miercuri, 12 februarie 2020
S-a întâmplat o chestie
Veşti bune. M-am îmbogăţit. Mi-au mărit retribuţia la job săptămâna trecută, ceea ce înseamnă că mi-au micşorat salariul, că atunci când îmi cresc ei venitul îmi creşte şi poprirea de la bancă, deci, iau bani mai puţini. Dar azi ori ieri sau când a fost a votat parlamentul să nu mai plătească jurnaliştii impozit pe venit. Oau, iau bani mai mulţi ca să scriu! Sau poate iau bani mai mulţi ca să tac din gură? Eu sunt jurnalist. Sunt ăla pe care îl înjuri tu când auzi veşti proaste. Şi nici măcar nu scriu despre politică! Ce ar trebui să fac acum? Să mă comport ca un amploaiat al Ministerului Adevărului, să ridic în slăvi pe cine e la putere? Vorbeam cu un prieten medic despre asta. Nu înţelegeam nici eu, nici el de ce ar trebui să fim nişte excepţii într-o ţară de speciali. Prietenii mei îmi bagă pula-n gură, te-ai dat cu ăştia. Nu înţeleg de ce ar trebui să fiu judecat pentru ceva ce am obţinut fără să cer, nu înţeleg de ce 3 milioane sau câte or fi în plus ar trebui să mă califice drept un parazit, un serviciu social, un privilegiat, un ce vrei tu, un special. Eu fac asta că aşa mi-au spus profesorii mei că o să fiu, nu ca să fac bani, dacă vroiam să fac bani, lucram în vânzări. Nu vreau banii ăia, luaţi-i voi şi lăsaţi-mă să fac ce ştiu.
duminică, 9 februarie 2020
Cartea mea
Când lumea a aflat că eu citeam, primeam foarte des cadou cărţi. Unele erau frumoase, altele erau utile, iar multe dintre ele erau cu dedicaţii pentru mine scrise de cei care mi le dăruiau şi vreau să le mulţumesc pentru ele pe această cale încă o dată, aşa cum am făcut-o şi atunci când le-am primit. Oricum, mulţi dintre musafirii alor mei şi dintre cei pe care îi vizitam noi îmi dădeau cărţi. Multe erau atât de bune încât când apăream cu ele pe la şcoală mi le cereau cadrele didactice împrumut să le citească şi ele. Pe unele nu le-am mai văzut niciodată înapoi. E ok, oamenii iubeau cartea.
Dar asta a fost prea de tot. Eram într-a treia, cred, şi mă duc la şcoală cu o culegere de texte-exemplu de compuneri literare, scrisă de Sântimbreanu, parcă, nu mai ştiu, primită cadou cu dedicaţie, cum spuneam. Cât de mult îi datorez eu cărţii ăleia! Dar fac prostia asta şi o duc cu mine şi o pun pe bancă în ultima zi de şcoală, învăţătoarea o vede, se uită prin ea şi mi-o cere împrumut peste vacanţă. I-o dau, dar când mă întorc şi începem noul an şcolar, i-o cer înapoi, că vroiam să o mai citesc o dată. Mi-a spus că a donat-o bibliotecii şcolii.
Ea donase bibliotecii şcolii ceva ce nu era al ei. Mai grav, donase cartea mea. Am luat foc. După ore, m-am dus la bibliotecă hotărât să împrumut cartea aia şi să nu o mai aduc niciodată înapoi. Era cartea mea. O cer, bibliotecara spune că nu o are, îi spun titlul din nou (acum nu îl mai ştiu, au trecut peste 30 ani de atunci), ea o caută şi vine la mine cu ea în mână. O deschide, avea o ştampilă pe prima pagină, ceva gen, şi-mi spune că nu poate să mi-o dea, că e de uz intern, doar pentru profesori. Sub ştampila aia am putut să văd pentru ultima dată dedicaţia care era scrisă pentru mine, cu numele meu deasupra, "Pentru [numele meu]".
Sub numele meu era o strofă dintr-o poezioară ale cărei calităţi nu le voi comenta eu acum, dar era pentru mine, asta e important. O primisem de la o tânără aspirantă la titlul de profesor. Era cam aşa:
Să ai curajul să spui da
Să ai curajul să spui nu
Şi-ntotdeauna-n viaţa ta
Să ai curajul să fii tu

duminică, 2 februarie 2020
După virgulă
După virgulă există de multe ori un dar. Astăzi ar fi trebuit să fiu la muncă, după dorinţele şi visele unora, dar măcar muncesc ce-mi place mie de acasă. Adică scriu.
