Dragi cititori,

eu iubesc cărţile. Le iubesc. Sunt o parte enormă din viaţa mea. Voi aţi observat că nu-ţi trebuie mult să îţi dai seama dacă un om citeşte sau nu? Uneori nici nu-i nevoie să vorbeşti cu el ca să-ţi dai seama. Pentru mine cititul este o chestie atât de importantă încât aş renunţa la multe altele ca să nu-l pierd şi am un mare respect pentru ceilalţi cititori, chiar dacă nu sunt toţi la fel. Relaţia mea cu cartea e şi un fel de relaţie aşa, mai freudiană, că părinţii mei m-au iniţiat în treaba asta. De fapt, nu ei, m-am iniţiat eu mai repede decât ceilalţi copchii în arta cititului. Ai mei îmi citeau seara poveşti, până când m-am hotărât ia, gata, că citesc eu ce vreau şi când vreau şi puteţi să mă lăsaţi în pace să-mi văd de lectura mea. Sper că nu e interzis. Dacă ziceţi că da, aş vrea să văd şi eu legea unde scrie, că ştiu să citesc.

Mi-am dat seama că sunt  destul de bun la asta când la citit în faţa clasei printr-antâia mă scotea învăţătoarea mai mult pe mine, că citeam cursiv plus un cuvânt pe care l-am înţeles şi eu pe parcurs, intonaţie. M-am îndrăgostit atât de tare de citit, încât uneori efectiv ajungeam să neglijez şcoala pentru el, adică fix ca atunci când faci asta că eşti îndrăgostit de cineva. Eu neglijam şcoala ca să citesc, alţii neglijau şcoala ca să bată mingea, iar alţii neglijau şcoala ca să meargă la muncă, pentru că ei în clasa a patra deja învăţaseră şi o meserie şi-şi descoperiseră şi o vocaţie: cea de barbugiu. Eu neglijam şcoala ca să citesc, dar ai mei s-au prins şi iată când am aflat eu că şi cititul e cam ca băutura, aşa, trebuie consumat resposabil. Că altfel te bate mă-ta.

Aşa că atunci am început să trişez. Cititul devenise clar un viciu, eram dependent, trebuia să ajung la el cumva. Aşa că eu aveam pe birou în faţa mea un caiet de teme şi o carte de matematică, iar sub birou, pe genunchii mei, o carte de istorie. Bineînţeles că până la urmă ai mei m-au prins făcând asta şi tot am luat bătaie. Cine a mai păţit aşa ceva la viaţa lui are tot respectul meu şi invitaţia mea de a fonda împreună o asociaţie secretă: mafia celor care citesc pe ascuns. Dar eu zic că a fost un sacrificiu meritat şi cred că e mai bine dacă te prinde mă-ta citind decât dacă te prinde mă-ta făcând laba, eventual altcuiva, că se poate întâmpla şi asta. Dar în afară de relaţia cu părinţii, cartea mi-a schimbat relaţia cu toţi oamenii pe care i-am cunoscut în viaţa mea. E atât de important cititul pentru mine încât a devenit un criteriu de judecată pentru mine faţă de ceilalţi.

Da, recunosc, fac discriminare, nu-i privesc şi nu-i tratez pe toţi la fel. Eu fac discriminare între cei care citesc şi cei care nu. Ba sunt atât de înrăit încât fac discriminare şi între cei care citesc şi cei care citesc, pentru că există, ştiţi voi, cititori şi cititori. Eu mi-am dat seama cât de mult contează cum citeşti într-un moment destul de dur, anume acela în care mi-am pus întrebarea dacă sunt tată sau nu şi dacă sunt suficient de puternic să dovedesc că sunt un om responsabil şi un tată bun sau nu: fosta mea prietenă născuse suspect de recent după ce mă despărţisem eu de ea. Ştiu, trebuia să fiu eu responsabil de la bun început, însă ea îmi spusese că pot să fac orice, că ea nu poate să facă copii. Şi am făcut orice, dar cu siguranţă nu aş fi încercat să fac un copil cu ea, ştiam eu de ce.

Dur moment. Dur moment, că era un moment de luat decizii în viaţă. Am stat, am calculat, că la calcule simple mă pricep, aşa că a trebuit să pun întrebarea, pe care am pus-o cu cel mai mare nod în gât din viaţa mea: e al meu? Răspunsul a fost nu, dar asta nu m-a liniştit foarte tare, că venea de la o femeie care mă minţise. Dar chiar dacă mă minţise ea, dacă eu aş fi fost sigur  că acel copil e al meu, întrebarea ar fi fost alta: vrei să fii soţia mea? Am ales s-o cred. Pentru că, vedeţi voi, după cum am recunoscut deja, eu fac discriminare între cititori sau necititori şi între cititori sau cititori. O fac, asta e. Pentru mine, când a venit vorba, mai bine zis când s-a pus problema, din păcate, de un copil, nu a mai contat faptul că m-a minţit, a contat ce credeam eu.

Puteam să mai fac şi altceva, dar nu rezolvam mare lucru: să întreb data naşterii. Dar ştiam deja că şi acolo avea toate şansele să mă mintă suficient de mult timp încât să pun totuşi, întrebarea aia cu soţia şi să iau de nevastă o mincinoasă proastă şi să încerc să cresc un copil cu ea. Când spun proastă, spun că ştiam sigur că eu citesc mult, iar ea citeşte degeaba. Cam atât de tare discriminez eu între cititori şi cititori. Dar aici cred că am discriminat bine. Singura mea povară cu care am rămas de atunci încoace este că nu ştiu răspunsul la întrebarea dacă nu cumva, undeva în lume, creşte un copil nevinovat fără un tată ca mine, dar cu o mamă ca ea. Pentru că da, discriminez, dar sunt un altruist şi nu pot decât să regret copilăria traumatizantă prin care trece altă fiinţă umană, copil de-al meu sau nu.

Dar să lăsăm, dragi cititori, problemele mele personale deoparte şi să ne întoarcem la noi, deşi, în contextul ăsta, tot despre mine o să vorbesc cumva. Eu v-am mai zis teoria mea, există printre noi cititori şi cititori. Cred în ea atât de mult şi merg atât de departe cu discriminarea încât trăiesc cu impresia că văd din prima diferenţele. Adică nu-i nevoie să-mi arăţi cărţi ca să ştiu dacă citeşti sau nu. Iar dacă te văd citind în metrou ai toate şansele să treci în ochii mei drept mai mult decât un alt confrate cititor. O simplă privire către titlul cărţii pe care o citeşti mă poate face să ajung complet convins că eşti un cititor prost, deşi noi n-am schimbat vreo vorbă în viaţa noastră.

Dar am şi o veste proastă, dragi cititori. În calitate de fin observator, care recunoaşte cititorii pe stradă şi ţine atât de mult la aspectul ăsta încât întotdeauna îi respectă mai mult pe cei care citesc cartea decât pe cei care văd filmul, îmi asum responsabilitatea şi o spun: suntem tot mai puţini. Iar în această mulţime din ce în ce mai mică, cei care citesc mult şi bine devin o minoritate şi mai mică în faţa celor care  citesc prost şi degeaba. De-asta zic că gluma mea de mai devreme cu organizaţia secretă riscă să nu mai fie glumă într-o zi, ci necesitate. Nu ştiu, eu zic să citim în continuare, dar să fim pregătiţi pentru orice.

Sper că v-a plăcut lectura.