Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXV)

Sunt sunat tot mai des de amici care au câte ceva pe suflet. Mă ţin cu orele la telefon şi vorbesc doar ei. Vor să se descarce. Îi înţeleg. Toţi avem probleme. Sunt un bun ascultător. E meseria mea să îi pun pe ceilalţi să vorbească. Dar când vorbim şi despre mine? Sunt prieten, nu psihiatru. Am şi eu probleme. Despre ale mele nu vorbeşte nimeni. Şi nici măcar nu ascultă.Şi nu prea îmi permit să dau sfaturi, prefer să aud şi atât, ştiu că asta ajută cel mai mult şi, în plus, cine sunt eu să dau sfaturi la alţii?  Dar  nici măcar nu mă lasă să termin propoziţiile. Iar eu stau acolo şi o suport cu stoicism, că am fost un prieten care ar muri pentru prietenii lui mereu şi nu glumesc, m-am băgat pentru prietenii mei în căcaturi la care alţii s-ar speria şi dacă le-ar vedea doar la televizor. Culmea e că toate astea vin din partea unor prieteni cu care aş face schimb de viaţă oricând. Adică problemele lor sunt 0. Pula. Aş da oricând problemele mele pe problemele lor. Deci, când vorbim despre problemele mele?

Patrioţii

*Text care urmează să apară într-una dintre revistele cu care lucrez

Pe unul dintre site-urile noastre a apărut recent o ştire despre un tren care a deraiat. Era al cincilea într-o lună, deci, nimic neobişnuit până aici. Singurul lucru de mirare a fost că nu a murit nimeni. Ar putea apărea întrebarea de ce ar publica o organizaţie de presă care se ocupă de poligrafie o ştire despre trenuri. Răspunsul este simplu: trenul respectiv avea în compunere 20 vagoane pline cu hârtie. Ca să dăm o dimensiune întâmplării, putem apela la cifre: unul dintre cei mai mari producători de hârtie şi carton din ţara noastră, probabil cel mai mare, scoate pe poartă lunar, în medie, 40 camioane de marfă.

Dar acest articol nu este despre poligrafie. Este despre noi toţi. Cea mai simplă explicaţie pentru faptul că nu au existat morţi în respectivele accidente este aceea că se circula foarte încet. Viteza mare ucide, lucru uitat destul de des de şoferii din România, din păcate. În acelaşi timp, viteza mică ucide şi ea. Ucide afaceri. Strangulează pe oricine produce ceva în ţara asta şi are nevoie de transport de la A la B. Şi nu, nu vorbim despre celebrul metru de autostradă, pentru că nu doar autostrăzile sunt problema, aşa cum ilustrează şi exemplul cu trenurile. Problemele sunt mai multe.

Dar să discutăm un pic despre responsabili, despre cei care ne-au adus aici. Despre politicieni. Vin europarlamentarele şi majoritatea covârşitoare a candidaţilor se bat cu cărămida-n piept că ei sunt patrioţi. E incredibil. Să spui votaţi-mă că sunt patriot e ca şi cum i-ai spune soţiei iubeşte-mă că sunt bărbat. Orice om de bună credinţă îşi iubeşte ţara. Dar asta nu îl face demn să o conducă sau să o reprezinte. Şi oricum acest gen de slogan e o aberaţie, nu te duci la Strasbourg să dai legi pentru România, te duci acolo să dai legi pentru toată Europa, pentru vreo 30 ţări, că deja nici nu mai ştim câte vor mai fi.

Toţi suntem patrioţi, mai ales cei care nu candidăm pentru nimic. Cei care vrem doar să muncim. Că în primul rând muncind faci ceva pentru patria ta. Dar devine din ce în ce mai greu să fii patriot când vezi că eşti sabotat de propria ta ţară. Dacă aceşi domni politicieni vor să facă ceva pentru România, de ce vor să o facă tocmai din Belgia pe salarii imense şi nu au reuşit până acum să facă nimic aici, în ţara lor pe care o conduc, pe care susţin că o iubesc atât de mult? Până când se vor rezolva problemele cu infrastructura, cu siguranţa, cu predictibilitatea pentru mediul de afaceri, pentru cei care fac bani în şi pentru ţara asta, mi-ar plăcea să nu mai aud cuvântul patriot din gura unor politicieni.

Până când nu se rezolvă aceste probleme, acest cuvânt, patriot, vorbă pentru care au murit moşii şi strămoşii noştri, rămâne o vorbă goală.

À propos

Mi se tot bat "apropo-uri" să mă alătur masoneriei. Nu pot. Plm. Ce-i masoneria românească azi? Pe bune, ce e? Mie mi se pare o glumă, o labă în cerc cu nişte băieţi care nu se gândesc decât la ei. Ce au făcut ei pentru ţara asta? Ia să ne uităm: ce au făcut masonii români pentru ţara lor la 1848? Ce au făcut masonii români la 1859 pentru ţara lor? Ce au făcut masonii români la 1918 pentru ţara lor? Pe lângă ăia, masonii români de azi sunt nişte caricaturi. Să mă alătur unei trupe de inşi, secretă, cu un scop pe care nu îl ştie nimeni, doar ca să am un şef în plus, nu, mulţumesc.

Bricheta

Mi-am luat o brichetă de la magazin. O folosesc cât o folosesc, după care se termină gazul. Termin chibriturile şi procrastinarea şi mă duc să o achiziţionez pe sora ei neagră, că jos (nu jos la cineva, jos la magazin) toate brichetele arată la fel: sunt negre. O folosesc fix o zi. A doua zi, duc gunoiul la tomberon, mă întorc în casă, dau să-mi aprind o ţigară, dar realizez că inevitabilul se produsese: am aruncat la gunoi bricheta nouă şi am păstrat-o pe aia goală.

Un pic frustrant, aşa. Să fie neagră şi  goală şi să nu ai ce să faci cu ea. Zic eeei, ia stai aşa. Mă duc când chiar aveam chef de o ţigară şi îmi iau altă brichetă de la alt magazin. Verde, ca să o recunosc. Am pierdut-o a doua zi. Am spus băi, nu se poate. Am mai mult ghinion la brichete decât la femei. Zic eh, mă resemnez şi mă duc să iau altă brichetă. Galbenă. După o zi, ce să vezi. Am găsit bricheta verde. Şi nu oriunde. Într-un buzunar de blugi, doar că nu în cel în care o ţineam eu de obicei. Puterea obişnuinţei. Dar ştiu că există o singură soluţie să nu mă mai enervez cu brichetele: să mă las de fumat.

Viorica

Bunică-mea avea o vacă Viorica. Viorica o chema pe vacă, nu pe bunică-mea. Holstein, şmecheră, altfel. De firmă, cum ar veni. Ca o dovadă că uneori şi vacile Viorica au o voinţă a lor, într-o zi vaca Viorica a plecat cu tot cu pripon şi s-a înfipt în primul gard de sârmă ghimpată. S-a încurcat atât de tare şi şi-a sfâşiat ugerul atăt de rău încât nimeni nu a mai putut face cu ea nimic altceva decât ciorbă. Ciudat, cumva, viţica ei, prezentă acolo, nu a urmat-o în gard şi a trăit mult timp, tratată cu respect şi făcând ce au de făcut vacile. Morala: fiţi viţei sau viţici, dar nu vă luaţi după vaci ca Viorica.

Prea mulţi morţi

Hei (am înlocuit numele), am auzit ce s-a întâmplat şi îmi pare enorm de rău. Pentru mine e o pierdere personală, mai ales că şi eu am pierdut un părinte. Dacă aş fi putut să fac ceva să nu se ajungă aici aş fi făcut. Eu şi cu familia mea suntem cu gândul la voi şi vă vom rămâne prieteni pentru totdeauna. Dacă vreodată vom putea face ceva pentru tine şi ai tăi trebuie doar să întrebi. Sincere condoleanţe şi putere multă! Aşa a sunat unul dintre ultimele mele mesaje pe fb pentru altcineva.

Băi, mă simt ca pe front. Sunt înconjurat de morţi. Am avut 3 într-o săptămână. Prima dată a murit mama şefului. Bineînţeles că asta a dat peste cap tot în firmă. Dar asta era de aşteptat, toţi ştiam că trece printr-o suferinţă gravă şi nemiloasă. Sincer, m-a durut, dă-i în pula mea de bani, nu e ok şi nu e plăcut să treacă nimeni prin asta. După care mă caută băieţii de a asociaţia de arheologie unde cică o să fiu PR să încep mai deveme.

Trebuia să scriu un necrolog, respectiv, al profesorului care se ocupa de proiectul lor. Superdărâmaţi. Deja îi încurajam şi pe ăia, şi pe ăilalţi. Ba chiar îmi permiteam glume. Până ieri sau când a fost. A murit cea mai bună prietenă a maică-mii care era mai mult de atât, că am resimţit-o personal. Chestia cu care am început e ceea ce i-am scris fetei ei. La care mă sună o prietenă. În timp ce mă gândeam ce scriu în necrolog şi ce îi mai zic fiicei.

Plângând în hohote, prietena mea, veche, din liceu, îmi spune că viaţa ei e distrusă, că are o scurgere la calorifer. Zic pe bune, frate, stai să îţi zic eu, iar ea spune nu, tu nu înţelegi, caloriferul meu nu mai merge. Spun îmi bag pula în caloriferul tău, tu nu înţelegi că eu am 3 morţi? Nu a înţeles. După care sună alt prieten, că de ce nu îi scoală pula fosta amantă şi i-o scoală actuala. Îi zic stai, că uite, am 3 decese într-o săptămână, iar el zice ok, dar hai să vorbim despre mine. După care mă sună iar ea, cât v orbeam cu el. După care mă sună iar el cât vorbeam cu ea. O să îi las să vorbească între ei.

Străvechea artă a îngiţiturilor mici (LXXIV)

"Nu mă dau jos din pat dacă nu iau bani." Băieţi, nu sună asta mai bine când o auzi de la o femeie?