Ce fericită a fost bunică-mea când i-am spus că ştiu să citesc! Mi-a făcut chiar recomandări de lectură. Eu, în vacanţele mele, mă duceam pe la ea. A aflat că eu citeam când eram într-a doua, în vacanţa de iarnă, când m-am prezentat cu o idee la modul hai să cumpărăm şi noi Scânteia sau ceva, să nu ne mai ştergem la cur cu pagini din cărţi, că le citesc şi nu sunt complete. Că asta se folosea pe vremea aia la veceul bunică-mii din spatele casei, veceu făcut din scânduri, nu foarte atent, că te cam bătea vântul prin ele tocmai când era frig şi tu erai cu pantalonii jos. Dar na, pentru că poporul meu uitase ce inventaseră alte civilizaţii mai demult, veceul bunică-mii nu era public, nu aveai cu cine sta de vorbă cât erai acolo, aşa că eu citeam ceea ce urma să folosesc dup-aia pe post de hârtie igienică.
Eram foarte frustrat de faptul că lipseau ba începutul, ba mijlocul, ba sfârştul cărţilor, în funcţie de cum le folosea cine le folosea. Bunică-mea a sesizat imediat o oportunitate acolo. Una dintre casele ei fusese construită de socrul ei, care fusese primar în comună înainte să vină comuniştii la putere, aşa că avea cel puţin o cameră plină de cărţi. Pentru generaţia ei nu mai era deloc la modă să fii intelectual, vremurile se schimbaseră, iar în societatea perfectă în care trăiam cu toţii atunci nu prea se găsea hârtie igienică şi ştiam că aşa era, de-asta şi venisem cu ideea să nu mai folosim cărţi la veceu, să folosim cotidianul Scânteia. Da, ăla, viitorul Adevărul, dacă nu mă înşel.
Aş fi venit eu de la oraş cu hârtie igienică dacă s-ar fi găsit, dar trebuia să stai la coadă când se dădea şi oricum era atât de prost făcută încât preferai să te ştergi la cur cu o pagină de carte, dar nu înainte să o citesc, în cazul meu. Aşa. Deci, bunică-mea află că citesc şi că nu învăţasem la şcoală doar să număr şi să mă iscălesc, ca în copilăria ei. Primul lucru pe care îl face este că îmi dă o carte: Vechiul Testament. Mă uit un pic la volum, părea interesant, un fel de lectură istorică, aşa, şi zic:
-Hm. O citesc. Pot să o iau cu mine la veceu?
-Nu.
Am înţeles. Bunică-mea era importantă pentru mine, cartea aia era importantă pentru ea, nu aveam voie să mă şterg la cur cu ceva important pentru ea şi i-am respectat dorinţa.
Am citit-o foarte rapid, aşa că a venit imediat şi a doua sugestie de lectură din partea ei: Noul Testament. Eram fascinat, iar bunică-mea era în al nouălea cer: nepotul ei de 8 ani tocmai citise Biblia singur. M-am întors din vacanţa aia complet convins că misiunea mea în viaţă era să mă fac preot, că aşa spusese bunică-mea. Mi-a explicat ce ocupaţie nobilă e, cât de mult au suferit preoţii, ce sacrificii au făcut etc. Mie, preotul din localitate nu mi se părea deloc un om persecutat. Locuia la vilă, era, probabil, singurul din sat care avea duş în casă şi toată lumea stătea în genunchi în faţa lui şi îi pupa mâna. Părea o idee bună, chiar dacă deja îmi puneam nişte întrebări.
M-am întors de la ţară îndoctrinat complet, cum spuneam. Când m-au întrebat părinţii ce am făcut în vacanţă, eu am început cu:
-Ştiţi povestea aia când Isus Cristos şi Sfântul Petru s-au dus nu ştiu unde şi....
-Te rog frumos să mă scuteşti de tâmpeniile astea!
Taică-miu mi-a tăiat-o scurt. Era membru PCR, dădea rău la CV să umbli cu bisericoşi. El vroia să ştie dacă mă băgasem în vreo belea, îl interesa prea puţin Dumnezeu pe vremea aia, dar hei, uite, vârsta uneori te poate face să te răzgândeşti. Nu înţelegeam de ce eroii din Petre Ispirescu pe care mi-i recomanda el erau buni şi poveştile cu Isus spuse de bunică-mea erau neinteresante. Pentru mine erau toţi la fel, un fel de Captain Planet, cu o diferenţă: toţi salvau ba o persoană, ba o familie, ba pe sine (dar nu mereu), ba o ţară, dar niciodată pe toată lumea. Eh, nelămuriri de copil mic.
Eram prins între mai multe lumi şi aveam doar 8 ani. La şcoală, la cenaclul literar, la radio şi la ce alte activităţi mai eram dusi cu forţa îl lăudam pe Nicolae Ceauşescu, dar acasă ascultam Europa Liberă şi Vocea Americii şi îl înjuram pe Ceauşescu, asta aveam voie. Dar nu mă lăsau părinţii să îl înjur în afara casei. Înăuntrul apartamentului comunist aveam voie doar să nu spun poveşti cu Isus şi să îmi fac tema la matematică şi să iau bătaie. Era clar că nu eram menit să fiu un bun comunist, deja pentru mine era prea târziu, totuşi, apăreau tot mai multe întrebări în legătură cu viitoarea mea carieră pastorală. Parcă nişte lucruri nu se legau. Am înţeles, în basmele culte ăia omorau balauri ca să fută prinţese şi să cucerească regate, dar cărţile alea despre Dumnezeu erau pline de sacrificii umane, răstigniri şi alte chestii de o violenţă incredibilă şi inutilă. Începeam să prefer Legendele Olimpului.
Dar tot nehotărât eram. Ştiam că basmele sunt ficţiuni, dar nu eram sigur dacă poveştile alea despre Isus s-au întâmplat cu adevărat şi nici nu aveam trei surse să verific adevărul, cum fac acum. Mi-am dat seama de ceea ce se întâmpla prin dovezi circumstanţiale. Vacanţa următoare m-am întors la bunici. Acolo deja mă aştepta o lectură nouă, tot la sugestia bunică-mii: o carte de rugăciuni. Menirea cărţii ăleia era să desăvârşească spălarea mea pe creier. Aşa mă gândesc eu acum, la mai mult de 30 ani după. A fost prima carte pe care am refuzat să o citesc după prima pagină şi care m-a transformat în ateu pe loc. Nu mai conta ce spunea bunică-mea, nu mai conta ce ziceau părinţii. Era o carte de rugăciuni ortodoxe, nu putea să fie ceva rău, teoretic, dar, practic, prima pagină conţinea o rugăciune pentru Nicolae Ceauşescu.

vineri, 31 ianuarie 2020
Băiat fin
Un italian de vreo 55 ani vizitează un sat din nordul ţării noastre. Familia de moldoveni îl primeşte foarte bine, îi dau ce au ei mai bun, lui îi place la nebunie. Doar bariera de comunicare era o mică problemă, una mică, pentru că el venise cu translatori. La un moment dat, fiul familiei, genul de tip de peste 40 ani care încă stă cu părinţii şi cunoaşte tot ce scrie pe etichetele de la fiecare sticlă de băutură de la bodega din sat decide să ia problema în mâini. La propriu. Îl ia de după gât pe italian ca pe un vechi prieten (italianul era medic chirurg) şi îi spune, arătând spre sine:
-Băiat fin.
Italianul zâmbeşte, dar dă din cap a nedumerire.
Fiul zice din nou:
- Băiat... fin.
Italianul nu înţelegea o iotă. Dar măcar era dispus să asculte. Eram acolo, ce greu mi-a fost să nu râd. Fiul nu se lasă:
-B ă i a t f i n.
Până la urmă, am tradus eu.

miercuri, 22 ianuarie 2020
Barbie
Furată
"M-am dus la coafor şi acolo era un afiş pe care scria EPILAT BARBIE 30 LEI. Am zis:
-Cum adică epilat Barbie?
-Sunteţi a cincea care mă întreabă. Nu e epilat Barbie, e epilat bărbie."

duminică, 19 ianuarie 2020
Zborul
Cu mult timp în urmă, pe o planetă îndepărtată, viaţa şi legile fizicii nu erau aşa cum le ştim noi, pământenii. Planeta respectivă era aşa: sol, plante, locuitori, păsări, aer şi un cer care era un ocean. Pe sol nu existau răuri, bălţi sau mări. Exista un singur lac, iar acolo nu aveau acces decât regii după ce mureau. În rest, toată apa era în cer, iar tot cerul era apă. Sezonul ploios era perioada când toţi locuitorii erau fericiţi. Regii, cei care i-au convins pe locuitori că ei ştiu să comunice cu zeităţile din văzduh, pentru că ştiau să dreseze păsări să le aducă îngeri mici de acolo pe planetă, le spuneau că e perioada pe care au convenit-o ei cu partenonul să fie buni cu restul locuitorilor.
Locuitorii nu ştiau cum arată un înger. Foarte puţini dintre ei văzuseră vreodată unul. Cei căzuţi din cer erau rezervaţi regilor, doar ei aveau voie să îi mănânce, pentru că ştiau şi cum să o facă. Exista un secret pe care muritorii de rând nu aveau cum să îl cunoască, îngerii trebuiau mâncaţi în aceeaşi zi în care cădeau din cer, altfel mureai. Toţi curioşii care se gândeau mai mult de o zi ce fac cu un înger găsit pe jos căzut din cer nepredat regelui şi până la urmă îl mâncau mureau de nişte boli necunoscute, dar cumplite. Era un adevărat blestem de care numai un rege te putea scăpa. Cei care scăpau vii, de obicei, îşi pierdeau minţile. Ei ştiau că îngerii arată ca ei, dar niciun înger căzut din cer nu arătase vreodată ca un locuitor al planetei. Era o veste greu de suportat pentru un locuitor educat să creadă altceva.
Cei de pe planetă nu beau apa căzută din cer. Ei erau raw-vegani, îşi luau tot necesarul de apă din plante, pentru că imediat ce ploaia cădea pe sol, acesta o absorbea. Aşa că frunzele, tulpinile şi rădăcinile erau singurele care hidratau şi hrăneau în acelaşi timp locuitorii planetei. Focul era doar în vulcani, dar nimeni nu avea nevoie de el, pentru că usca mâncarea şi pe oricine se apropia de el prea mult. Acolo, în vulcani, era iadul. Iadul era atât de periculos, încât nici cei care te duceau să te arunce în iad dacă erai condamnat la pedeapsa asta nu se mai întorceau de acolo. Din când în când, ba cerul, ba iadul se supărau pe locuitori. Până la un moment dat, când iadul şi cerul s-au hotărît să ducă un război între ele chiar pe planeta respectivă.
Totul pornise de la o blasfemie. Nişte necugetaţi s-au apropiat fără permisiune de un iad şi s-au întors de acolo cu nişte materiale ciudate, le-au dat pe ascuns unor locuitori de ştiinţă, iar aceştia au creat primul telescop. Dintr-o dată, cerul devenise accesibil, măcar vizual, tuturor muritorilor, pentru că toţi vroiau să ştie ce e ACOLO. Când cerul nu era agitat, noaptea, toţi puteau vedea că dincolo de el mai erau şi alte lucruri: nişte luminiţe pe care nimeni nu şi le putea explica. De când cu lunetele, chiar şi cei care nu priviseră vreodată printr-una în viaţa lor ştiau că fiinţele acelea din cerul apropiat, nu în cel de după, sunt multe, sunt diferite şi că se mişcă. Relaţia cu cerul, chiar dacă nu era una organizată sau controlată de locuitori, se democratizase. Toţi ştiau ce era acolo sau măcar cum arată.
Primii au început vulcanii. Erau supăraţi că locuitorii furaseră ce era al lor, au decretat teologii. Au dat vulcanii mult, foarte mult din ce nu îşi doreau locuitorii: foc şi fum. Zile întregi a fost întuneric. Apoi a răspuns cerul. Dintr-o dată, planeta avea prea multă ploaie, dar era otrăvitoare. Aerul, deranjat de ceea ce se întâmpla pe planeta lui, a reacţionat şi el şi astfel a apărut prima oară pe acel corp ceresc frigul. Cuvântul care desemna noţiunea de frig nu a fost inventat ad-hoc, s-a folosit unul aflat deja în vocabular: blestem. Cerul nu a lăsat lucrurile aşa, deci, locuitorii au făcut cunoştinţă pentru prima dată în istoria lor cu grindina. Dumnezeii lor îi băteau la propriu cu apă tare din cer.
Vulcanii s-au liniştit, daroceanul cerul şi aerul nu. A apărut frigul, a apărut şi zăpada, mâncarea ori nu mai creştea, ori era îngheţată, ori arsă. Iar apa puteai să o ronţăi, pentru prima dată în istoria planetei. Erau vremuri apocaliptice. Venise gheaţa pe planetă. Şi războiul. Cei care locuiau unde era mai frig şi-au dat seama că gheaţa, cioplită corect, poate fi folosită pe post de armă şi cu ea îi poţi goni pe ceilalţi, care stau prin locuri mai calde. Ceea ce s-a şi întâmplat. Singurul loc rămas neafectat de măcelul care a urmat a fost lacul acela, aflat într-un crater de vulcan, unde nu ajungeau decât regii. Acolo nu a îngheţat nimic şi nu a murit nimeni. Acolo ajungeai doar dacă erai un rege deja mort.
Disperarea a pus stăpânire pe întreaga planetă. S-au strâns regii şi şi-au ales un împărat. Cineva trebuia să ia o decizie. Împăratul a ieşit în faţa locuitorilor şi le-a spus:
- Zeii nu ne mai ascultă. Mesagerii noştri nu se mai întorc cu nimic din cer, alţii se întorc morţi sau nu se mai întorc deloc. Am ajuns noi, regi şi împăraţi, să mâncăm frunze, ca voi. E timpul să salvăm planeta. Aveţi ordin să găsiţi un alt mijloc să comunicăm cu cerul.
- Şi poate să vedem şi ce e dincolo de ei.
Asta spunea o voce timidă de cercetător de undeva din spate.
-Aveţi ordin să găsiţi un mijloc să comunicăm cu zeii.
Cercetătorului i s-a trasat sarcina să alcătuiască o comisie care să vină cu o soluţie rapid, ca să nu moară el mai rapid decât ceilalţi. În faţa extincţiei, multe specii şi civilizaţii recurg ori la gesturi extreme, ori la descoperiri epocale. Comisia asta s-a concentrat pe păsări şi a realizat că dacă locuitorul vrea vreodată să ajungă în cer viu trebuie să facă ce fac ele. A apărut şi soluţia: primul aparat de zbor. S-au strâns toate notabilităţile pentru prima demonstraţie. Pilot de încercare era şeful comisiei şi mai avea şi alţi locuitori de vază la bord. Sub privirile îngrozite ale audienţei, aparatul a decolat, dar o pală de vânt puternică i-a trântit la sol de la o înălţime prea mare ca să mai supravieţuiască cineva.
Era clar, zeii pur şi simplu nu permiteau locuitorilor să ajungă la ei, au decretat liderii religioşi. Zborul a fost interzis pentru toată lumea în afară de păsări, iar pedeapsa pentru asta era moartea. Trec generaţii întregi. Treptat, clima îşi revine la cum era înainte. Totuşi, întrebarea rămânea: noi putem să zburăm, să ajungem acolo sus şi nu vrem? La un moment dat, apare un curajos şi spune: eu pot să zbor mai bine decât o făceau alţii mai demult. O spune public, iar reacţia autorităţilor nu întârzie să apară: în loc să trimită o comisie de locuitori de ştiinţă, trimit o comisie de locuitori judecători, care îl bagă într-un proces. Ei îi spun:
-Ce ai făcut tu e tabu. Dacă ne demonstrezi că poţi să zbori prin aer şi să nu păţească nimeni nimic, scapi. Dacă păţeşti tu ceva, facem tot ce putem să te salvăm, ca să putem să te îngropăm de viu după. Demonstraţia decurge excelent, pentru că respectivul curajos studiase şi vântul şi ştia să se folosească de el.
După aterizare, comisia îl aştepta înapoi la judecată:
-Felicitări, ai descoperit ceva epocal, cum să zbori fără să mori, dar oricum te vom îngropa de viu, pentru că eşti vinovat de vrăjitorie.
Împăratul regilor, care a asistat la proces, a rămas uimit de demonstraţie. Dincolo de problemele de zi cu zi, de faptul că îi muriseră milioane de supuşi până să facă pace, el avea un mare complex: ştia foarte bine că el provine dintr-o familie de crescători de păsări care nu făcuseră, de fapt, nimic important pentru planeta lor. La moarte nu avea niciun chef să-şi petreacă eternitatea într-un colţ de cer căzut pe un vulcan alături de înaintaşii lui iluştri.
Împăratul avea o misiune şi, ca un politician adevărat, a sesizat oportunitatea. În sfârşit, putea să facă o minune adevărată. Putea să meargă să vorbească cu zeii. Cine ştie, poate reuşea chiar să vadă ce era dincolo de ei. O făcea pentru locuitori, bineînţeles, nu pentru sine, nu pentru a rămâne în istorie, el visa să conducă o planetă mai emancipată, mai progresistă, mai liberă.
- Nevinovat!
Asta a strigat el de la prezidiu. Comisia de inchizitori independenţi şi inamovibili aleasă de el să judece procesul şi să îl condamne la moarte pe inventator a decretat şi ea pe loc în cor:
- Nevinovat!
Împăratul l-a luat pe locuitorul de ştiinţă de o parte şi i-a zis:
- Poţi să zbori prin aer, dar poţi să mă duci în cer? Vreau să vorbesc cu zeii.
. Da.
- Când putem pleca?
- Atunci când bate vântul mai tare. Dar cerul va fi foarte agitat atunci.
- Fă pregătirile, plecăm 5: tu cu un copilot, eu şi doi străjeri de-ai mei.
- Ne trebuie 1000 locuitori să tragă aparatul până prindem vânt.
A venit ziua cea mare. Echipajul se strânge, mulţimea curioasă se strânge şi ea, iar împăratul spune:
- Dragi locuitori, mereu am spus că voi sunteţi locuitorii mei. Azi facem o revoluţie. De azi nu mai sunteţi supuşii mei. De azi eu sunt împăratul vostru. E o zi mare, noi oricum o avem mare, mi-au zis mai demult nişte iniţiaţi că dincolo de cerul nostru ar mai fi nişte locuri unde e ziua mai scurtă decât la noi pe planetă. Dar e o zi importantă. Mă duc în cer să vă salvez, să nu mai trecem prin tragedii precum în trecut.
Echipajul intră la bord, se dă semnalul, cel 1000 locuitori încep să tragă aparatul contra vântului până când acesta începe să ia altitudine. Ascensiunea continuă cu o spirală din ce în ce mai sus. Toţi curioşii scoteau sunete ce trădau uimire, iar toate telescoapele erau aţintite spre înaltul ce era gazdă pentru acea premieră. La un moment dat ating cerul, iar spre oroarea celor care aveau telescoape mai performante, cerul lichid începe să îi înghită, încet, încet. Cel mai performant instrument a putut detecta o siluetă sărind din aparatul de zbor spre sol. Au găsit rămăşiţele ei, era unul dintre pasageri, dar despre restul nu a mai auzit nimeni nimic niciodată.
Cei patru rămaşi în aparat s-au înecat. Pe o planetă fără râuri şi mări, nimeni nu ştia să înoate. Cel care a ajuns înapoi la sol nu a putut fi recunoscut decât după un artefact despre care se spunea că era venit de pe altă planetă, făcut din ceva care nu se găsea în lumea respectivă şi care putea să aparţină unui singur locuitor: împăratul. Dezastrul era total. Rămaşi fără conducătorul suprem şi fără răspunsuri, respinşi de cer şi înşelaţi de ştiinţă, locuitorii s-au întors din nou către preoţime. Iar aceasta a decis:
- Pentru că nu ştie nimeni să înoate, vom interzice din nou zborul.
Locuitorii nu ştiau cum arată un înger. Foarte puţini dintre ei văzuseră vreodată unul. Cei căzuţi din cer erau rezervaţi regilor, doar ei aveau voie să îi mănânce, pentru că ştiau şi cum să o facă. Exista un secret pe care muritorii de rând nu aveau cum să îl cunoască, îngerii trebuiau mâncaţi în aceeaşi zi în care cădeau din cer, altfel mureai. Toţi curioşii care se gândeau mai mult de o zi ce fac cu un înger găsit pe jos căzut din cer nepredat regelui şi până la urmă îl mâncau mureau de nişte boli necunoscute, dar cumplite. Era un adevărat blestem de care numai un rege te putea scăpa. Cei care scăpau vii, de obicei, îşi pierdeau minţile. Ei ştiau că îngerii arată ca ei, dar niciun înger căzut din cer nu arătase vreodată ca un locuitor al planetei. Era o veste greu de suportat pentru un locuitor educat să creadă altceva.
Cei de pe planetă nu beau apa căzută din cer. Ei erau raw-vegani, îşi luau tot necesarul de apă din plante, pentru că imediat ce ploaia cădea pe sol, acesta o absorbea. Aşa că frunzele, tulpinile şi rădăcinile erau singurele care hidratau şi hrăneau în acelaşi timp locuitorii planetei. Focul era doar în vulcani, dar nimeni nu avea nevoie de el, pentru că usca mâncarea şi pe oricine se apropia de el prea mult. Acolo, în vulcani, era iadul. Iadul era atât de periculos, încât nici cei care te duceau să te arunce în iad dacă erai condamnat la pedeapsa asta nu se mai întorceau de acolo. Din când în când, ba cerul, ba iadul se supărau pe locuitori. Până la un moment dat, când iadul şi cerul s-au hotărît să ducă un război între ele chiar pe planeta respectivă.
Totul pornise de la o blasfemie. Nişte necugetaţi s-au apropiat fără permisiune de un iad şi s-au întors de acolo cu nişte materiale ciudate, le-au dat pe ascuns unor locuitori de ştiinţă, iar aceştia au creat primul telescop. Dintr-o dată, cerul devenise accesibil, măcar vizual, tuturor muritorilor, pentru că toţi vroiau să ştie ce e ACOLO. Când cerul nu era agitat, noaptea, toţi puteau vedea că dincolo de el mai erau şi alte lucruri: nişte luminiţe pe care nimeni nu şi le putea explica. De când cu lunetele, chiar şi cei care nu priviseră vreodată printr-una în viaţa lor ştiau că fiinţele acelea din cerul apropiat, nu în cel de după, sunt multe, sunt diferite şi că se mişcă. Relaţia cu cerul, chiar dacă nu era una organizată sau controlată de locuitori, se democratizase. Toţi ştiau ce era acolo sau măcar cum arată.
Primii au început vulcanii. Erau supăraţi că locuitorii furaseră ce era al lor, au decretat teologii. Au dat vulcanii mult, foarte mult din ce nu îşi doreau locuitorii: foc şi fum. Zile întregi a fost întuneric. Apoi a răspuns cerul. Dintr-o dată, planeta avea prea multă ploaie, dar era otrăvitoare. Aerul, deranjat de ceea ce se întâmpla pe planeta lui, a reacţionat şi el şi astfel a apărut prima oară pe acel corp ceresc frigul. Cuvântul care desemna noţiunea de frig nu a fost inventat ad-hoc, s-a folosit unul aflat deja în vocabular: blestem. Cerul nu a lăsat lucrurile aşa, deci, locuitorii au făcut cunoştinţă pentru prima dată în istoria lor cu grindina. Dumnezeii lor îi băteau la propriu cu apă tare din cer.
Vulcanii s-au liniştit, dar
Disperarea a pus stăpânire pe întreaga planetă. S-au strâns regii şi şi-au ales un împărat. Cineva trebuia să ia o decizie. Împăratul a ieşit în faţa locuitorilor şi le-a spus:
- Zeii nu ne mai ascultă. Mesagerii noştri nu se mai întorc cu nimic din cer, alţii se întorc morţi sau nu se mai întorc deloc. Am ajuns noi, regi şi împăraţi, să mâncăm frunze, ca voi. E timpul să salvăm planeta. Aveţi ordin să găsiţi un alt mijloc să comunicăm cu cerul.
- Şi poate să vedem şi ce e dincolo de ei.
Asta spunea o voce timidă de cercetător de undeva din spate.
-Aveţi ordin să găsiţi un mijloc să comunicăm cu zeii.
Cercetătorului i s-a trasat sarcina să alcătuiască o comisie care să vină cu o soluţie rapid, ca să nu moară el mai rapid decât ceilalţi. În faţa extincţiei, multe specii şi civilizaţii recurg ori la gesturi extreme, ori la descoperiri epocale. Comisia asta s-a concentrat pe păsări şi a realizat că dacă locuitorul vrea vreodată să ajungă în cer viu trebuie să facă ce fac ele. A apărut şi soluţia: primul aparat de zbor. S-au strâns toate notabilităţile pentru prima demonstraţie. Pilot de încercare era şeful comisiei şi mai avea şi alţi locuitori de vază la bord. Sub privirile îngrozite ale audienţei, aparatul a decolat, dar o pală de vânt puternică i-a trântit la sol de la o înălţime prea mare ca să mai supravieţuiască cineva.
Era clar, zeii pur şi simplu nu permiteau locuitorilor să ajungă la ei, au decretat liderii religioşi. Zborul a fost interzis pentru toată lumea în afară de păsări, iar pedeapsa pentru asta era moartea. Trec generaţii întregi. Treptat, clima îşi revine la cum era înainte. Totuşi, întrebarea rămânea: noi putem să zburăm, să ajungem acolo sus şi nu vrem? La un moment dat, apare un curajos şi spune: eu pot să zbor mai bine decât o făceau alţii mai demult. O spune public, iar reacţia autorităţilor nu întârzie să apară: în loc să trimită o comisie de locuitori de ştiinţă, trimit o comisie de locuitori judecători, care îl bagă într-un proces. Ei îi spun:
-Ce ai făcut tu e tabu. Dacă ne demonstrezi că poţi să zbori prin aer şi să nu păţească nimeni nimic, scapi. Dacă păţeşti tu ceva, facem tot ce putem să te salvăm, ca să putem să te îngropăm de viu după. Demonstraţia decurge excelent, pentru că respectivul curajos studiase şi vântul şi ştia să se folosească de el.
După aterizare, comisia îl aştepta înapoi la judecată:
-Felicitări, ai descoperit ceva epocal, cum să zbori fără să mori, dar oricum te vom îngropa de viu, pentru că eşti vinovat de vrăjitorie.
Împăratul regilor, care a asistat la proces, a rămas uimit de demonstraţie. Dincolo de problemele de zi cu zi, de faptul că îi muriseră milioane de supuşi până să facă pace, el avea un mare complex: ştia foarte bine că el provine dintr-o familie de crescători de păsări care nu făcuseră, de fapt, nimic important pentru planeta lor. La moarte nu avea niciun chef să-şi petreacă eternitatea într-un colţ de cer căzut pe un vulcan alături de înaintaşii lui iluştri.
Împăratul avea o misiune şi, ca un politician adevărat, a sesizat oportunitatea. În sfârşit, putea să facă o minune adevărată. Putea să meargă să vorbească cu zeii. Cine ştie, poate reuşea chiar să vadă ce era dincolo de ei. O făcea pentru locuitori, bineînţeles, nu pentru sine, nu pentru a rămâne în istorie, el visa să conducă o planetă mai emancipată, mai progresistă, mai liberă.
- Nevinovat!
Asta a strigat el de la prezidiu. Comisia de inchizitori independenţi şi inamovibili aleasă de el să judece procesul şi să îl condamne la moarte pe inventator a decretat şi ea pe loc în cor:
- Nevinovat!
Împăratul l-a luat pe locuitorul de ştiinţă de o parte şi i-a zis:
- Poţi să zbori prin aer, dar poţi să mă duci în cer? Vreau să vorbesc cu zeii.
. Da.
- Când putem pleca?
- Atunci când bate vântul mai tare. Dar cerul va fi foarte agitat atunci.
- Fă pregătirile, plecăm 5: tu cu un copilot, eu şi doi străjeri de-ai mei.
- Ne trebuie 1000 locuitori să tragă aparatul până prindem vânt.
A venit ziua cea mare. Echipajul se strânge, mulţimea curioasă se strânge şi ea, iar împăratul spune:
- Dragi locuitori, mereu am spus că voi sunteţi locuitorii mei. Azi facem o revoluţie. De azi nu mai sunteţi supuşii mei. De azi eu sunt împăratul vostru. E o zi mare, noi oricum o avem mare, mi-au zis mai demult nişte iniţiaţi că dincolo de cerul nostru ar mai fi nişte locuri unde e ziua mai scurtă decât la noi pe planetă. Dar e o zi importantă. Mă duc în cer să vă salvez, să nu mai trecem prin tragedii precum în trecut.
Echipajul intră la bord, se dă semnalul, cel 1000 locuitori încep să tragă aparatul contra vântului până când acesta începe să ia altitudine. Ascensiunea continuă cu o spirală din ce în ce mai sus. Toţi curioşii scoteau sunete ce trădau uimire, iar toate telescoapele erau aţintite spre înaltul ce era gazdă pentru acea premieră. La un moment dat ating cerul, iar spre oroarea celor care aveau telescoape mai performante, cerul lichid începe să îi înghită, încet, încet. Cel mai performant instrument a putut detecta o siluetă sărind din aparatul de zbor spre sol. Au găsit rămăşiţele ei, era unul dintre pasageri, dar despre restul nu a mai auzit nimeni nimic niciodată.
Cei patru rămaşi în aparat s-au înecat. Pe o planetă fără râuri şi mări, nimeni nu ştia să înoate. Cel care a ajuns înapoi la sol nu a putut fi recunoscut decât după un artefact despre care se spunea că era venit de pe altă planetă, făcut din ceva care nu se găsea în lumea respectivă şi care putea să aparţină unui singur locuitor: împăratul. Dezastrul era total. Rămaşi fără conducătorul suprem şi fără răspunsuri, respinşi de cer şi înşelaţi de ştiinţă, locuitorii s-au întors din nou către preoţime. Iar aceasta a decis:
- Pentru că nu ştie nimeni să înoate, vom interzice din nou zborul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)