Am fost băiatul cu seringile
Vedeţi, mie nu prea îmi place să vorbesc despre munca mea, pentru că nu întotdeauna faci la muncă ce îţi place sau chestii de care eşti mândru. Dar de data asta cred că merită să spun câteva lucruri. Pentru o perioadă am fost un înger al nopţii, cum spunea o clientă de-a mea, deşi aş fi preferat expresia copil al nopţii, că media de vârstă în echipa mea era de vreo 23 ani. Ce făceam: conduceam o dubă de 3,5 tone toată noaptea prin Bucureşti şi distribuiam ajutoare. Ajutoarele constau în medicamente, haine, apă, saci de dormit şi alte chestii pentru oamenii străzii, plus prezervative pentru lucrătorii secsuali şi seringi pentru dependenţii de heroină.
Că tot suntem aici: din partea mea, toată lumea să facă ce vrea ea, să încerce ce vrea ea, dar vă rog, vă rog, nu încercaţi niciodată heroină. Din restul substanţelor psihotrope mai ai nişte şanse să îţi revii, dar heroina e un drum fără întoarcere care te transformă într-o caricatură a ceea ce ai fost şi te îndreaptă spre o moarte prematură şi nedemnă mai ceva decât alcoolul, jocurile de noroc, alte droguri, dependenţa de secs sau altele, toate la un loc. Asta, dacă ai noroc. Că s-ar putea să supravieţuieşti ca o legumă tot restul vieţii tale. O zice unul care ştie ce vorbeşte, căruia i-a murit de supradoză un client cam acum o lună, timp suficient să ţină minte.
Şi care e sătul de pwli. Ştiţi unde se fac cel mai des injecţiile cu heroină? În gât, că se duce treaba direct în cap, şi în zona enghinală, ca să nu se vadă semnele, că nu vrea nimeni un heroinoman în organizaţia lui. Noi, ca să dăm seringi, trebuia să vedem semne de înţepături, aşa că scoteam lanterna, respectivii îşi dădeau pantalonii jos şi eu mă uitam şi spuneam da sau nu. De fiecare dată, chiar dacă îi ştiam cu nume şi prenume şi data naşterii, trebuia să verific. În afară de asta, pot să spun că e o muncă din aia care te zguduie oricum, indiferent căt de puternic eşti tu. Întâlnirea cu aşa-zisa drojdie a societăţii, dacă eşti un om şi nu un robot nu prea te lasă să te culci liniştit dimineaţa, când te întorci acasă.
Am văzut la doi paşi de mine oameni în sevraj cu orice în mână, de la cutter sau briceag la topor, urlând la duşmani imaginari, am văzut oameni disperaţi, am văzut multe pe care credeam că le ştiu, că le mai văzusem la viaţa mea, dar nimic nu te pregăteşte să le vezi pe toate odată. În ciuda presiunilor, că nu era vorba de teamă, cel puţin nu a mea, alţii se temeau pentru tine, am continuat în acest mediu până când au apărut alte priorităţi. Nu regret nicio secundă că am continuat. Am văzut, pe lângă acei nefericiţi pe care am avut onoarea şi plăcerea să-i cunosc şi să-i servesc şi pe care sper că nu i-am dezamăgit, am văzut o faţă urâtă a societăţii vezi-doamne normale.
Oameni care, nechemaţi de nimeni, cheltuiau timp, energie şi alte resurse ca să ne reproşeze că de ce îi ajutăm pe amărâţi. De ce dăm mâncare la beţivi, seringi la drogaţi, că dacă e legal ce facem noi, că de ce nu dăm ceva la copiii superdotaţi, că de ce dăm ajutoare acolo şi nu altundeva, că vin boschetarii de acolo şi se pishă la ei în scară, ei locuind la un kilometru depărtare, că ne fac plângere la primărie, de parcă lucram la primărie, tot felul de specialişti din ăştia în ce ar trebui să facă altcineva. Am rămas atât de dezamăgit de ei! Cum să vii tu la mine să-mi reproşez că ajut oamenii săraci? Dacă există viaţă de apoi şi dreptate în ea şi iad, atunci în iad ar trebui să fie locul unor indivizi ca ăştia, să nu le fie frig cât discută între ei ce e bine şi ce e rău.
Lucrul pe care l-am învăţat cu adevărat şi o să-l iau cu mine oriunde este că oamenii străzii, drogaţii, prostituaţii, cum să zic, noi nu suntem cu absolut nimic mai bun decât ei. Faptul că cineva trece printr-o situaţie nefericită, ghinionistă, nu ne face pe noi, ceilalţi, norocoşii, sanchi, cei muncitori şi serioşi, care ne plângem că ne-a crescut rata la vilă, sub nicio formă, mai buni decât ei. Aşa că ar fi frumos ca atunci când treci pe lângă un cerşetor, să nu-i urezi tradiţionalul LA MUNCĂ, BĂ! în primul rând că nu orice muncă este remunerată, în al doilea rând pentru că până la urmă cine suntem noi ca să-i judecăm pe alţii şi în al treilea pentru că nu se ştie niciodată când ajungem la fel ca el.
PS (sau bonus pentru cei care au avut răbdare cu textul până aici): am o veste proastă şi un sfat. Veşti proaste am mai dat, deh, natura meseriei, dar de dat sfaturi am încercat mereu să mă feresc: vestea proastă este că în viitorul nu foarte îndepărtat din ce în ce mai multe case vor deveni goale şi din ce în ce mai multe drumuri vor deveni pline de oameni ai străzi. Deci, vă sfătuiesc să nu vă purtaţi urât cu oamenii străzii, pentru că o parte dintre ei vor fi o parte dintre voi, aşa că ar fi bine să nu vă puneţi rău cu viitorii voştri vecini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu