclamă la un târg de imobiliare. Am zis da, domnule, asta este. Am intrat mult mai împăcat în secţie. Doar nu era ceva important, era doar un târg de imobiliare.

La televizor

Nu îmi place ce văd la televizor zilele astea. Bine, cui îi place în mod deosebit? Totuşi, parcă ce vedem acum la jurnale sună a un fel de Ştirile de la Ora 5 ediţia 2019, varianta 2.0, opţiuni nelimitate, dar toate de căcat. Am căutat şi eu vinovaţi, de ce trebuie să fie fix asta pe agenda publică şi nu altceva? Prima tentaţie a fost să dau vina pe colegii din presă, dar am ajuns destul de rapid la clasica dilemă public-presă, ou sau găină. Am zis că trebuie să existe cel mai probabil şi alţi vinovaţi. Primii care mi-au venit în cap au fost politicienii şi nu am de ce să spun că nu sunt şi ei vinovaţi. Dup-aia poporul cu totul, ce pula mea. Dar vezi, nici nu poţi chiar generaliza şi da vina pe toată lumea când cauţi vinovaţi doar pentru că eşti tu nemulţumit de ceva.

Atunci, cum am ajuns să vedem toţi nebunii la televizor? Cum am ajuns să se certe aleşii noştri prin parlament şi prin studiouri, de faţă  cu toţi telespectatorii, de la problema că de la câţi bani furaţi de ei în sus se consideră furt? Nu are cum să aibă legătură doar cu presa, doar cu politicienii sau pur şi simplu cu tot poporul. Poate că mai sunt, totuşi, nişte categorii specifice de inşi care sunt vinovate de ce vedem noi azi la televizor. Ei, prieteni, cred că am mai găsit unii. Îi ştiam de acum 20 ani, doar că nu am fost în stare să realizez în toată această perioadă, să fac legătura între ce văd la televizor şi calitatea rezultatelor muncii lor. Este vorba despre procurori. Nu, deci nu-i vorba de Ploieşti, nu-i vorba de niciun abuz, alea sunt excepţia, nu regula. Regula, din păcate, este mult mai tristă de atât şi nici măcar nu o enunţ aici, deşi îmi place să cred că o ştiu. De fapt, nu îmi place deloc să cred că o ştiu, dar cred că o ştiu.

Acum vreo 20 ani, mă pregăteam să termin Facultatea de Drept şi trebuia să mă hotărăsc ce fac după. Una dintre opţiunile de pe masă era cea de procuror. Suna bine, să lupţi pentru dreptate, să protejezi legea, ţara şi poporul e un scop nobil, nu? Mai ales că era şi visul tatălui meu. N-a apucat să şi-l vadă împlinit şi nici dacă mai trăia 100 ani tot nu îl vedea. Pentru că eu ştiam cam ce fel de oameni lucrau pe vremea aia prin justiţie. Nu aş fi vrut să fiu coleg cu ei nici bătut. Poate dacă o făceam, azi eram şi eu un pensionar de 41 ani care îşi trăieşte liniştit bătrâneţile prin Elveţia, că veniturile mi-ar fi permis. Am ales intenţionat să mă lupt pentru dreptate ca simplu lucrător la privat, la -18 grade, în faţă la Guvern.

Atunci, prin 2000 sau cât era, am simţit că dacă mă bag între ei, s-ar putea să simt o carieră întreagă că lucrez nu la Parchetul General, ci la Duşumeaua Generală şi am ales să nu. Ca să fii procuror, nu e suficient să ştii Drept. Trebuie să vezi scene horror, să priveşti în ochi criminali în serie şi să scoţi de la ei câţi oameni au omorât şi cum, trebuie să pui la respect interlopi care-ţi râd în nas şi-ţi spun că ştiu unde stai, să afli tot ce au făcut tipi de genul ăsta, după care să convingi şi nişte judecători că ar trebui să îi ţină separaţi de societate măcar o perioadă. Şi să faci asta repede, că lumea aşteaptă de la tine protecţie şi dreptate. După care s-ar putea să afli că judecătorii pur şi simplu nu s-au simţit convinşi de ce ai zis tu  şi că ai muncit degeaba şi tipii să plece acasă.

