Imposibilul meu

Bună, eu sunt Cristean (sau Cristi, dacă ţineţi neaparat) şi îmi place să scriu. Şi să citesc. Şi să scriu. Şi să citesc. Pula mea, nu mă pot hotărî care îmi place mai mult, dar în viaţă mă ghidez întotdeauna după vorba aia cum că e bine să citeşti mai mult decât scrii. Plus că dacă scrii mai puţin ai ocazia să spui mai puţine tâmpenii, să te faci de căcat mai puţin, cum ar veni, de parcă ar mai conta. Dar iubesc astea două chestii, mai ales de când mi-am dat seama că profesorii mei aveau dreptate în felul lor, cel puţin în privinţa scrisului, se pare că am fost făcut pentru asta. Nu, nu urmează să mă autodeclar geniu, zic pur şi simplu că dacă aş fi făcut altceva în viaţă, de exemplu, dacă aş fi fost şofer, aş fi fost mediocru, pe când ca ziarist zic eu şi nu numai eu că mă pricep mai bine.

Pentru că asta mi-au zis profesorii mei, că aş fi bun ca ziarist. Aşa că am terminat dreptul. Am ajuns ziarist printr-o întâmplare, graţie influenţei pozitive pe care au avut-o întotdeauna femeile în viaţa mea (mulţumesc, fetelor, meritaţi foarte multe lucruri bune). Asta nu înseamnă că am ajuns ziarist pe pile. Doar că am aflat de o oportunitate şi m-am dus. Nu m-au întrebat dacă am terminat jurnalism, ce IQ am, câte zeci de ani de experienţă am, de fapt, pentru ei, puteam să vin direct de la sapă, important era să trec un test: să demonstrez că mă pricep să scriu. Şi l-am trecut şi de 12 ani fac asta, sunt ziarist. De 12 ani îmi trăiesc visul. Scriu şi mai iau şi bani pentru asta. Voi ştiţi deja că iubesc să scriu. Ce alt tâmpit ar face asta şi fără bani, în timpul liber?

Alţii n-au chef să scrie nici măcar un sms, iar alţii nici măcar nu ştiu să facă chestia asta. Nu mai zic de citit. Mi se pare fantastică vorba aia, dacă nu am somn, iau o carte şi încep să citesc. La mine-i invers, când mă prinde o carte, nu mai dorm toată noaptea, stau pe ea, iar dacă-mi vine o idee, sar din pat şi o scriu. Am avut un şoc când, după vreo două luni de suferinţă, cu fracturi, operaţii şi alte mizerii, m-am pus la calculator să scriu din nou: greşeam la fiecare cuvânt. Nu mă mai ascultau degetele de la mâna stângă. Pentru un om ca mine, asta e fatal. Nici măcar nu glumesc. Mi-am zis ok, de acum ce faci cu viaţa ta? Că asta probabil că n-o să mai faci. Spre fericirea mea, treptat, mi-am revenit, nu 100%, dar scriu cursiv şi fac mult mai puţine greşeli decât colegi de breaslă perfect sănătoşi (pe de o parte, şi pentru că nivelul resursei umane din presă a ajuns foarte jos, dar asupra acestei chestii voi reveni).

A propos, ziariştii fac foarte multe greşeli, ceea ce este perfect normal când scrii texte de mii şi mii de semne, de-aia redacţiile au corectori. Şi ziceam că spre fericirea mea. Dar, de unde fericire? Nu-s, de fapt, fericit. Şi nu din cauza faptului că trebuie să mă târăsc ca un moş la kinetoterapie în fiecare zi, nu din cauza durerii şi a nopţilor nedormite, nu din cauza faptului că am ajuns să stau într-o cocină pentru că na, nu prea am cum să fac prea multe lucruri (am să scriu într-o zi o postare întreagă despre cum e să iei şi să duci la tomberon gunoiul cu o singură mână). Nu din cauza faptului că nu-mi pot prinde părul în coadă şi, de fapt, nici nu-l pot spăla ca oamenii şi durează câte o zi întreagă să mă ocup de el, băga-mi-aş pula. Nici din cauza faptului că e încă supercomplicat să iau sau să dau jos un tricou de pe mine. Şi nici din cauza faptului că trec prin toate astea singur.

Nu. Pentru că astea sunt trecătoare. Am zis mai sus că am probleme cu îmbrăcatul, pentru că au clavicula şi pentru că mobilitatea încă nu mi-a revenit, dar îmi revine. Prima dată când am luat pe mine un tricou după operaţie, mi-a luat trei zile să pot să-l dau jos. Nici măcar nu-ţi poţi închipui nervii şi durerea şi frustrarea. Serios. Trei zile. Acum pot în câteva secunde. Ar trebui să mă încurajeze chestia asta, nu? (Da, ştiu, cămăşi, dar la sală la kineto nu te duci în cămăşi.) Ai putea spune că atâta suferinţă câtă vezi în jurul tău în sala aia ar trebui să te facă să realizezi cât de mică e problema ta, ai putea spune că vezi oameni cu probleme care nu se vor rezolva niciodată, pe când la tine e doar o chestiune de timp, răbdare şi muncă şi că ar trebui să te încurajeze chestia asta cumva, printr-o comparaţie cinică.

Ai putea spune hei, poţi să scrii din nou, nu eşti mulţumit? Nu. Şi nu pentru că mi-aş fi pierdut răbdarea, nu pentru că sângerez bani pentru că încă nu pot să arbitrez din nou, nu pentru că încă nu mă pot întoarce la o mare dragoste de-a mea: gătitul. E pentru că m-am întors din nou la altă mare dragoste de-a mea: scrisul. Dar nu scrisul aici. Scrisul pentru ei. Jurnalismul. Şi ghici. Nu mai pot. Fizic pot. Dar nu mai pot. M-am întors şi efectiv am uitat de problema pe care o am din martie şi mi-am amintit de problema pe care o am de ani de zile şi care mă ţine în depresii, în high-uri, în somnifere şi în beţii în care mă bag ca să uit. În perioade în care îmi închid telefonul sau dispar cu zilele, cumva instinctiv, nu intenţionat, dar parcă organic, dinadins ca să o închei odată cu ei şi să mă dea afară pentru că nu sunt în stare să zic cu gura mea că vreau să plec pentru că nu mai pot să fac asta.

Pentru că, de fapt, pot să fac asta, vreau să fac asta şi iubesc asta. Dar nu mai pot aşa. Şi, din păcate, condiţiile nu le fac eu. Este vorba despre presa din România şi relaţia ei cu adevărul. Ştiţi, de când am învăţat că nu e bine să minţi, am început să iubesc tot mai mult şi mai mult adevărul, cu toate riscurile de rigoare, pentru că adevărul deranjează de prea multe ori şi chiar am dus uneori chestia asta la extrem, pe pielea mea. Dar nu la ei. Presa din România (cu mine inclus în ea) trăieşte într-o mare minciună. Nu, nu am să-mi fac toţi colegii mincinoşi. Doar unii sunt. Dar cine te obligă să minţi, veţi spune. Nimeni. Poţi oricând să schimbi subiectul sau pur şi simplu să taci în pula mea din gură. Iar astea două se practică cu drag, spor şi abnegaţie în toată presa din România. Minciuna prin omisiune este marea boală a presei noastre.

Unii ar putea spune că de vină e situaţia grea în care se află toate instituţiile media din ţară. Nu. O situaţie nu e vinovată de nimic niciodată. O situaţie există şi atât, nu poţi s-o bagi în puşcărie. Doar oamenii pot fi vinovaţi. Oameni ca alţii sau ca mine. Toate canalele, tv, print, radio, internet sunt pline, dar absolut pline de lucruri irelevante şi de fumigene. Nu, n-o dăm în teoria conspiraţiei, dar eu, din interior, am să zic următoarele: fraţilor, în România adevărurile importante nu se spun!!! Ce vedeţi, ce auziţi, ce citiţi sunt căcaturi. N-o să spun că ştirea cu ce s-a întâmplat la Colectiv e un căcat. Dar cineva cu discernământ care se urmăreşte mai multe canale şi vede cum au prezentat ce s-a întâmplat şi cum toţi au încercat să se folosească de tragedia aia ca să spună, de fapt, altceva, îşi dă seama că undeva există, totuşi, cel puţin un căcat în toată tevatura aia.

Nu ştiu dacă ăsta era exemplul cel mai bun. Adică exemplul cel mai bun de minciună prin omisiune, totuşi, acolo a fost mai mult o deturnare. Mă rog, mai multe deturnări, că deh, fiecare canal de comunicare cu căcatul lui şi interesul lui. Aş da exemple mai grăitoare şi mă doare şi mă frustrează enorm că nu pot, deşi le ştiu. Pentru că în meseria asta vrei, nu vrei, afli lucruri. Pentru că adevărul, pe măsură ce îl tot afli şi îl studiezi, descoperi că are o voinţă a lui: adevărul vrea să fie aflat. Şi la un moment dat, dacă nu eşti un bou sinistru sau un jeg uman odios, te loveşte: bă, stai puţin, uite ce ştii şi uite ce scrii!!! Nu vezi nicio diferenţă??? Ba da. La un moment dat realizezi că ce nu scrii e mai important decât ce scrii. Şi ştii lucruri şi ţi le bagi în cur, că ori nu ţi le publică nimeni, ori ajungi să ai probleme.

Probleme tu, firma, apropiaţii... Dar adevărurile alea urlă-n tine în continuare şi tu, la rândul tău, trebuie să zâmbeşti în continuare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi să transformi turnătorii de cea mai joasă speţă şi şuturile la ţurloaie pe sub masă şi hoţiile epocale în texte docte şi simpatice despre economie, să transformi infractori de carieră în figuri publice care dau lecţii altora şi... dar deja nu mai am cuvinte. Mi-am pus de multe ori întrebarea, uitându-mă în jurul meu în conferinţele de presă, mă, cine sunt oamenii ăştia cu adevărat? De ce sunt ei capabili cu adevărat? Dacă ar avea viaţa ta pe mână s-ar juca cu ea cum se joacă cu mintea publicului? Pentru că aici ştiu exact ce fac. Ştim cu toţii exact ce facem aici (în afară de ăia chiar proşti, desigur, pentru că ta-daaa, există mulţi proşti şi printre ziarişti). Un simulacru. O minciună.

Pentru bani, pentru cunoştinţe, poate pentru un transfer avantajos printr-o multinaţională sau la altă instanţă media, toţi ăia conştienţi de ce fac respectă acest cod al tăcerii şi al unor forme rafinate de minciună demnă să ducă mai departe moştenirea jurnalismului comunist reinventat acum. Chiar nu e o conspiraţie. Pur şi simplu unii sunt prea hoţi, alţii sunt prea proşti şi mai sunt vreo doi-trei încearcă să pară neutri şi să-şi facă treaba (cam ca mine, aşa) dar adevărul e că suntem toţi în căcat. Şi dacă ai avut vreodată în viaţa o minimă înteligenţă, decenţă şi onoare care să se simtă atacate de ceea ce se întâmplă începi să te întrebi dacă poţi să schimbi cumva lucrurile astea. Dacă nu cumva lucrurile se vor schimba în bine de la sine la un moment dat. Începi să tragi de timp şi să te minţi.

Îţi place ce faci, e viaţa ta. Înveţi în fiecare zi lucruri noi, bune sau rele, dar cineva te plăteşte, mai bine sau mai prost (sau mai rar) să citeşti, în pula mea. Şi să scrii! Şi te bagi plin de speranţă şi vrei să muţi munţii şi ăia mai bătrâni ridică sprânceana şi zic hei, mai uşor cu entuziasmul pe scări şi tu nu înţelegi de ce. Dar de când te-ai vindecat de naivitate, de când ai început să realizezi cum sunt nişte oameni cu adevărat, nu cum vor ei să se prezinte, când ştii ce-a făcut x sau y şi nu prea ai ce să-i faci, că îl sună pe şefu-tu în secunda doi să te lase fără bani de rate la bancă, când îţi dai seama cum stau nişte lucruri de fapt şi cum se mută munţii, de fapt, în ţara asta în industria asta media începi să suferi. Şi suferi, şi suferi şi nu te poţi lăsa, ca-n bancul cu ursul şi vânătorul.

Şi-am să mă opresc aici. Şi aş vrea să mă opresc aici şi din ceea ce fac. Eu când mi-oi reveni fizic o să fiu din nou arbitru şi o să decid vieţile oamenilor, că de muncă m-am reapucat deja. De 6, 7 ani am problema asta, îmi dau seama că ceea ce fac e greşit, că nu pot să împart dreptatea într-un loc şi minciuna în celălalt şi nu ştiu ce să fac. Efectiv, am ajuns să nu mai am puterea, când mă gândesc la job, nici măcar să iau o decizie, deşi văd şi simt că îmi fac rău şi mi-e teamă că deja răul mi l-am făcut, mi-am afectat viaţa, relaţiile, sănătatea... sper că nu şi viitorul, oricare ar fi el. Nu mă pot lăsa, nu m-am văzut niciodată făcând altceva decât asta şi arte marţiale, acum nu pot să fac nici una dintre astea, una din motive fizice, cealaltă din motive... să le zicem morale. Ce pula mea fac? Va trebui să fac, altceva, aşa-i?