Chiar nu-l văzusem. Noroc cu vânzătorul:
-Îl lăsați pe domnul cu copilul în față?
-? A! Mă scuzați, nu v-am văzut, haideți cu Ursul, ă, asta, cu copilul...
-Nuuu, nu-i nicio problemă, lăsați...
-Ei, haideți!
L-am lăsat. Trebuia să-l las, na. Era greu. Cu o mână împingea căruțul cu copilul, cu ailaltă strângea la chiept un bax de Ursus, era complicat.
-Să moară...!!!
-Să moară... ăăă...!!!
-Să moară...!!!
-Victore, nu, hai că zic eu, bă!
Gălăgioasă și hlizită, cum îi șade bine unei găști de copchii de 7 ani pe lângă care treci pe trotuar, dar cam lipsită de inspirație. Deja mintea mea de antrenor se hlizea și ea, mă gândeam să-i învăț eu: "copii, corect și complet se spune <<să moară mama lu' Dan Voicules...>>, dar n-am apucat, că mi-a rupt stream of consciousness-ul ăla mai mic, blond, ăla cu Victorul:
-IA! SĂ MOARĂ PIXELII DE LA TELEFON!!!
-HĂHĂHĂĂĂ!!!
Educată generație.
Reporteriță în direct la teveu, acum 5 minute, pe plajă la Costinești, înconjurată de 5 copchii chiori de somn:
-Bablabla, oamenii au ales să, cutare-cutare, truisme-platitudini etc.:
-Cum vi se pare?
-Soare!
-Văd că sunteți o gașcă întreagă!
-Acum ne-am cunoscut.
-Se întâmplă la mare să faceți cunoștință așa, pe plajă? Se mai întâmplă sau e ceva ce fac tinerii mai nou?
-Ăăăă... Da.
-Vă duceți la concert diseară?
-Care concert?
-Cum a vi s-a părut drumul încoace?
-Păi, cu trenul. Cum să fie? Ne-am urcat în tren și în două ore am plecat spre Costinești.
-Tu. I-am auzit pe prietenii tăi aici spunând că e ziua ta.
-Da.
-Câți ani faci?
-18.
-Oau! Și-ți faci, deci, majoratul la mare?
-În fiecare an!
Gata, am închis toate geamurile, am tras toate draperiile, se poate dormi. După două zile de furtuni, a venit un soare și-o căldură... Partea bună-i că nu trebuie să ies din casă acum, în amiaza mare. Partea proastă e că furtunile au surpat drumul spre Poiană, unde mă duceam aproape zilnic. Acum voi putea să merg doar în zilele libere. Partea bună e că în următoarele două săptămâni sunt liber în fiecare zi. Partea proastă e că sunt liber ziua fiindcă în următoarele două săptămâni muncesc noaptea.
Am văzut azi o chestie. De fapt, două. Niște atacuri de phishing. Nu-s io vreun inginer de securitate IT, dar recunosc când văd un atac IT. Măcar atâta am învățat și eu. Calculatoare la 50, 60 lei. O ofertă, pfuai! Mă, asta nici măcar nu-i hackereală, e prosteală pe față. Multă lume crede că hackerii sunt așa, niște ochelariști cocoșați care stau pe un scaun la un calculator și îți sparg ție conturile. Dar ce-am văzut azi e un exemplu fantastic despre cum funcționează, de fapt, majoritatea chestiilor astea. De fapt, cei mai mulți așa-ziși hackeri n-au nici un fel de experiență în hacking și nici măcar vreun tip de educație de genul ăsta, te-ai putea gândi că moamă, au ăștia vreo 18 ani de Automatică, n-am nicio șansă împotriva lor. Nu. Sunt băieții ăia care te fac de chei în autobuz, te urmăresc până unde stai tu, dup-aia te urmăresc din nou când pleci și îți sparg casa. Sunt ăia care se uită peste umărul tău când bagi PIN-ul la bancomat, te fac de card la buzunar în metrou și dup-aia îți golesc contul. Sunt ăia care îți spun "hai, nu vrei să facem cutare și cutare? Dă-mi datele tale de login!" Sunt ăia care, pe vremuri, îți furau parola de la contul - zic contul că na, unii nu aveau mai multe, și dup-aia se foloseau de el să facă tot felul de chestii demente. Nu e hackereală. Se numește social engineering.