Şi tu să pleci la rândul tău acasă unde să dormi cu pistolul sub pernă în noaptea aia, că interlopul chiar ştie unde stai: în bloc cu mafia chineză. După care a doua zi să o iei de la capăt, încercând să afli, eventual, de la un copil abuzat ce i s-a întâmplat. Cu detalii. Şi după toate astea să rămâi şi sănătos la cap. Să-i văd defilând pe toate ecranele pe toţi sandilăii şi pe toţi infractorii prin libertate nu are cum să nu fie cumva şi responsabilitatea unor procurori. Sau neputinţa lor. Şi lucrurile astea nu reuşesc să se schimbe de 20 ani, ba văd tot mai mult, vedem toţi tot mai mult că e cam aşa. Să aleg să nu fiu coleg cu oameni aşa cred că este una dintre cele mai onorabile decizii pe care le-am luat. Ar fi trebuit să ştiu asta de mai demult, uite că până azi nu am văzut-o aşa.

Telegram

Telegram şi whatsapp lasă urme, află unii cu stupoare azi. Păi, da. Toate lasă urme şi nu o să fiu foarte tehnic la ora asta, dar mie mi se pare o idee foarte bună. De exemplu, azi au anunţat olandezii că ei au conversaţiile telefonice dintre nişte ruşi şi nişte ucraineni de acum 5 ani. Tot olandezii au fost pe superfelie la celălalt caz Caracal, despre care nu vorbeşte nimeni, în care a fost implicat un cetăţean de-al lor. Ei au avut omul, au ştiut tot, au aşteptat cererea românilor să îl reţină şi până să vină cererea aia l-au văzut murind cu ochii lor.

Dar nu despre asta este vorba. Oricum, ei sunt un exemplu foarte bun. Cert este că trebuie să ne obişnuim cu ideea că trăim într-o lume în care tot ce facem poate fi aflat. Şi acum sigur vor apărea oameni care vor spune cum, ah, vai, ştie guvernul când mă măsturbez eu, ce violat mă simt. Sincer, prefer să ştie guvernul când fac o labă decât că aş fi vreun nebun sau vreun pericol social. Şi chiar aş prefera, dacă tot are posibilităţile astea guvernul, să se concentreze pe tipii periculoşi, nu pe toţi labagiii.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXII)

E superb. E momentul ăla când nu mai ţii minte dacă ţi-ai luat pastila de seară, ai uitat unde ai lista, ai uitat tot, dar ştii că dacă nu ţi-o iei cu siguranţă e ceva naşpa, pe de altă parte dacă iei una în plus scrie în ce o fi ăla din cutie că trebuie să îţi contactezi doctorul, dar nu scrie acolo şi numărul de  telefon al doctorului, în pula mea. Sper să ne auzim curând.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXI)

Şi se privi în oglindă şi-şi spuse:
- Eşti bătrână, fă! Ai 38 ani şi-ai făcut ce? N-ai un bărbat, n-ai un copil, ce-ai făcut? Doar ai tras ca vaca-n jug şi ţi-ai bătut joc când scăpai de la muncă? Sper că eşti mândră, ce să zic. Şi nici măcar n-ai reuşit să ajungi mai puţin destrăbălată decât acum 22 ani, când tot la tine mă uitam şi îţi promiteam că pe vremea asta o să avem copii în clasa a opta.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXX)

Azi am văzut o fată tulburător de frumoasă. Prima dată am remarcat o pereche de blugi care stăteau foarte mişto pe un trup subţire şi un abdomen neobişnuit de plat chiar şi pentru standardele mele. După care s-a întors şi m-a privit cu o faţă din aia de Wynona Rider sau cum s-o fi scriind, oricum, de actriţă de Hollywood, tipul despre care nu am zis niciodată că îmi place, dar, de fapt, îmi place, cu ochelari de soare ca şi mine şi cu nişte gesturi de om mai high ca mine. A fost mişto. A fost atât de mişto încât m-a făcut să mă gândesc dacă aş zice da în cazul în care vrea să-şi înşele amantul cu mine.

Pare că m-am dus cam departe, dar am fost întrebat aseară fix asta, dacă aş fute-o pe o tipă mişto care are deja şi prieten, şi amant. Răspunsul este mereu nu. Sincer. Prefer o labă. Laba este cea mai lipsită de complicaţii formă de sex pe care o ştiu eu. Acuma, da, e adevărat, depinde şi cine ţi-o face. (E valabil pentru toate formele de masturbare, fetelor.) Dar să presupunem că ţi-o faci tu. Tu cu tine. Păi, nu e mai simplu aşa pentru toată lumea? Ţi-o faci tu cu mâna ta, cum vrei tu, nu trebuie să fii altruist şi mai ales nu trebuie să o suni a doua zi.

Răspunsul rămâne nu. Dar m-a făcut să mă gândesc la scenariul ăsta, atât de frumoasă era.