Dragi cititori,

eu iubesc cărţile. Le iubesc. Sunt o parte enormă din viaţa mea. Voi aţi observat că nu-ţi trebuie mult să îţi dai seama dacă un om citeşte sau nu? Uneori nici nu-i nevoie să vorbeşti cu el ca să-ţi dai seama. Pentru mine cititul este o chestie atât de importantă încât aş renunţa la multe altele ca să nu-l pierd şi am un mare respect pentru ceilalţi cititori, chiar dacă nu sunt toţi la fel. Relaţia mea cu cartea e şi un fel de relaţie aşa, mai freudiană, că părinţii mei m-au iniţiat în treaba asta. De fapt, nu ei, m-am iniţiat eu mai repede decât ceilalţi copchii în arta cititului. Ai mei îmi citeau seara poveşti, până când m-am hotărât ia, gata, că citesc eu ce vreau şi când vreau şi puteţi să mă lăsaţi în pace să-mi văd de lectura mea. Sper că nu e interzis. Dacă ziceţi că da, aş vrea să văd şi eu legea unde scrie, că ştiu să citesc.

Mi-am dat seama că sunt  destul de bun la asta când la citit în faţa clasei printr-antâia mă scotea învăţătoarea mai mult pe mine, că citeam cursiv plus un cuvânt pe care l-am înţeles şi eu pe parcurs, intonaţie. M-am îndrăgostit atât de tare de citit, încât uneori efectiv ajungeam să neglijez şcoala pentru el, adică fix ca atunci când faci asta că eşti îndrăgostit de cineva. Eu neglijam şcoala ca să citesc, alţii neglijau şcoala ca să bată mingea, iar alţii neglijau şcoala ca să meargă la muncă, pentru că ei în clasa a patra deja învăţaseră şi o meserie şi-şi descoperiseră şi o vocaţie: cea de barbugiu. Eu neglijam şcoala ca să citesc, dar ai mei s-au prins şi iată când am aflat eu că şi cititul e cam ca băutura, aşa, trebuie consumat resposabil. Că altfel te bate mă-ta.

Aşa că atunci am început să trişez. Cititul devenise clar un viciu, eram dependent, trebuia să ajung la el cumva. Aşa că eu aveam pe birou în faţa mea un caiet de teme şi o carte de matematică, iar sub birou, pe genunchii mei, o carte de istorie. Bineînţeles că până la urmă ai mei m-au prins făcând asta şi tot am luat bătaie. Cine a mai păţit aşa ceva la viaţa lui are tot respectul meu şi invitaţia mea de a fonda împreună o asociaţie secretă: mafia celor care citesc pe ascuns. Dar eu zic că a fost un sacrificiu meritat şi cred că e mai bine dacă te prinde mă-ta citind decât dacă te prinde mă-ta făcând laba, eventual altcuiva, că se poate întâmpla şi asta. Dar în afară de relaţia cu părinţii, cartea mi-a schimbat relaţia cu toţi oamenii pe care i-am cunoscut în viaţa mea. E atât de important cititul pentru mine încât a devenit un criteriu de judecată pentru mine faţă de ceilalţi.

Da, recunosc, fac discriminare, nu-i privesc şi nu-i tratez pe toţi la fel. Eu fac discriminare între cei care citesc şi cei care nu. Ba sunt atât de înrăit încât fac discriminare şi între cei care citesc şi cei care citesc, pentru că există, ştiţi voi, cititori şi cititori. Eu mi-am dat seama cât de mult contează cum citeşti într-un moment destul de dur, anume acela în care mi-am pus întrebarea dacă sunt tată sau nu şi dacă sunt suficient de puternic să dovedesc că sunt un om responsabil şi un tată bun sau nu: fosta mea prietenă născuse suspect de recent după ce mă despărţisem eu de ea. Ştiu, trebuia să fiu eu responsabil de la bun început, însă ea îmi spusese că pot să fac orice, că ea nu poate să facă copii. Şi am făcut orice, dar cu siguranţă nu aş fi încercat să fac un copil cu ea, ştiam eu de ce.

Dur moment. Dur moment, că era un moment de luat decizii în viaţă. Am stat, am calculat, că la calcule simple mă pricep, aşa că a trebuit să pun întrebarea, pe care am pus-o cu cel mai mare nod în gât din viaţa mea: e al meu? Răspunsul a fost nu, dar asta nu m-a liniştit foarte tare, că venea de la o femeie care mă minţise. Dar chiar dacă mă minţise ea, dacă eu aş fi fost sigur  că acel copil e al meu, întrebarea ar fi fost alta: vrei să fii soţia mea? Am ales s-o cred. Pentru că, vedeţi voi, după cum am recunoscut deja, eu fac discriminare între cititori sau necititori şi între cititori sau cititori. O fac, asta e. Pentru mine, când a venit vorba, mai bine zis când s-a pus problema, din păcate, de un copil, nu a mai contat faptul că m-a minţit, a contat ce credeam eu.

Puteam să mai fac şi altceva, dar nu rezolvam mare lucru: să întreb data naşterii. Dar ştiam deja că şi acolo avea toate şansele să mă mintă suficient de mult timp încât să pun totuşi, întrebarea aia cu soţia şi să iau de nevastă o mincinoasă proastă şi să încerc să cresc un copil cu ea. Când spun proastă, spun că ştiam sigur că eu citesc mult, iar ea citeşte degeaba. Cam atât de tare discriminez eu între cititori şi cititori. Dar aici cred că am discriminat bine. Singura mea povară cu care am rămas de atunci încoace este că nu ştiu răspunsul la întrebarea dacă nu cumva, undeva în lume, creşte un copil nevinovat fără un tată ca mine, dar cu o mamă ca ea. Pentru că da, discriminez, dar sunt un altruist şi nu pot decât să regret copilăria traumatizantă prin care trece altă fiinţă umană, copil de-al meu sau nu.

Dar să lăsăm, dragi cititori, problemele mele personale deoparte şi să ne întoarcem la noi, deşi, în contextul ăsta, tot despre mine o să vorbesc cumva. Eu v-am mai zis teoria mea, există printre noi cititori şi cititori. Cred în ea atât de mult şi merg atât de departe cu discriminarea încât trăiesc cu impresia că văd din prima diferenţele. Adică nu-i nevoie să-mi arăţi cărţi ca să ştiu dacă citeşti sau nu. Iar dacă te văd citind în metrou ai toate şansele să treci în ochii mei drept mai mult decât un alt confrate cititor. O simplă privire către titlul cărţii pe care o citeşti mă poate face să ajung complet convins că eşti un cititor prost, deşi noi n-am schimbat vreo vorbă în viaţa noastră.

Dar am şi o veste proastă, dragi cititori. În calitate de fin observator, care recunoaşte cititorii pe stradă şi ţine atât de mult la aspectul ăsta încât întotdeauna îi respectă mai mult pe cei care citesc cartea decât pe cei care văd filmul, îmi asum responsabilitatea şi o spun: suntem tot mai puţini. Iar în această mulţime din ce în ce mai mică, cei care citesc mult şi bine devin o minoritate şi mai mică în faţa celor care  citesc prost şi degeaba. De-asta zic că gluma mea de mai devreme cu organizaţia secretă riscă să nu mai fie glumă într-o zi, ci necesitate. Nu ştiu, eu zic să citim în continuare, dar să fim pregătiţi pentru orice.

Sper că v-a plăcut lectura.

Sfântul Roger

Ficţiune, oarecum

Azi m-am amuzat un pic când diverşi amici şi-au urat diverse, pentru că în anumite situaţii nu era cazul. Dar din cauza vremii de căcat de afară, eu m-am hotărât să îl comemorez azi pe Roger. Roger a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, deşi mie niciodată nu mi-a plăcut să desemnez ceva sau pe cineva drept cel mai bun prieten al meu. Deci, cred că era prin 2014. Viaţa mea era aşa: locuiam în centru, într-o casă plină de tablouri unde se organizau frecvent petreceri cu lume bună şi muzică bună, eram o mică celebritate pe colo şi pe colo, eram superşmecher la job, fumam un gram de iarbă pe zi, beam zece beri pe zi, futeam cam ce vroiam, a, şi mai era o chestie: vecinii mei din poartă-n poartă îmi colectau foarte selectiv gunoiul, iar eu pentru asta le mai dădeam câte o ţigară din când în când. Aşa că îmi permiteam să stau cu uşa casei larg deschisă non-stop, nu mai conta cât taekwondo ştiam eu, dacă nu eram acasă uşa tot deschisă stătea, mă protejau vecinii mei.

Atunci a apărut Roger. Cred că şi el s-a simţit la fel, că a apărut în propria lui nouă viaţă brusc, că ne-a fost aruncat peste gard de nişte binefăcători din ăştia cu forţa, ia, salvaţi-l voi. Atât ştiam despre el, că îl cheamă Roger, pentru că îi plăcea să se uite la tenis. Era un motănel negru, dar la prima vedere părea un liliac, ziceai că-i transparent, atât de slab era. Dar tot la prima vedere a fost şi dragoste. Reciprocă, eu aşa cred şi acum, că la mine a tras. Vecină-mea de la parter l-a botezat instantaneu Pâs-Pâs, nume cu care eu nu am fost de acord, eu întotdeauna i-am zis Roger din respect şi el întotdeauna a răspuns tot cu respect. L-am dus în braţe la veterinar, i-am făcut ce trebuie făcut pisicilor, ne-am întors acasă şi acasă am rămas până la sfârşit. Adică, mai mult eu decât el, că, repet uşa mea era mereu larg deschisă. Foarte mişto relaţie. Foarte mişto. L-am pus pe picioare, sau aşa credeam eu, eu îl tot îndopam acolo, dar am descoperit că se descurca şi singur, deci, probabil, mânca mai mult din respect pentru mine din ce-i dădeam eu.

Deci, fiecare avea spaţiul şi timpul lui, el avea toată libertatea posibilă, dar tot cu mine dormea în pat. Toată ziua umbla vagabond, dintr-o dată mă trezeam noaptea-n pat cu ceva pufos şi invizibil pe întuneric torcând. Vroia şi el să dormim. În rest, şi el îmi lăsa spaţiul meu şi libertatea mea să joc world of warplanes ca un obsedat, ne mai vedeam aşa, din când în când, ne mai mângâiam, mai mânca şi el, dar şi el îmi aducea şi mie de mâncare câte o vrăbiuţă moartă din când în când. Îşi aducea şi el contribuţia, mă. A fost o perioadă frumoasă. Respect, prietenie, sinceritate, libertate. Vară, am uitat să precizez. Prima dată când i-am dat să mănânce m-a făcut să mă simt ca un tată, dar nu l-am tratat ca pe un fiu, ci ca pe un prieten. Şi mi-a fost clar că şi pentru el era important, nu doar din simplul fapt că mai trecea pe acolo să mănânce, să dormim şi să depună el animale moarte, pur şi simplu simţeam că ţine la mine pentru mai mult decât atât. Din păcate, nu am apucat să îl învăţ regulile de circulaţie, iar asta s-a văzut într-o seară urâtă ca asta.

I miss you, Roger!

Ziua Caselor

Mă duceam profund nemulţumit, pe o vreme de căcat, să votez în turul 2. Că eu asta simţeam, că votez, nu că aleg. Dar mai era ceva. Undeva acolo, în fundul minţii mele, sălăşluia o senzaţie pe care pur şi simplu, nu puteam să o descriu, era acolo, îmi stătea pe limbă, dar nu ştiam cum să-i zic pe nume. De neputinţă? Nu. De frustrare? Nu. Că nu mă simt reprezentat? Da, dar nu asta era. Că eram dezamăgit? Sigur nu. Dezamăgit am fost doar înainte de votul de la turul 1, nu mai contează de cine, nu dau nume, Dan Barna. Băi, dar era o senzaţie acolo, şi nu puteam să pun degetul pe ea, deci, nu era la pulă, era undeva în sufletul meu.

De ce, mă gândeam eu. Ce-i cu senzaţia asta? Până când am trecut pe lângă un banner vechi. Atunci m-a lovit. Am stat la prezidenţialele astea non-stop la aşa-zisele dezbateri, dar le-am ascultat cu acelaşi entuziasm cu care ascult manele de la vecini. Dar na, trebuia să o fac, eu stau întotdeauna pe ştiri. Şi afişul ăsta m-a făcut să-mi dau seama de ce mă simt aşa. Unul din argumentele pe care le-am auzit înainte de marea finală era ăsta, cum, băi, şase case? Şase??? Cum să-l votez eu p-ăsta, cum mă reprezintă el pe mine când are şase case, hai s-o votez p-asta, că e mai de-a noastră, mai din popor, are doar 4 case. Şi un ceas.

Afişul era o reclamă la un târg de imobiliare. Am zis da, domnule, asta este. Am intrat mult mai împăcat în secţie. Doar nu era ceva important, era doar un târg de imobiliare.

La televizor

Nu îmi place ce văd la televizor zilele astea. Bine, cui îi place în mod deosebit? Totuşi, parcă ce vedem acum la jurnale sună a un fel de Ştirile de la Ora 5 ediţia 2019, varianta 2.0, opţiuni nelimitate, dar toate de căcat. Am căutat şi eu vinovaţi, de ce trebuie să fie fix asta pe agenda publică şi nu altceva? Prima tentaţie a fost să dau vina pe colegii din presă, dar am ajuns destul de rapid la clasica dilemă public-presă, ou sau găină. Am zis că trebuie să existe cel mai probabil şi alţi vinovaţi. Primii care mi-au venit în cap au fost politicienii şi nu am de ce să spun că nu sunt şi ei vinovaţi. Dup-aia poporul cu totul, ce pula mea. Dar vezi, nici nu poţi chiar generaliza şi da vina pe toată lumea când cauţi vinovaţi doar pentru că eşti tu nemulţumit de ceva.

Atunci, cum am ajuns să vedem toţi nebunii la televizor? Cum am ajuns să se certe aleşii noştri prin parlament şi prin studiouri, de faţă  cu toţi telespectatorii, de la problema că de la câţi bani furaţi de ei în sus se consideră furt? Nu are cum să aibă legătură doar cu presa, doar cu politicienii sau pur şi simplu cu tot poporul. Poate că mai sunt, totuşi, nişte categorii specifice de inşi care sunt vinovate de ce vedem noi azi la televizor. Ei, prieteni, cred că am mai găsit unii. Îi ştiam de acum 20 ani, doar că nu am fost în stare să realizez în toată această perioadă, să fac legătura între ce văd la televizor şi calitatea rezultatelor muncii lor. Este vorba despre procurori. Nu, deci nu-i vorba de Ploieşti, nu-i vorba de niciun abuz, alea sunt excepţia, nu regula. Regula, din păcate, este mult mai tristă de atât şi nici măcar nu o enunţ aici, deşi îmi place să cred că o ştiu. De fapt, nu îmi place deloc să cred că o ştiu, dar cred că o ştiu.

Acum vreo 20 ani, mă pregăteam să termin Facultatea de Drept şi trebuia să mă hotărăsc ce fac după. Una dintre opţiunile de pe masă era cea de procuror. Suna bine, să lupţi pentru dreptate, să protejezi legea, ţara şi poporul e un scop nobil, nu? Mai ales că era şi visul tatălui meu. N-a apucat să şi-l vadă împlinit şi nici dacă mai trăia 100 ani tot nu îl vedea. Pentru că eu ştiam cam ce fel de oameni lucrau pe vremea aia prin justiţie. Nu aş fi vrut să fiu coleg cu ei nici bătut. Poate dacă o făceam, azi eram şi eu un pensionar de 41 ani care îşi trăieşte liniştit bătrâneţile prin Elveţia, că veniturile mi-ar fi permis. Am ales intenţionat să mă lupt pentru dreptate ca simplu lucrător la privat, la -18 grade, în faţă la Guvern.

Atunci, prin 2000 sau cât era, am simţit că dacă mă bag între ei, s-ar putea să simt o carieră întreagă că lucrez nu la Parchetul General, ci la Duşumeaua Generală şi am ales să nu. Ca să fii procuror, nu e suficient să ştii Drept. Trebuie să vezi scene horror, să priveşti în ochi criminali în serie şi să scoţi de la ei câţi oameni au omorât şi cum, trebuie să pui la respect interlopi care-ţi râd în nas şi-ţi spun că ştiu unde stai, să afli tot ce au făcut tipi de genul ăsta, după care să convingi şi nişte judecători că ar trebui să îi ţină separaţi de societate măcar o perioadă. Şi să faci asta repede, că lumea aşteaptă de la tine protecţie şi dreptate. După care s-ar putea să afli că judecătorii pur şi simplu nu s-au simţit convinşi de ce ai zis tu  şi că ai muncit degeaba şi tipii să plece acasă.

Şi tu să pleci la rândul tău acasă unde să dormi cu pistolul sub pernă în noaptea aia, că interlopul chiar ştie unde stai: în bloc cu mafia chineză. După care a doua zi să o iei de la capăt, încercând să afli, eventual, de la un copil abuzat ce i s-a întâmplat. Cu detalii. Şi după toate astea să rămâi şi sănătos la cap. Să-i văd defilând pe toate ecranele pe toţi sandilăii şi pe toţi infractorii prin libertate nu are cum să nu fie cumva şi responsabilitatea unor procurori. Sau neputinţa lor. Şi lucrurile astea nu reuşesc să se schimbe de 20 ani, ba văd tot mai mult, vedem toţi tot mai mult că e cam aşa. Să aleg să nu fiu coleg cu oameni aşa cred că este una dintre cele mai onorabile decizii pe care le-am luat. Ar fi trebuit să ştiu asta de mai demult, uite că până azi nu am văzut-o aşa.

Telegram

Telegram şi whatsapp lasă urme, află unii cu stupoare azi. Păi, da. Toate lasă urme şi nu o să fiu foarte tehnic la ora asta, dar mie mi se pare o idee foarte bună. De exemplu, azi au anunţat olandezii că ei au conversaţiile telefonice dintre nişte ruşi şi nişte ucraineni de acum 5 ani. Tot olandezii au fost pe superfelie la celălalt caz Caracal, despre care nu vorbeşte nimeni, în care a fost implicat un cetăţean de-al lor. Ei au avut omul, au ştiut tot, au aşteptat cererea românilor să îl reţină şi până să vină cererea aia l-au văzut murind cu ochii lor.

Dar nu despre asta este vorba. Oricum, ei sunt un exemplu foarte bun. Cert este că trebuie să ne obişnuim cu ideea că trăim într-o lume în care tot ce facem poate fi aflat. Şi acum sigur vor apărea oameni care vor spune cum, ah, vai, ştie guvernul când mă măsturbez eu, ce violat mă simt. Sincer, prefer să ştie guvernul când fac o labă decât că aş fi vreun nebun sau vreun pericol social. Şi chiar aş prefera, dacă tot are posibilităţile astea guvernul, să se concentreze pe tipii periculoşi, nu pe toţi labagiii.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXII)

E superb. E momentul ăla când nu mai ţii minte dacă ţi-ai luat pastila de seară, ai uitat unde ai lista, ai uitat tot, dar ştii că dacă nu ţi-o iei cu siguranţă e ceva naşpa, pe de altă parte dacă iei una în plus scrie în ce o fi ăla din cutie că trebuie să îţi contactezi doctorul, dar nu scrie acolo şi numărul de  telefon al doctorului, în pula mea. Sper să ne auzim curând.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXI)

Şi se privi în oglindă şi-şi spuse:
- Eşti bătrână, fă! Ai 38 ani şi-ai făcut ce? N-ai un bărbat, n-ai un copil, ce-ai făcut? Doar ai tras ca vaca-n jug şi ţi-ai bătut joc când scăpai de la muncă? Sper că eşti mândră, ce să zic. Şi nici măcar n-ai reuşit să ajungi mai puţin destrăbălată decât acum 22 ani, când tot la tine mă uitam şi îţi promiteam că pe vremea asta o să avem copii în clasa a opta.

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXX)

Azi am văzut o fată tulburător de frumoasă. Prima dată am remarcat o pereche de blugi care stăteau foarte mişto pe un trup subţire şi un abdomen neobişnuit de plat chiar şi pentru standardele mele. După care s-a întors şi m-a privit cu o faţă din aia de Wynona Rider sau cum s-o fi scriind, oricum, de actriţă de Hollywood, tipul despre care nu am zis niciodată că îmi place, dar, de fapt, îmi place, cu ochelari de soare ca şi mine şi cu nişte gesturi de om mai high ca mine. A fost mişto. A fost atât de mişto încât m-a făcut să mă gândesc dacă aş zice da în cazul în care vrea să-şi înşele amantul cu mine.

Pare că m-am dus cam departe, dar am fost întrebat aseară fix asta, dacă aş fute-o pe o tipă mişto care are deja şi prieten, şi amant. Răspunsul este mereu nu. Sincer. Prefer o labă. Laba este cea mai lipsită de complicaţii formă de sex pe care o ştiu eu. Acuma, da, e adevărat, depinde şi cine ţi-o face. (E valabil pentru toate formele de masturbare, fetelor.) Dar să presupunem că ţi-o faci tu. Tu cu tine. Păi, nu e mai simplu aşa pentru toată lumea? Ţi-o faci tu cu mâna ta, cum vrei tu, nu trebuie să fii altruist şi mai ales nu trebuie să o suni a doua zi.

Răspunsul rămâne nu. Dar m-a făcut să mă gândesc la scenariul ăsta, atât de frumoasă era.