Am un tovarăș care avea un, de fapt, o câine labrador. Prietenă cu toți câinii din cartier când o scotea la primbare. Numai că era foarte prietenă și cu baloanele din casă. În sensul că le mânca pe toate. Nu mă întrebați de ce aveau ei multe baloane în casă. Fiecare cuplu cu plăcerile lui. Și nu le putea digera, așa că ajungeau să îi atârne din cvr. Drept urmare, el trebuia să... că... na, el trebuia să... își pună o mănușă și să extragă obiectele. Explica: "sunt doctor, trebuie să operez!". El e doctor în fizică atomică. La propriu, nu la mișteaux.
Ficțiune, cică
Deci, 6 dimineața, frumos, mă. Deșteaptă-te, române, pe tevereu. Că muncit toată noaptea ca un MIG, adică mult și probabil degeaba, că cică trăiești din scris, dacă ăsta s-o chema scris șiii... mai mișteaux - că dacă ăsta s-o fi chemând trăit. Că nu mai știi ce-i aia dimineață, ce-i aia seară, că ce-i ăla uichend, că ce-s alea sărbători, că ce-i aia relație, că la un moment dat chiar te întreabă relația ce s-a întâmplat cu relația voastră și unde ești tu, deși tu ești acolo... Mă rog, fizic. Și atât. Ai zice că măcar ai un scop, că o faci pentru ceva, că o faci pentru bani. Doar că. Doar că banii au o viață a lor și mai ales o voință a lor, care s-ar putea să nu coincidă mereu cu voința ta. Sau, mă rog, a noastră. Care noastră? Care noi?
-Eu vreau să mă mut într-un oraș mai mic.
-Ă...Nu cumva ai vrut să spui "să ne mutăm într-un oraș mai mic"?
-Mda, să ne mutăm. Tu nu mă iubești, Cristean!
-Ă... Eu te respect!
-Păi, asta este! Tu mă respecți prea mult și mă iubești prea puțin!
Tot 6 este. Nu 18. 6. Ai terminat de corectat textul, dar numai pentru că-i 6 și ai dedlain, că dacă ar fi după tine, n-ai termina niciodată să-l corectezi. Sau să-l scrii. Și ce primești pentru asta? Bani? Dragoste? Respect? Nu știi niciodată. Pe tevereu cântă copiii ăia Deșteaptă-te, române. Pe silențios. În boxele tale sună Aretha Franklin - Respect. Ciudat sincron. Ea sună ca o privighetoare dintr-un cor din ăla gospel, ei sunt îmbrăcați ca într-un cor din ăla gospel. Doar că nu se mișcă. Și ăia de la gospel se știe, se mișcă. Ei, copiii nu se mișcă, de data asta, nu ea. Ea n-avem de un' să știm, ea e doar audio, nu se vede, dar ceva spune că eppur si muove. Cum ar veni, ei cântă prea mult, dar se aud prea puțin. Sau respectă prea mult și-și iubesc țara prea puțin. Și uite așa se combină Aretha cu România și-n loc de respect sau iubire iese un fel de Respect, române.
Cum se uita ea ea, așa, galeș la mine! Eu săream ca un fluturaș în lumina amiezii, hopăind sprinten din baltă în nămete, orbit de soarele ăsta frumos, ea era cu batic din ăla gangsta, îmbracată toată în verde, era cu brigada de la primărie, se făceau că dau zăpada (că tot la zăpadă am rămas de ieri - da, mai avem, dar azi avem și bălți, suntem jmekeri). Mi-a făcut loc și a zis, așa, în aer, dar s-o audă toată lumea, zâmbindu-mi știrb și fugar:
- Eh, uite-așa, p-aicea, poate găsesc și eu bărbat...
