Sfântul Roger

Ficţiune, oarecum

Azi m-am amuzat un pic când diverşi amici şi-au urat diverse, pentru că în anumite situaţii nu era cazul. Dar din cauza vremii de căcat de afară, eu m-am hotărât să îl comemorez azi pe Roger. Roger a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, deşi mie niciodată nu mi-a plăcut să desemnez ceva sau pe cineva drept cel mai bun prieten al meu. Deci, cred că era prin 2014. Viaţa mea era aşa: locuiam în centru, într-o casă plină de tablouri unde se organizau frecvent petreceri cu lume bună şi muzică bună, eram o mică celebritate pe colo şi pe colo, eram superşmecher la job, fumam un gram de iarbă pe zi, beam zece beri pe zi, futeam cam ce vroiam, a, şi mai era o chestie: vecinii mei din poartă-n poartă îmi colectau foarte selectiv gunoiul, iar eu pentru asta le mai dădeam câte o ţigară din când în când. Aşa că îmi permiteam să stau cu uşa casei larg deschisă non-stop, nu mai conta cât taekwondo ştiam eu, dacă nu eram acasă uşa tot deschisă stătea, mă protejau vecinii mei.

Atunci a apărut Roger. Cred că şi el s-a simţit la fel, că a apărut în propria lui nouă viaţă brusc, că ne-a fost aruncat peste gard de nişte binefăcători din ăştia cu forţa, ia, salvaţi-l voi. Atât ştiam despre el, că îl cheamă Roger, pentru că îi plăcea să se uite la tenis. Era un motănel negru, dar la prima vedere părea un liliac, ziceai că-i transparent, atât de slab era. Dar tot la prima vedere a fost şi dragoste. Reciprocă, eu aşa cred şi acum, că la mine a tras. Vecină-mea de la parter l-a botezat instantaneu Pâs-Pâs, nume cu care eu nu am fost de acord, eu întotdeauna i-am zis Roger din respect şi el întotdeauna a răspuns tot cu respect. L-am dus în braţe la veterinar, i-am făcut ce trebuie făcut pisicilor, ne-am întors acasă şi acasă am rămas până la sfârşit. Adică, mai mult eu decât el, că, repet uşa mea era mereu larg deschisă. Foarte mişto relaţie. Foarte mişto. L-am pus pe picioare, sau aşa credeam eu, eu îl tot îndopam acolo, dar am descoperit că se descurca şi singur, deci, probabil, mânca mai mult din respect pentru mine din ce-i dădeam eu.

Deci, fiecare avea spaţiul şi timpul lui, el avea toată libertatea posibilă, dar tot cu mine dormea în pat. Toată ziua umbla vagabond, dintr-o dată mă trezeam noaptea-n pat cu ceva pufos şi invizibil pe întuneric torcând. Vroia şi el să dormim. În rest, şi el îmi lăsa spaţiul meu şi libertatea mea să joc world of warplanes ca un obsedat, ne mai vedeam aşa, din când în când, ne mai mângâiam, mai mânca şi el, dar şi el îmi aducea şi mie de mâncare câte o vrăbiuţă moartă din când în când. Îşi aducea şi el contribuţia, mă. A fost o perioadă frumoasă. Respect, prietenie, sinceritate, libertate. Vară, am uitat să precizez. Prima dată când i-am dat să mănânce m-a făcut să mă simt ca un tată, dar nu l-am tratat ca pe un fiu, ci ca pe un prieten. Şi mi-a fost clar că şi pentru el era important, nu doar din simplul fapt că mai trecea pe acolo să mănânce, să dormim şi să depună el animale moarte, pur şi simplu simţeam că ţine la mine pentru mai mult decât atât. Din păcate, nu am apucat să îl învăţ regulile de circulaţie, iar asta s-a văzut într-o seară urâtă ca asta.

I miss you, Roger!