Şi doar am zis că nu mai fac asta. Ce frumos mi-a zâmbit corporatista aia aseară pe stradă! M-a făcut să-i zâmbesc şi eu înapoi. Deci, pe măsură ce se apropia de mine, mă scana din cap până în picioare şi zâmbetul i se lungea spre urechi, aşa. După ce-am trecut unul de altul, flatat, mi-am dat cu mâna prin păr, ca un fotomodel din reclame şi când am băgat mâna înapoi în buzunar am descoperit cu groază un posibil motiv pentru care respectiva avea un zâmbet aşa de generos: iar am luat din grabă şi greşeală blugii aia pe care am zis că nu-i mai port niciodată, că dacă umbli mai mult de 100 metri cu mâinile în buzunare ţi se deschide schlitzul complet. Jesus! Pentru asta, nici măcar nu-i mai arunc, cum îmi propusesem mai demult şi cu siguranţă nu-i dau de pomană. Nu. Găsesc un duşman şi-i fac cadou lui.