Flatat, i-am zâmbit, ce să fac, și eu. Poate m-oi fi și înroșit un pic, că e greu cu treburi din astea dă inimă în ziua de azi. Și-n față era matriarha trupei. Cum se uita la ea! Cu o țigare-n colțul gurii, sprijinită în lopată ca ciobanu-n bâtă, o privea sceptic și cugeta cu voce tare:
-Un român?
m-a luat ca din oală, ca să zic așa, vecină-mea cu bătăile ei viguroase în ușă pe la 12.
-Nu dai și tu zăpada? Uite, lopata-i colo.
Ce frumos din partea ei! S-a gândit la sănătatea mea sau ceva. Acuma, serios, bloc de pensionari, io mai tânăr, în fine.
-Mmm... da, un pic mai târziu, zic eu, buimac și abia trezit din somn (de dumneaei).
Abia dup-aia s-a și uitat în ochii mei.
-Bine, mai târziu. Scuză-mă. Dormeai, ce făceai?
-Ăăă... fu... găteam.
Am mințit-o de două ori, știm amândoi asta. De fapt, de trei ori. O dată că, de fapt, dormeam, a doua prin omisiune, că în continuare la "fu" nu era "team", ci "tu-ți morții mă-tii, că rupi ușa la oameni, să facem infarc aicea!". A treia oară o mințisem tot prin omisiune, că în continuare la "un pic mai târziu" era " după ce se oprește din nins". Apucasem să arunc un ochi chior pe geam și afară era viscol. Ce zăpadă vroia ea să dau eu nu știu. Cert este că afară, în fața stabilimentului, era deja un maniac care-și toaleta mașina, dădea zăpada de pe ea și de pe lângă și atât, deci nu de pe alee sau ceva. Zic maniac că e din ăla care-și iubește mai mult mașina decât nevasta, că n-a plecat cu ea după ce-a terminat nicăieri, l-am mai văzut făcând asta. Dar nici de intrat înapoi în bloc n-a apucat dup-aia, din cauza duamnei, care l-a pus la muncă, dacă tot l-a văzut pornit. Cred că nu vroia să intre înapoi în casă, pentru că a dat zăpada îndelung. Asta era la prânz. Acum, după 3 ore, am fost și eu jos să duc gunoiul. Fu nu mai știu sigur cum e, dar ce bună-i mâncarea!
P.S: A, da, am mințit-o de 4 ori. Că știm că eu nu gătesc, eu fac mâncare.
Eu la liceu:
Profa de română din liceu - acel liceu inaugurat în 1866 și nu e meritul meu că l-au făcut atunci și că l-au botezat cu un nume de domnitor pe care l-au dat jos a doua zi și a fost nevoie să-l boteze din nou. Ea: "hai, cine a copiat cel mai frumos ce au scris alții despre Eminescu?" Să nu ne mințim - că bine, nici ea nu a zis așa vreodată. Se numea comentariu. "Cine vrea să prezinte comentariul?". Doar că nu comentai nimic. Era ceva gen hai să copiem unii de la alții și să învățăm p.d.r. și să recităm aceleași dume. Nici măcar nu citeai opera, citeai doar comentariile. Alea offline, pentru ăștia mai tineri. Și toată lumea era mulțumită. Ce a vrut să spună autorul prin ce scria în manualul ăla prin ce țineai minte tu. Și de acolo, dacă înțelegeai tu ceva, d-zeu cu mila.
Mai dement, cum sunt, am ridicat mâna și am zis cât de rasist și de dement era Eminescu ăsta, cu tot talentul lui, cât de bagabont, cât de protolegionar era, câtă boală avea (înainte de aia oficială) pe toți care nu erau "români", în condițiile în care pe el în chema Eminovici. Băusem ceva, că nu aveam curaj să fac chestii din astea, la etatea de 15 ani, dar tocmai descoperisem avantajele diferenței dintre a bea o gură de vișinată și a bea o cană de vișinată. Profa mi-a dat 10 pe loc. Așa, fără să mă întrebe ea nimic. Ei, trece timp, vine bacul la română la oral și iau 5,50 la română, că n-am făcut suficiente paralele la Eminescu la Moara cu Noroc, la un profesor fan mare Eminescu. Frizură & all. 9,65 la scris am luat, deși am o caligrafie oribilă. Azi pot să mulțumesc sorții că există tastaturi, că altfel, cine știe, și acum povesteam cuiva treaba asta pe motostivuitor.
Am făcut un ostropel de rață. Nu pun poze acum. Va trebui să mă credeți pe cuvânt. Am fost la magazin și aveau ciocănele de rață. De când căutam, mvai. Am zis:
-Voi veniți cu mine.
Băi, și cum terminam eu să le rumenesc acolo, când le scoteam să bag ceapa, îmi scapă una din paleta aia și ajunge undeva între aragaz și dulapul ăla, n-o mai găsesc.
Clujul, tot Cluj, domne. Și viitor, și trecut. Ați auzit de cazul ăla de lepră de la Cluj? Primul din țară după 40 ani. Se duce acum ministrul sănătății să-l vadă și el. Nu cred că la modul "vreau sî te pipăi și să urlu <<ESTE!>>". Da, deci, o maseuză indoneziană a fost depistată cu boala asta din bătrâni. Să sperăm, de dragul clienților, că făcea doar masaj, deși chiar și dacă e așa, n-am auzit de vreun masaj care să dureze cât o strângere de mână. Ce să zic, sănătate doamnei, clienților și ministrului. Bine că nu-i Bănicioiu, că ne spunea că avem noi lepră de-a noastră, nu ne trebuie din străinătate. Sau că nu-i în continuare Elena Ceaușescu prima oamă de știință din țară, că ne explica "aveți grijă, nu luați lepră, că deveniți asiatici!".
Am un tovarăș - se știe el (bine, nu se știe, că nu stă pe net), care procedează în felul următor: se duce la piață în Arad, la el, și întreabă:
- Ce aveți?
- Tot!
- Bun. Dați-mi tot.
Și alea îi dau tot și el azvârle acel tot în ceaun și la urmă îi zice mâncare. Bă, eu nu pot să fac față la așa ceva. Cred în feluri de mâncare, trebuie să le iei pe rând, trebuie să faci ceva, nu merge așa. Sau sunt eu nebun?
Jumări, nu jumeri
Că nu discutăm de scovergi din alea, cranț, cranț, din Ardeal. Zic despre treburile alea, carne din aia, jumate grăsime, jumate mușchi, jumate șoric, afumată, prăjită și păstrată în untură. Ăia de prin Olt îi zic carne la garniță. Treaba lor. Treaba mea e să zic asta: du-te înapoi în timp în copilărie, joacă fotbal cu băieții în fața porții pe vremea asta în care așa ceva, să ieși din casă, din curte, a început să devină o idee rea și întoarce-te, fii de acord cu bunică-ta care te trimite cu o farfurie, o carafă și un castron în beci să iei jumări, murături și vin pentru cină.
Și o să-ți fvtă o omletă cu jumări și cu mămăligă și cu mămăligă de-o să mănânci de-o să spargi, dacă o prinzi într-o seară bună o să-ți toarne și ție un pahar di hin, o să te azdruci dup-aia în futelniță cu plapuma-n cap și cu picioarele la soba proaspăt alimentată cu lemn și n-o să-ți dorești mai mult și nu te duce mintea la alte prostii, că ești copil.
Mi-a cam ieșit pe nas chestia asta cu "Bucureștiul ne discriminează", am auzit-o de prea multe ori de la ungurii noștri. Îs tare curios cum îi discriminează. Că sunt de vreo 35 ani la putere? Ca UDMR? Dacă ar fi să fiu dur, aș interzice partidele fondate pe criterii etnice, dar eu știu mai bine de atât. Da, există o grămadă de retardați care au o problemă cu ei. Dar acum ce facem? Scăpăm de ei? Suntem mai buni de atât. Oricum, sunt doar niște români care se ceartă între ei în limba maghiară. Nu îi discriminează nimeni. Cel mult, îi discriminează pozitiv, că de atâția ani sunt power brokeri pe aici. Au avut cam mereu cele mai șmechere bugetar ministere, gen dezvoltare, finanțe, fonduri europene etc. Revin, știu băieți care au boală pe unguri în Ghencea în gura mare, dar dacă îi duci în Sfântu Gheorghe s-ar putea să nu vorbească la fel pe stradă. Revenind. Nu cred că Bucureștiul discriminează. Cred că Bucureștiul este prost și ignorant.
Mi-a spus o colegă de clasă din liceu care era pe la karate "du-te la taicuando, că e mai mult pentru fete și băieți mai subțirei, așa, ca tine," Și am ascultat-o. Ce s-a întâmplat după e nebunie completă. Călătorii, prietenii, dușmănii, mâini și picioare rupte, relații distruse, înțelegeri făcute, meh. Nu e ușor să te duci la sală duminica, atunci când muierea ta are și ea liber de acasă și tu te urci în autobuz să pleci la sală și ea se prăvăleșe pe mijlocul stăzii plângând, în timp ce trag prietenele ei de ea "hai, fă, că te calcă mașinile!", - poate înțelege când iei locul I, dar nu vrea să înțeleagă când te întorci acasă cu un piciot 42 și unul 47. Era mai lungă treaba asta, dar s-a pierdut pe parcurs,
Când am ieșit din mall, ca băieții, stăteam la trecerea de pietoni, că era roșu. Și de pe partea cealaltă se apucă una și traversează. Până aici, nimic neobișnuit dacă stai pă București. Numai că tura asta nu s-a înghesuit nimeni în urma ei. Că aici e o diferență. Pă Bucale vezi tot felul de chestii. Dacă te duci la Bârlad, lumea se teme de mașini. Pietonii le dau prioritate la șoferi, chiar dacă au verde. În București e invers. Pietonii sunt ăia cu tupeu. Îi vezi trecând pe roșu în toate stilurile și pozițiile. Și nu doar atât. Am văzut mame cu cărucioare cu copii, bătrâni trecând cu cadrul pe mijlocul bulevardului și când pun frână șoferii și-i claxonează se opresc acolo și-i admonestează din priviri "ce faci, bă, mă calci pe stradă?!".
Și toate mașinile care veneau în viteză s-au oprit și o claxonau pe ea. Iar domnița vocifera:
- E verde!!!
Le și arăta. Iar eu mă uitam la ea ca la o nebună. Era roșu. M-am gândit "uite o daltonistă, ca să nu zic nesimțită! "Chiar am gândit cu voce tare și am vorbit urât cu o femeie, ceea ce nu fac:
- E verde o pulăh.
Și ea-mi răspunde gesticulând și arătându-mi:
- E verde!
- Dar al tău e roșu.
Ea s-a întors și a văzut. Dar a insistat. Și m-am uitat și avea dreptate, frate. Semaforul ei ei era verde, al meu era roșu. Ne uitam amândoi șocați la ce se întâmpla. Nu mai știa nimeni ce să facă. Până la urmă, își iau unii inima în dinți și o iau înainte și traversăm toți, buluc, că eram mulți. Mașinile s-au oprit, ce să facă și ele. Se pare că pentru ele încă mergeau semafoarele sau mai funcționa încă bunul simț al șoferilor. Și nu aș vrea să extrapolez (iertați-mă dacă vi se pare că am folosit un cuvânt obscen) la starea țării noastre, unde nu numai că nu mai știi ce-i verde și ce-i roșu, ci nu mai știi ce-i bine și ce-i rău.
Am avut și eu ocazia să trec pe lângă curtea Catedralei Ăsteia Noi. Acum, recent. Impresionant. Impresionant nu câtă credință există în țara asta. Impresionant cât de înaltă e și câtă lume de pe aici își măsoară evlavia în metri înălțime, hectare la sol, locuri în parcare, public la meciul de inaugurare și număr de celebrități participante la tribuna VIP. Dar asta știam deja, adică mă așteptam la așa ceva, că încă înainte de a fi terminată o puteai vedea de departe, în mijlocul celorlalte clădiri - nu mici deloc. Mă și gândeam "Ia, uite, bă, ce mândri ctitori are patria mea contemporani cu mine!". Păcat că, de fapt, nu e terminată. Au terminat-o la modul că pe dinafară e cam la roșu, fără decorațiuni, zici că-i protestantă. Sau au lăsat aurul numai pe pereții de dinăuntru, ca să nu se fure? Au inaugurat-o Dany și prietenii lui politicieni așa, cum fac ei, câte o pamblică la fiecare kilometru.
Oricum, cred că Ceaușescu se întoarce în mormânt de mândrie că urmașii lui nu i-au lăsat marea realizare - Casa Poporului, cel mai mare simbol al circului foamei din lume, să se simtă singură pe acolo. Și așa, intrarea pentru pentru enorisși, vizitatori, invitați, clienți, parteneri de afaceri, de toate, e orientată fix spre mormântul lui, iar cimitirul Ghencea nu e departe de acolo. Măcar ar avea loc mai mult și ăia care-l comemorează și-i fac parastas în fiecare an cu nu știu ce ocazii. Că-i și meritul lui. Că pe mulți i-a dat afară și i-a mutat cu forța din cartierul ăla frumos pe vremuri și mulți au murit pe șantiere ca să facă monstruozitățile alea. Pe care le iubesc tare de tot, o zic din nou, ăia care confundă urâtul cu arta și megalomania cu ortodoxia.
Oameni pe care sincer, știu că s-ar putea să creadă cineva că îi urâsc. Nu. Poate mă antipatizează ei pe mine când văd că n-aș ști eu să mă bucur că uite, în sfârșit, avem ceva vrumos și mai ales MARE. Chiar nu. Pur și simplu observ în scris, cu amărăciune, că avem o credință mare (uite, tocmai zic ăștia chiar acum la TV că e coada la vizitat 8 ore), deci, avem credința mare și o coadă lungă și o minte cam mică. N-o zic cu răutate, cu nimic. O zic cu echidistanța omului care a citit prima dată Biblia în clasa a treia și a făcut și vreo doi ani de muzeistică la școală, înainte să fie dus de bunică-sa în fiecare duminică și la fiecare hram la o biserică din aia de sat, unde duminica dimineața, în loc să dorm, mergeam și asistam parcă la un casting între babe la un film p0rn. Aproape se băteau care să sărute prima toate reliefurile, raclele, incoanele și care ajungea prima pe locul I capră - dar capră corect, nu așa, ca să-i pupe popii mâna.
Sau a omului care, când ajungea pe șantierul de renovare a unei biserici, afla nu doar istoria bisericii, ci și istoricul istoriei bisericii respective. M-am întors odată de la Muzeul de Științe Naturale Vrancea, unde nu am fost doar simpli vizitatori - eu, colegele mele și profesorul, care era chiar Directorul Direcției Muzeale Vrancea, parcă așa se chema. Ne-au făcut turul și dup-aia ne-au băgat în laboratoarele lor și ne-au arătat cum se împăiază, cum se cutare... Ajuns acasă, dau să-mi fac temele, mă așez la birou și în loc de teme era să fac infarct. Fusesem cu ceva timp înainte la Odobești, unde se restaura cea mai veche biserică catolică (și posibil biserică punct) din Moldova. La domiciliu, deci, am deschis sertarul și acolo ar fi trebuit să găsesc o bucățică din aia cât o nucă din locul ăla cu o poveste fantastică. Era o bucată de zid.
