Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXV)

Sunt sunat tot mai des de amici care au câte ceva pe suflet. Mă ţin cu orele la telefon şi vorbesc doar ei. Vor să se descarce. Îi înţeleg. Toţi avem probleme. Sunt un bun ascultător. E meseria mea să îi pun pe ceilalţi să vorbească. Dar când vorbim şi despre mine? Sunt prieten, nu psihiatru. Am şi eu probleme. Despre ale mele nu vorbeşte nimeni. Şi nici măcar nu ascultă.Şi nu prea îmi permit să dau sfaturi, prefer să aud şi atât, ştiu că asta ajută cel mai mult şi, în plus, cine sunt eu să dau sfaturi la alţii?  Dar  nici măcar nu mă lasă să termin propoziţiile. Iar eu stau acolo şi o suport cu stoicism, că am fost un prieten care ar muri pentru prietenii lui mereu şi nu glumesc, m-am băgat pentru prietenii mei în căcaturi la care alţii s-ar speria şi dacă le-ar vedea doar la televizor. Culmea e că toate astea vin din partea unor prieteni cu care aş face schimb de viaţă oricând. Adică problemele lor sunt 0. Pula. Aş da oricând problemele mele pe problemele lor. Deci, când vorbim despre problemele mele?