Apicultorii

Că tot a plouat când şi unde nu trebuia şi au venit ţânţarii, deocamdată nu văd că s-ar fi pus problema undeva că poate şi ăştia transmit virusuri, deşi o fac. Întrebarea este ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla că îl transmit şi pe ăsta nou. Acuma, eu nu spun că îl transmit, mă întreb ce ar fi dacă şi am ajuns şi la o variantă de luat în considerare. Eu cred că ne-ar pune ăştia să purtăm echipament din ăla de apicultor pe stradă, să nu pătrundă nimic pe nicăieri. Fiind o naţie cu tradiţie în creşterea albinelor încă de pe vremea dacilor, sunt convins că ne-am descurca, am cumpăra imediat din Turcia vreo 12.000.000 combinezoane din alea fabricate în China şi am fi pe drumul cel bun.

Bine, la ele, în scenariul ăsta, la costume din alea obligatorii mă refer, tot ar trebui să purtăm şi mască pe dedesupt împotriva nu doar a insectelor, ci şi a inamicului ălalalt, ştiţi voi, ăla invizibil, virusul în sine. Mie mi s-ar părea spectaculos, chiar dacă am văzut atâtea situaţii spectaculoase până acum. Până la urmă, orice criză este şi o oportunitate. Bogaţii ar face oricum ce vor, pe lângă şi mai mulţi bani, probabil s-ar retrage în munţi, că îşi permit, dar noi, populimea, s-ar putea să nu avem toţi privilegiul ăsta şi să îndurăm împreună nişte experimente pe noi făcute de nişte inşi care iau decizii fără să ştie, de fapt, dacă fac bine sau rău, dar sigur mulţi au de câştigat. Am făcut o listă bref cu avantaje şi dezavantaje aşa cum le văd eu, într-o situaţie ipotetică din asta. Am să încep, optimist, cu un dezavantaj.

Dezavantaj

Cel mai probabil, pe lângă echipamentele obligatorii sau de faptul că lumea care are o urgenţă la veceu va fi în chinuri, vom fi şi puşi să ne dezinfectăm când intrăm în casă. În loc să ne spălăm pe mâini, ne vom spăla pe mănuşi.  Apoi, sigur că vor putea exista şedinţe de dezinsecţie de 3 ori pe zi, cu nişte substanţe luate nu se ştie de unde şi cât au costat, în ce concentraţie se dau sau dacă nu cumva provoacă impotenţă la bărbaţi şi paranoia la femei: pe jos, cu băieţii ăia care cară în spate nişte butelii şi aparate care emit un zgomot de drujbă la 6 dimineaţa; din tulumbă, cu ăia care vin cu camionul şi dau din plin peste tot, pe la orele pânzului; după 12 noaptea, ca să nu se încurce traficul, s-ar pulveriza pe acoperişurile blocurilor de la înălţime mică din elicopterele unei firme private.



Avantaj

Ai putea să iei pe sub echipament ceva cu buzunar la piept. O să spunem cămaşă. Poate să fie şi hawaiiana aia  pe care ai urăt-o toată viaţa, că arăţi ca un cretin în ea, dar ai păstrat-o de gura nevestei, că a fost cadou de la ea.În buzunar poţi băga un recipient plin cu alcoolul tău preferat. În sfârşit, s-ar putea dovedi utilă, că poate are buzunarul de la piept suficient de încăpător şi de aproape încât să bei de acolo cu un pai care încape perfect de sub masca ta până în recipientul cu pileală. Şi aşa poţi să bei  peste tot, pe stradă, la teatru, la muncă, la coadă la permise, unde vrei. Că nu vede nimeni ce faci tu acolo. Toţi beţivii am fi avantajaţi, mai ales şoferii, mecanicii de tren şi piloţii.

Dezavantaj

"Alo, ce faci, fată? Stai, stai, nu-mi spune. Deci, sunt terminată! Toată ziua am umblat, am luat la rând toate magazinele din 4 mall-uri. Cu măgăoaia aia pe mine. Şi cu mască! Vroiam să găsesc ceva mai mişto, că eu pur şi simplu refuz să arăt ca toate proastele în fiecare zi. Ştiu, ştiu că nu arăt ca toate proastele, mă refeream la garderobă... auzi, tu ai chef de miştouri în dezastrul ăsta, nu înţegi ce se întâmplă??? Că mă ia depresia aicea, Mihaela! Am fost şi la magazinele de copii. Nimic. Totul alb, nici măcar ceva mulat sau pe pantalon scurt, aşa. Ai idee, oare costumele astea se pot vopsi?"

Avantaj

Nu te mai razi, tunzi, epilezi, nu mergi să spargi bani la coafor, nu-ţi mai faci unghiile, tenul, sprâncenele, nu-ţi mai smulgi cu penseta firele de păr din nas şi din barbă nici măcar dacă eşti femeie. Poţi să arăţi cum vrei pe sub costumul ăla, poţi să fii, de exemplu, gras, că nu îşi dă seama nimeni. Bine, asta era valabilă încă de pe vremea Carantinei I. Dar. Poţi, în sfârşit, să te gândeşti la chestii importante. Poţi să te gândeşti unde îţi petreci restul şomajului, ce faci cu viaţa ta sentimentală moartă, chestii din astea dure pe marginea cărora n-ai avut timp să meditezi când a început totul, că ai zis că nu ai timp să te gândeşti şi la ce faci pentru tine, şi la cum te cerţi cu alţii degeaba.

Dezavantaj

Cel mai probabil, într-o situaţie din asta, dacă eşti prins cu geamul deschis la casă, rişti să iei amendă. Va trebui să ai plasă specială la geam ca să îl deschizi, plasă aprobată de o comisie venită în control, formată dintr-un secretar de la primărie, un membru al forţelor de ordine, un şef de pe la Balş în persoană sau un reprezentant al unei firme agreate de el, plus un Consilier DSP pe Probleme de Instalaţii Rame Metalice. Cât stau pe la tine, se uită şi prin casă, că poate ai vreun laborator secret unde produci ţânţari. Să te ferească soarta de aşa ceva! Ai lua automat 60 zile de izolare în casă fără posibilitatea eliberării condiţionate şi ai fi hrănit de dinafară printr-o gaură în perete făcută de o bormaşină scumpă, luată şi mai scump de autorităţi.

Nici nu ştiu unde s-o încadrez pe asta

În sfârşit, ai arăta şi tu la prima întâlnire exact ca în poza de pe Tinder.  În combinezon. Şi şi cel cu care te întâlneşti, la fel ca tine. Atunci ţi-ai da seama că nu contează aspectul exterior, contează cine eşti. Că nu poţi fi sigură dacă-i el sau nu. În poze părea mai înalt. Dar chiar, dacă nici măcar nu e el? Dacă pe el l-o fi luat cu forţa prietena la un film despre dragostea în vremea unei catastrofe naturale şi el şi-o fi trimis vreun prieten la întâlnire în locul lui cum făcea lumea prin facultate şi-i trimitea pe alţii la examen în locul lor?

Tot din categoria de mai sus

Ne hlizeam noi când au început ăia de la bancă să ne roage să intrăm doar cu mască. Mă rog, şi cu haine, dar mai ales cu mască. Într-o etapă din asta ar fi şi mai tare. Poţi să fii oricine sub costumul ăla şi sub mască. Te duci oricând liniştit la ghişeu cu buletinul bunică-tii şi poţi să-i scoţi banii de înmormântare şi să-i bagi dup-aia la păcănele pe toţi. Probabil va înţelege, dacă mai aude. Îi zici: PENTRU NOI AM FĂCUT-O! SACRIFICII! Dacă nu-i convine, tu nu vei fi acolo să arunce cu telefonul după tine. Tu vei fi la distanţă sigură, la celălalt capăt al apelului video. Sau dacă ai un simţ al penibilului prea fin, poţi, din nou, să apelezi la metoda menţionată mai devreme şi să rogi un prieten să aibă conversaţia cu bunică-ta.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXVII)

E seară, după o zi complicată,  eşti cu prietena acasă, te bucuri şi tu de o bere şi un film.
-Trebuie să vorbim.
Tu te gândeşti: "iar vrea să vorbim. Ce am mai făcut?" Dai din umeri:
-Hai  să vorbim.
Te aşezi cu ea la masă, faţă în faţă şi începe războiul psihologic. Ea îl începe, vreo două minute nu zice nimic, aşteaptă să greşeşti şi se holbează la tine cu ochi în care simţi înţelepciunea vânătorului ancestral care prima dată îşi studiază prada, apoi lucrează cu capcane. Nu te mişca! Ai 85% şanse  să descoperi că orice ai spune e greşit. Las-o pe ea să vorbească. Spune-i maxim:
-S-a întâmplat ceva?
-Ştii bine ce s-a întâmplat. Trebuie să vorbim.
Tu, linişte, pauză. Te şi gândeşti: ." nu ştiu ce s-a întâmplat. Ce dracului s-o mai fi întâmplat?".
-Păi, nu vorbim? Uite, eu vorbesc.
-Nu, tu înţelegi greşit sau te  faci că nu înţelegi. Trebuie să VORBIM, Cristian. Pentru că noi nu mai vorbim.
-Uite, asta am observat şi eu, dar e adevărat că şi programele noastre sunt cam diferite. Io-s plecat o grămadă, asta e, când nu sunt eu plecat de multe ori eşti plecată tu. Dragostea cere sacrificii, Dana.
-Păi, eu nu fac sacrificii?! Dar tu nu dai nici măcar un telefon!
-Aşa e, eu n-am crescut cu telefon, îl folosesc mai mult pentru urgenţe şi chestii importante şi în general mă sună lumea pe mine, nu eu pe ei. Şi mai şi locuim împreună.
-Şi să-i dai măcar un telefon iubitei tale să-i spui că o iubeşti aşa.,  din când în când, nu e important?
-Dar de ce nu sună ea? Şi-n plus, îţi spun asta înainte să ne culcăm cam în fiecare noapte când sunt acasă.
-Da, dar ai spus-o vreodată în public?
-În public ce înseamnă? Să opresc lumea pe stradă şi să le zic că iubesc o fată, Dana, nu o ştiţi voi? Ştiu prietenii mei - e ceva, ştiu apropiaţii, ce să fac, să umblu cu tricou cu tine pe mine? Dar na, asta cu telefoanele, ţi-am zis, e şi chestie de educaţie şi e şi din pricina faptului că am treabă.
-Tu ai treabă non-stop.
- Îmi pare rău, nu ştiam că te deranjează. Am să încerc să mă las.
-Aha, faci şi miştouri acum. Băi, tu-ţi baţi joc de mine?! Ţi-a păsat vreodată de mine?!
-Păi, tocmai ziceam că-ţi spun că te iubesc de fiecare dată când ne vedem.
-Nu-i adevărat! Nu-ţi pasă, ăsta-i adevărul.
Începe să plângă cu sughiţuri.
-Nu ţi-a păsat niciodată. Asta ai făcut, te-ai gândit numai la tine! Doamne, ce-o fi fost în capul ăsta al meu când din tot clubul ăla cu bărbaţi adevăraţi, nu egoişti insensibili ca tine, te-am ales? Alcool, îţi zic eu ce a fost, alcool şi iarbă. Aşa-mi trebuie, dacă-s proastă. De fapt, proastă nu sunt. Am doar gusturi proaste la bărbaţi.

Oftează, îşi aprinde o ţigară, îşi mai deschide o bere şi fumează privind în gol. Şi începe să se întrebe prima dată pe ea însăşi, aşa, cu voce sfârşită:
-Ce mă fac eu cu ăsta? Ce mă fac eu cu tine, Cristi? Ce ne facem cu relaţia noastră?!
Tu te gândeşti: "ce să facem? Nu a fost aşa de la început? Mai putem să reparăm acum ceva, după nişte ani aşa? M-am săturat de discuţii din astea inutile." Dar nu îi spui asta. Îi spui, laşi de la tine, că nu mai suporţi:
-Bun. Uite. Eu promit că o să încerc să mă străduiesc mai mult.
-Promiţi? Încerci? Ce vorbe sunt astea? Şi oricum le foloseşti mereu. În viaţă, oamenii de succes nu sunt cei care încearcă. În viaţă, oamenii adevăraţi sunt cei care reuşesc!
-Auzi, lasă-mă cu citatele tale. Dacă stau bine să mă gândesc, în episoadele alea ale noastre când eu încerc să termin şi nu reuşesc, nu pari deloc nesatisfăcută de relaţia noastră.
-Doamne, măiculiţa domnului, eu încerc să vorbesc serios şi uite la ce-i stă mintea ăstuia, oameni buni.
-Uite care-i chestia, te rog să nu mai ridici vocea, că iar te trezeşti la uşă cu boşorogul ăla din apartamentul de deasupra care ţi-a spus că ţi-ai transformat casa în salon de rendez-vous. Şi mai e şi 4 dimineaţa, am vorbit, ştii că am mai multă treabă mâine, eu trebuie să mă culc.
-Dar nu am terminat de vorbit.
- Continuăm mâine, promit. Mi se închid ochii, trebuie să mă odihnesc.
-Deci, nu să ne odihnim, iar vorbeşti la singular, numai tu să te odihneşti. Vezi? Ce ţi-am spus eu? Eşti egoist. Numai la tine te gândeşti, la mine nu.
Ăla e un moment bun să loveşti.
-Ştii ceva, Dana? Să mor eu dacă nu mă gândesc acum fix la noi doi. La cum o să ne despărţim noi la un moment dat, cu uneori nu te mai suport. Te plângi de un an de zile că nu eşti fericită cu mine. Dar de ce te mai chinui? Te ţine cineva cu forţa? Hai să ne despărţim şi am terminat daravela, dacă tot zici că nu merge.
-Dar cine a spus că nu merge? Cine a vorbit despre despărţire? Eu vreau să E V O L U Ă M, Cristian.
-Bine, e v o l u ă m, aşa facem. Ne iubim, suntem puternici, hai că vedem noi cum facem. Dar eu mă bag în pat. Eu încep să evoluez de mâine.
Şi vine peste tine, se încolăceşte în jurul tău şi spune galeş:
-Hai că vin şi eu în pat.
-Hai în pat.
-Vreau să facem ceva special în seara asta.
După o şedinţă din asta de partid, mai fute tu, dacă ai chef. În cuplul ăla doar ea mai avea chef la ora aia.
-Dana... Mă doare capul.

Nebunie la mal

Malul mării noastre are ceva magic. Uneori bun, alte ori rău. Îar câteodată de-a dreptul nebunesc. Am auzit că zilele astea la Constanţa s-a schimbat data de renaştere a lui Isus Cristos. S-a amânat din motive tehnice. S-a hotărît un prea-sfinţint din ăsta că o facem noi mai lată altă dată. Şi data viitoare, toată lumea e invitată. Am mai văzut comportamente ciudate pe la mare de-a lungul timpului, şi nici nu mă refer la Vama Veche. De exemplu, am fost la o petrecere la mare pe un 1 august. Sărbătoream o zi de naştere care avusese loc în februarie, dar na, era în august era mai vară, era mai cald, şi cineva putea să-şi organizeze petrecerea aia pe plajă la care visase. Cu dj, cu de toate.

Eram în ceea ce părea o rezervaţie naturală, că era cam pustie. Dar nu am stricat nimic, efectiv am făcut o petrecere, am mai ars-o pe acolo vreo două zile, după care ne-am cărat. Şi să ştiţi că acolo se respectau regulile de distanţare de dinainte să fie la modă. Erau corturi doar câte unul pe la 100 metri distanţă de altele. Ce-am făcut noi acolo a fost o fiţă, ce se întâmplă zilele astea chiar mi se pare nebunie. Teo de la  Constanţa, în foamea lui de bani, mai are puţin şi ne spune că dacă nu ne prezentăm la paranghelia lui ne bate doamne-doamne, ca la copiii mici. Numai la lovele se gândeşte. Parcă ar fi Contabilul lui Dumnezeu. Aşre şi un şef la Bucureşti, pe Managerul lui Dumnezeu.

Parcă e un colindător din ăla din găştile alea de copchii care par fugiţi de acasă şi-s la fel de siniştri  şi gălăşioşi şi insistenţi precum Teo. Că oricum şi colindă în ce zi vor. Şi unii nici măcar nu se pricep, bagă acolo, fac experimente pe tine. Parcă unora îmi şi vine să le spun
-Ştiu urătura asta de dinaintea voastră. Vedeţi că o spuneţi greşit.
Dar cine riscă să-i apuce repetiţiile pe acolo şi să nu mai scapi de ei? Eu, când îi  văd, mă pregătesc pentru nişte minute de chin. Încerc să mă consolez cu vreun gând, dar pe lângă prezenţa lor acolo, cum era să fii copil şi să plouă afară mi se pare o amintire frumoasă.

-Haide, bă,şi-aşa merge trenu-ncet, măcar voi să lălăiţi mai repede!
Dar din nou tac, nu zic nimic, mi-e să nu risc vreun rap battle cu zurgălăi, să vadă ăia care dintre cântă mai repede. Şi ceva îmi spune că nici pentru alţi călători nu sunt prea populari, că remarc destule priviri date peste cap. Eu dacă eram mic şi eram staroste de comando din ăsta de cerşetori, nici nu mai uram. Intram doar eu în vagon cu două talgere în mâini şi spuneam:
-500 lei să nu urăm. Aveţi 10 minute să îi faceţi cheta, că la Buzău coborâm şi luăm intercity înapoi. Avem talgere, buhai, bici, tobă, capră şi saxofon. Dacă până la Buzău nu veniţi cu banii, intrăm peste voi şi cântăm până la Bacău.
Şi zbang, un foc de avertisment din talgere. Eu zică  ar funcţiona. Că şi acum pare cam şantaj ce fac ei acolo.

Dar să revenim la Angajaţii lui Dumnezeu, prelaţii noştri. Domne, eu zic să se adopte mai repede plata cu cardul şi online pentru slujbe şi gata. Toţi credincioşii ar avea card, ar câştiga şi băncile şi toată lumea. Şi nici nu ne mai înghesuim prin biserici, nu ne mai împiedicăm de babe care respectă cu sfinţenie regula aia cu obligativitatea poziţiei " în genunchi-ghemuit" în timp ce tu te uiţi după altceva etc. Totuşi, fără mersul la biserică rămânem, într-adevăr, fără o conexiune specială, pe care o ai, de obicei, doar acolo sau, eventual, la piaţă şi cam atât. Şi de obicei se întâmplă prin adolescenţă. Eu asta căutam în adolescenţă în timpul slujbelor: interacţiunea aia cu cineva ortodox, cam de vârsta ta, eventual care arată destul de acceptabil posibil încât să te poţi gândi ce i-ai face cât durează slujba aia.Că durează mai mult decât la colindători, e adevărat.

Îi sau le remarci imediat şi parcă simţi că aveţi ceva în comun deja. Poziţia e smerită, dar privrea nu minte şi îţi transmite de la distanţă, când te remarcă:
-Ştii, de fapt, mie îmi place în club, nu aici. Dar m-a adus familia cu forţa aici tocmai pentru că zic ei că îmi place prea mult în club.
Tu, venit că era imperios necesar să te prezinţi cu bunică-ta la sluja de duminică dimineaţa după mersul în club de sâmbătă seara, ce puteai să-i transmiţi înapoi tot din priviri?
-Şi la mine e la fel!
Şi parcă nu te mai simţeai singur în credinţa ta.

Revenind la plata (şi la slujba) online, cred că ar fi o idee bună, dar cred că o idee şi mai bună dacă am şi vota noi ce melodie cântă popa. Să facem un karaoke cu bărboşi în fustă. Dacă la Eurovision s-a putut, cred că se poate şi la noi. Că şi noi suntem europeni, nu? Bagi contul, faci plata, intri în videoconferinţă şi zici:
- Dragă Teo, e rândul meu la împărtăşanie. O ştii p-aia a lu' Stevie Wonder, I just called to say I love you? Frate, care-i faza. Eu m-am îmbătat şi o s-o sun pe fostă-mea şi să-i cânt melodia asta.  M-am înregistrat deja o dată, dar nu prea mi-a plăcut rezultatul. Bine, nici n-am condiţii aicea, imediat bate-n calorifer bulangiul ăla de la 3 care stă cu disperata aia. Hai să vedem cum o cânţi tu. Şi încă o rugăminte, părinte: dacă îmi place cum îţi iese şi te mai plătesc o dată, nu i-o cânţi şi lu' prietena mea din partea mea? Mă rog, fosta. Îţi dau eu numărul.

Eu şi robotul

Eram la Oslo. Să fi fost vreo 10 ani în urmă? Nu mai ştiu şi sper că îmi amintesc detaliile corect, era perioadă tulbure şi pentru mine şi eram într-un loc unde tocmai se petrecuse o mare tragedie. Oricum, nu mi-a dat Oslo bani, dar dacă ar fi să fac un top al oraşelor mele preferate, oraşul ăla s-ar bate pentru locul I cu şanse mari. Şi nu mă refer doar la cum arată clădirile. Mersesem la inaugurarea sistemului IT din spitalul universitar. Ajung la un moment dat să aştept liftul. Nu eram singur. Eram eu, două asistente sau doctoriţe, ce erau, norvegiene, plus un robot.

Robotul nu era un fel de android, aşa, ceva spectaculos. Era o ladă umblătoare. Treaba robotului era să care materiale prin spital, pe acolo. Era încărcat şi el afla automat unde trebuia să se ducă, cunoştea tot spitalul, ştia să recunoască un om în faţă pe hol şi să-i spună să se dea la o parte şi ştia să cheme liftul wireless şi să îi comande la ce etaj să-l ducă. Acuma, alea erau atât de bunăciuni, nişte nordice din alea, înalte, blonde, îmbrăcate aşa, sculativ, în doctoriţe, cu priviri de gheaţă şi totuşi zâmbitoare, exact cum îmi plac mie, încât nu mai ştiam la ce să mă uit. La frumuseţile alea sau la minunea tehnologiei de lângă mine?

Vine liftul, urcăm, ele se uită la mine, văd badge-ul cu Press şi se bagă în seamă cu mine:
-De unde eşti?
Orice întrebare venită din partea unor trufandale din alea ar fi fost una dificilă pentru un timid ca mine. Dar să mă întrebe fix de unde vin, la asta chiar a fost dificil pentru mine să răspund.
-Din România.
Am zis-o aşa, cumva, cu un sentiment de vinovăţie.
Şi ce zic ele:
-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să navighezi prin fiorduri. Aici toamna e superb.
-Voi sunteţi superbe!
Asta vroiam să le spun. Dar n-am avut curaj şi, în plus, oprise liftul la etajul la care eu şi robotul aveam treabă.

La pescuit

Eram la Periprava, pescuiam la răpitor. Locul ăla este o bijuterie a României. Super peşte, poate cel mai bun loc de bird watching din ţară, dar şi cu o istorie foarte încărcată. Cine ştie că în zona aia a fost o colonie de muncă silnică în vremea comuniştilor în care mulţi nevinovaţi au murit abuzaţi degeaba nu are cum să nu simtă presiunea. Eu o simţeam, dar venisem pregătit. Ne urcăm fiecare în barca lui şi începem să mulinăm. Acuma, trebuie să precizez ceva pentru necunoscători: există două feluri de pescuit. Ăla când spui acasă că te duci la peşte, dar, de fapt, tu te duci la peşti şi ăla când într-adevăr te duci la pescuit.

La pescuit e ca în paradis. Eşti cu băieţii, în mijlocul pustietăţii, pe malul bălţii, linişte totală, nu te supraveghează nevasta, pescuieşti şi bei. Cum pescuiam eu acolo, eu căutam ştiuci, dar dădeam numai de bibani. Buni şi ăia, frumoşi, mari. Dar la un moment dat dau de o scenă dură. Ceea ce părea să fi fost o pasăre mare, pelican sau gen, era făcută bucăţi, sânge peste tot. Mie îmi place să gătesc pasăre, dar ce vedeam acolo nu părea ceva de master chef, părea scena unei crime. Beau îndelung din sticla de curaj pe care o aveam la mine, i-o pasez şi lui Saşa, vâslaşul meu, să bea şi el şi îi spun ce îmi vine la gură:

- Ce dracu s-a întâmplat aici?!
- Ei. O lebădă. A mâncat-o codalbul.
Nu ştiu cât de aproape aţi stat de o lebădă, dar e o vietate destul de mare şi, dacă sunteţi beţi şi vă luaţi la bătaie cu ea, s-ar putea să descoperiţi pe pielea voastră că are forţa să vă rupă o mână. După asta, ghici ce s-a întâmplat. Că na, pentru noi, pescarii superstiţioşi, morţii aduc noroc. Am început să prind ştiuci. Dar în momentul respectiv, neuronii mei şi-au spus unul altuia "Mă, cât de puternică să fie pasărea aia dacă e în stare să omoare lebede? Ce câine, ce pisică? Ştu că-i ilegal, dar nu mai bine îmi iau eu un vultur codalb?"

Mail

Am primit un mail de la o doamnă profesoară, la adresa greşită, evident, cu titlul Română. Nu pentru mine era, clar, dar la mine a ajuns. Nu i-am răspuns, dar am dedus ceva. Se pregătea femeia să îşi facă lecţiile online sau gen şi încerca să îşi anunţe elevii. Acuma, o să fiu arogant, dar să încerci să mă înveţi pe mine română azi e ca şi cum ai încerca să înveţi o actriţă p0rno să sugă pvla. Băi, dar am apreciat efortul. Ca să parafrazez un clasic pe care nu îl cunosc, Immanuel Kant, but Immanuel tried.