Din nou. Cât o nucă. Poate puțin mai mare. Nici restauratorii ăia, mă refer la muncitororii anjați pe șantier, nu erau neaparat cei mai mari arheologi sau ceva. Că o găsisem într-un morman de moloz pe acolo, de care se pregăteau să scape. Ei, mi-am zis, dacă nu o vor dumnealor, o iau eu. Arăta în cățiva centrimetri vreo 800 ani de istorie. Avea cel puțin 4 straturi de vopsea și două de urme de foc, ca o instituție cotropită de nici nu știe nimeni exact și de câte ori. Asta așa, la prima vedere. Deci, am băgat-o în buzunar, am pus-o la păstrare cu gândul s-o studiez mai atent cu prima ocazie. Și vine ocazia aia și m-am dus s-o văd mai bine și, când colo, piesa, ia-o de unde nu-i. Am înnebunit. Cine să spargă o casă și să lase tot și să ia fix aia? Un alt pasionat de arheologie????
-M A M Ă!!!!
-Ce-i. măi?
-Era o piesă undeva aici, una cu alb pe o parte și cu niște picturi, mai multe, pe partea cealaltă. Știi ceva de ea?
-A, piatra aia? Ți-am aruncat-o.
-CUM???
-Ți-am făcut curat în sertar și ți-am aruncat-o!
De parcă o rugase cineva. Deși, pot să pun pariu că numai gunoaie nu căuta ea prin sertar pe acolo.. Sau opere de artă. Cel mult poate vreo lucrare cu notă proastă sau vreo revistă din aia pentru băieți.
-Tu știi ce era aia?
-Eeee, păi dacă tu nu zici!
Și mi-a întors spatele și a plecat. Eu eram prostul, mă, că nu pusesem afișe peste tot VEDEȚI CĂ ÎN BIROUL DIN CAMERA DE MAI ÎN STÂNGA; E UN OBIECT CU VALOARE ISTORICĂ: Revenind în prezent, am un anunț pentru cei care stau la coadă la Catedrală sau au pe cineva acolo: vedeți că dacă bate vântul la coadă, sau soarele sau frigul, după altar, adică, mă rog, după partea clădirii cu altarul, adică spre est, chiar în intrarea dinspre Catedrală în Casa Poporului este Muzeul Național de Artă Contemporană. Vă puteți aștepta rândul la coadă acolo.
Din alea 11 licee din orașul meu, două erau cu adevărat șmechere: Cuza și Unirea. Întotdeauna era bătaie între noi, ba la olimpiade, ba la șmecherie, ba la femei... Chiar îmi spunea o boieroacă întoarsă din Brazilia după revoluție să-și recupereze în Vrancea viile confiscate de comuniști pe vremuri:
-Ești la Unirea? Bun liceu! Pe vremea mea era liceu de băieți, Cuza era liceu de fete!
Așa, cu o țigară în colțul gurii. Și făceam mereu misteaux de băieții de la Cuza pe tema asta. "Bă, sunteți la liceul greșit, ăla-i liceu de fete!"Aveam prieteni și mai ales prietene la Cuza și pot să zic că aveau niște obiceiuri destul de ciudate. La noi, la Unirea, eram bețivi. Ei, la Cuza era cu totul altceva. Și nu mă refer la curvăsărie, că io consider asta o calitate. Exista instituția botezului. După ce învățai să fumezi în veceu și să arunci și să lipești chibrituri aprinse, udate cu scuipat și frecate de pereți cu var, ca să se lipească, de tavan, făceau, așa, un fel de tunel, se aliniau de-a lungul pereților veceului și, pe drumul tău afară, erai umplut de șuturi în cvr, după care, afară, erai băgat cu capul în adăpătoarea aia din față și gata. Erai botezat.
Și nu făceau doar asta. Am fost la o festivitate de terminare a anului școlar la ei și, spre norocul meu, am trecut neobservat, că sunt mai mic, așa. Dar șeful de budă-că aveau și instituția asta și cu prietenii lui s-au turnat că mai e unul de la Unirea. L-au luat, l-au urcat cu forța într-un stejar din curtea liceului și l-au pus să cânte de acolo "Deșteaptă-te, române". Au ieșit niște lălăieli patetice, ziceai că recită un creștin rugăciuni pe vremea romanilor în groapa cu lei. Dar e ok, mă, am auzit că acum e ofițer de informații.
Postări
Comentarii
