Străvechea artă a înghițiturilor mici (XXI)

Era o dimineață tipică de început de decembrie. El stătea absent, praf, în taxiul care stătea și el prezent în traficul bucureștean de marți dimineața. "De ce a trebuit să fumăm două cuie dimineața?" gândea el și spera că n-o face cu voce tare."De ce două?! Am ședință foto, mpula mea! O să ies ca dracu. Măcar dacă luam și eu ceva roșu pe mine, să se asorteze cu ochii! Ouo! Uou, ce casă albastrăăă! Și ce albastru! Zici că-i un Albastru dă Voroneț combinat cu Pikachu - perioada târzie..." După care tresare. Ea, care până atunci se fardase liniștită pe bancheta din spatele taxiului lângă el, prinse glas:
- Ce ochi umflați am! Îmi vine să mă întorc acasă. Și doar am stat toată dimineața cu comprese pe ei. Și tot umflați sunt.
Pe el îl buși râsul. În capul lui suna întrebarea "oau, de unde ai găsit fard de culoarea casei???" Totuși, nu reuși să spună decât:
- Dacă ai plâns ca proasta...
 Ea continua să se facă albastră peste ochii umflați, absentă și high la rândul ei.
- Hai,  că nu-i chiar așa... poți să zici că ți-a dat cineva două pălmi peste ochi. Două pălmi, maxim.
Și întoarse din nou capul pe geam. Și tomberonul era albastru. Și mașina din stânga era albastră. Fiind decembrie, Elvis cânta la radio, în surdină, Blue Christmas, firește. Și cerul era albastru... Parcă era într-un film. Românesc. De după revoluție. Liniște. Însă el era un prieten adevărat. Vroia să o ajute, totuși, cumva, dar nu știa cum.
- Dacă te consolează cu ceva, să știi că m-am uitat pe geam și nici oamenii de afară nu-s albaștri... Ă? Pardon. Nu că zic, dar vreau să spun. N-ai ochii mai umflați decât lumea de pe stradă...