luni, 9 decembrie 2019

Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXIII)

Ştii genul ăla de om care reuşeşte la un moment dat să te supere atât de tare încât să nu mai vrei să auzi de el? Şi care te caută dup-aia să vă împăcaţi, încercând să sară, din orgoliu prostesc, peste etapa unde trebuia să repare sau măcar să recunoască greşeala pe care a făcut-o? Ei, dintre toţi cei care mi-au făcut faze de mizerie de-a lungul timpului şi după aia au vrut să ne împăcăm la modul ăsta, eu am vreo trei preferaţi. Au ajuns pentru mine oameni pe care nu aş vrea să-i văd nici dacă mi-ar da cineva bani să mă uit la ei.
Poate aş vorbi cu ei dacă mi-ar pune cineva pistolul la cap să fac asta. Dar dacă cel sau cea care mi-ar pune pistolul la cap ar face prostia să nu îmi spună şi CE să vorbesc, eu aş vorbi în felul următor:
-Dragă X. Ce mai faci? Nu, nu-i nevoie să răspunzi la întrebarea asta, că-mi bag pula-n toţi morţii mă-tii şi toată familia mă-tii. Şi în Dan Voiculescu. Glumesc, în Dan Voiculescu nu, că nu am timp, mă-ta are familie numeroasă şi decedaţi mulţi. Pa! Vezi, domnul sau doamna cu pistol la capul meu? Am făcut ce mi-ai spus, am vorbit.
Aşa m-au adus unii, în starea asta. Pentru că nimeni nu mă poate dezamăgi mai tare decât cineva la care ţin. Nu ştiu cum o fi la alţii, încerc şi eu să nu mă enervez pe toţi idioţii, dar când idioţii la care ţin eu devin ei înşişi cu mine, eu devin foarte supărat. Încă primesc semnale şi întrebări de pe colo şi de pe colo ce-aş face şi dacă mai există şanse de împăcare şi alte chestii cu unii şi cu alţii. Pentru unii, poate. Nu ştiu. Teoretic, dacă m-ar şti suficient de bine, şi e vina lor dacă nu mă ştiu suficient de bine după nişte ani, ar şti ce să facă. Dar pentru unii mai există doar ce am scris mai sus.

Sunt oameni pe care eu i-am salvat de la moarte şi care s-au purtat urât cu mine dup-aia.

Niciun comentariu: