M-am dus la o bancă la un moment dat să-mi deschid un cont nou, să-mi fac card, că îmi schimbasem jobul, să aibă ăia unde să-mi bage banii, ca să rezolv, și să pot să scot cash, cum îmi place mie. Și na, formalitățile normale, până ajungem la o întrebare critică:

-Ocupația?

-Redactor.

Acolo am mințit cu toată nesimțirea de care eram capabil. Nu eram redactor. Eram redactor-șef. Dar habar n-am, dintr-un exces de modestie, sau poate că nu îmi doream să impresionez pe nimeni, mai ales că se uita aia la mine de parcă, de fapt, aș fi avut cine știe ce job mai de jos, ca și cum ar exista așa ceva, că unul care arată ca mine ar trebui să primească interdicție la scris, asta i-am spus. Am mințit-o parțial. 

Moamă, deci, episodul ăsta m-a rupt pe genunchi. S-a întâmplat ieri sau gen. Un cuplu de români de prin Canada a câștigat un superproces cu statul român. Ce-au pățit ei s-a petrecut inițial mai demult, dar deznodământul a fost acum. I-a oprit vama pe Otopeni și i-a găsit cu 25 grame de iarbă la ei. Pfoai, confiscat tot, dosare penale, nu știu ce... Ei le-au arătat, stați, boșilor, uitați aici hârțoage de la doftor că suntem bolnavi cronici, uitați rețetele, uitați chitanțele de la farmacie, că de acolo am luat-o! Nimic. N-aveți voie etc.

Și s-au dat în judecată cu ei și într-o întâmplare fără precedent în justiția românească, au câștigat. Au găsit un judecător cu bun simț care a înțeles ce înseamnă tratament paleativ și a decis în favoarea reclamanților, oarecum împotriva legii, că noi suntem suficient de idioți încât să interzicem în continuare chestia asta chiar și în scopuri medicale. Aproape la modul "băi. ăștia-s pe deces, nu-s potheads, le-ați luat tratamentul, sunteți nebuni?" Așa că acum poliția trebuie să le dea înapoi 25 grame de iarbă, dacă n-o fi fumat-o ea deja.

M-a distrat povestea de mai devreme, dar am și eu una: pentru că europenii de vest au vânat până la extincție niște sălbăticiuni, la un moment dat (pe vremea în care trăim, nu acum o sută de ani), mai rămăseseră 13 lupi, împărțiți în două haite, undeva la granița dintre Elveția și Italia. Iar ei făceau ce știau dumnealor mai bine: vânau. Numai că, nemaiavând pradă sălbatică, pentru că na, a omorât-o lumea, cum am spus, s-au apucat și au vânat vacile și oile oamenilor.

Până la urmă ăia, sătui de problema asta, s-au pus la masă și-au zis:

-Ce facem cu lupii?

-Lupii, bă!!!!! a strigat un prost din România.

-Hai să-i prindem pe toți și să-i mutăm, că nu putem să-i omorâm, noi suntem civilizați.

-Unde să-i mutăm?

-Păi, unde mai sunt lupi.

-Și unde mai sunt lupi?

-Ai răspunsul lângă tine. În România. 

Ar fi fost printre primii noștri imigranți pe care-i primeam după revoluție. Numai că s-a descoperit o problemă: ăia erau lupi italieni și nu se potriveau genetic și nici ca obiceiuri cu ăștia din Carpați și ar fi fost moarte sigură pentru ei dacă ajungeau aici. Așa că i-au lăsat acolo, iar azi cred că sunt mai mulți decât atunci.

Cumva, de când ne-am civilizat și ne-am umanizat atât de tare încât unii copii cred că găina are patru picioare, nu prea mai vânăm, nu prea mai punem lațuri, nu prea mai săpăm gropi, viața sălbatică revine în Europa. Pentru că natura, fără intervenția noastră, își vede de treaba ei. Poți să găsești turme de mistreți în Berlin și poți să găsesști turme de căprioare în Stokholm pe mijlocul străzii și să faci un tenis de picior cu băieții și din greșeală să le nimerești cu mingea, că ele nu se feresc. Mai mult, te duci lângă ea să iei mingea și nu se dă la o parte. Și mai mult - dacă-i întinzi un deget, ți-l suge. Ce pot să zic? Am evoluat, dom'le.

Revin pe subiectul ăla cu momentul când a trebuit să am grijă de vreo 50 moldoveni, profesoare, elevi dintr-a cincea până la studenți în anul 5 de facultate, cum erau unii și unele, pe la Politehnică sau Medicină. M-am trezit cu profesoarele:

-Domnu' Cristian, puneți copiii ăștia la punct, că pe noi nu ne ascultă, faceți ceva!

Tocmai pe mine. Care îi lăsam să bea, să fumeze și nu le interziceam nimic, le ziceam ce credeam eu că ar fi trebuit să știe, încercam și eu să fiu o gazdă bună, să-i fac să se simtă ca acasă. 

-Duamnă, io-s ghidul, dumneavoastră sunteți profesoarele, n-am cum să vă rezolv problema, educați-vă copiii. 

 În 2000, când era Constantinescu președinte, în vacanța de vară, m-am dus conducător de grup la programul ARC, organizat de Departamentul Guvernului pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. Parcă așa se chema. Toți conducătorii de grup eram studenți, masteranzi sau doctoranzi și eram acolo pe bază de voluntariat. Treaba noastră? Să luăm copii de naționalitate română din țările vecine și să le facem cunoștință cu patria. Poate că azi ar trebui organizat un program din ăsta și pentru copiii români de prin Italia, Spania, Anglia... Cinci zile prin țară, pe la muzee, castele, nu știu ce și cinci zile la mare. I-am dus și la Peleș, și la Muzeul Național de Istorie, inclusiv la metrou i-am dus, să vadă și ei cum e.

Și peste tot pe unde mergeam, mergeam ca vodă prin lobodă. Tot ce trebuia să fac era să spun cine eram și ușile se deschideau instantaneu. A fost o organizare care m-a uimit, și cred că nu doar pe mine. Bine, cu problemele ei. Eu am fost repartizat pe Republica Moldova. A trebuit să mergem și să luăm copiii de la vama Albița și să-i aducem la București, că acolo începea totul. Eram cu 10 autocare. Și cu escortă de poliție, cu antemergători, alte mașini de poliție în spate și, sincer, să mergi într-o coloană așa de mare, cu poliția cu girofarurile și sirenele pornite, îți dă o senzație fantastică de forță. Care e și mai intensă când începi să urci pe la Câmpina și copiii se uită pe geam și zic OAU, munții, și tu le zici la microfon nu, încă nu ați văzut munții.

Adică, numai eu aveam vreo 44 copii și 4 profesoare, plus șoferul. Înmulțiți asta cu 10. Trebuie s-o spun, șoferul era un dement bețiv din Iași, dar într-un mod ciudat, cu nume nemțesc. Pe Transfăgărășan, când i-am dus pe copii la Vidraru, m-a pus să stau în spate, eram doar eu cu el, să-i spun când să se oprească, pentru că el a întors autocarul direct pe baraj, de m-am uitat și-am văzut la un moment dat doar un hău sub mine și-am zis STAI!!! A, da, și mi-a fvtut toate patru profesoarele. Fugite de acasă, poate ajunse acolo pe pile, duamnele și-au făcut de creier pe aici. Nu cu mine, că mie îmi plăceau fetele mai de vârsta mea, iar ele aveau 50, 60 ani, puteau să-mi fie mame sau bunici, dar asta nu le-a împiedicat să se bucure de ospitalitatea românească, iar el n-a discriminat deloc, a ars tot. Îl vedeam așa, dimineața, ieșind din parcare, doar el și o profesoară, plecând cu autocarul cine știe unde, și ea toată un zâmbet.

Eu am făcut altceva cu profesoarele (nu mă întrebați ce am făcut cu studentele): primisem de la guvern un set de hârtii pe care trebuia să le citesc la microfonul ăla și le-am citit și aproape că am zis "aiasta nu se poate, măria ta!". Era pur și simplu o istorie alternativă, în care Stalin a făcut, a dres, n4ziștii au făcut aia și ailaltă. Așa că nu le-am recitat. Pur și simplu le-am dat profesoarelor "mele" și le-am spus: "uitați ce mi-au zis să vă spun. Dacă sunteți de acord să le spuneți copiilor treaba asta, nu știu, faceți ce vreți, eu nu-s sigur că-i sută la sută adevărat ce scrie aici."

Na, vorbeam în calitate de pasionat de istorie, iar una dintre ele chiar era profesoară de istorie și curioasă să vadă cum se uită românii la trecut, le-a luat cu bucurie. Eu n-am putut să-i fvt la melodie pe copii cu lecții de istorie în vacanță, am refuzat să spăl oameni pe creier și să-i conving că sunt români. Fiecare este ce vrea, eu mă consider european, dar am văzut destule episoade când am auzit "ești în România, vorbește românește". Prea multe. 

 Weekend fiind, am luat și eu vreo 10 beri, să fie acolo. Și o madamă mai în etate, din spatele meu, de la coada de la casă, comentează "ia uite câte beri, dacă le bagi pe toate, poți să îți bați nevasta!" M-am amuzat teribil. Oi fi eu mai ferchezuit, așa, zilele astea, dar să presupună că sunt însurat? I-am răspuns, ceea ce de obicei nu fac. Hlizindu-mă:

-Dacă ai!

-Ei, lasă, că o amantă, ceva, ai tu!

A fost foarte onorant, acuma tot ce mai trebuie  este să găsecs o muiere căreia îi place să fie bătută. Nevastă, amantă, ceva, vorba duamnei.

 Uneori, mergi cu cineva undeva și te izbește și îi zici:

-Mi-e foame.

-Ia și mănăncă.

Dar tu, de fapt, i-ai zis că ți-e foame, nu că vrei să mănânci atunci. Și de aici pleacă o întreagă discuție, că ești fandosit sau nu, care-i diferența între mâncare și nutreț etc. Și oamenii se simt jigniți, cum, uite mâncarea aici, io-ți dau și tu nu vrei? Și transformă o problemă personală de-a ta într-un conflict între voi, că tu ești și flămând, și nervos. Când eram copchil, părinții mă băteau dacă luam 9 la matematică. Dup-aia mă puneau la masă, hai, manâncă. Evident că nu aveam niciun chef să mănânc. Așa că mă băteau că de ce nu mănânc. Long story short - bătaia se face la sală, nu acasă. Cine încearcă să-și disciplineze copiii cu bătaia acasă ar trebui automat deprivat de dreptul de a fi părinte. Știu, să ajungi copil îmtr-un foster home nu e o chestie de vis, mai ales dacă ne uităm în istoria noastră, unde atâția copii au avut de suferit mai mult acolo decât ca acasă, n-ar fi cel mai bun exemplu. Totuși, astăzi, lucrurile nu mai sunt chiar așa. Dar cel mai bine ar fi să nu ajungem acolo. Sunt atâtea metode să educi și să crești un copil fără să folosești parul. 

 Deci, există mitul ăsta, al poporului ales și mai dau și eu o lopată la dărâmarea lui, poate ajută. Că nu întotdeauna asta a fost cartea câștigătoare. Zic asta pentru că noi suntem daci, suntem nu știu ce... Exista poporul kazar, care ajunsese să controleze aproape toată Asia și rusia. Stăpânind ei atâtea nații și atâtea religii, s-au hotărât, hai să facem una pentru toată lumea. S-au interesat și au descoperit că există una care-și zice că-i poporul ales. Gata, asta suntem, poporul ales. Și s-au făcut mozaici. După care i-au exterminat, aproape, rușii. Ăia care au scăpat, ca să nu fie linșați trecând spre Europa pe la ruși, ziceau că sunt evrei.

Mulți dintre ei au ajuns în Germania, unde au făcut ce știau ei mai bine, că mare lucru nu mai aveau în afară de cunoștințe - dentist, croitor, bancheri unii, din astea. Și pentru că s-au declarat evrei, când a venit la putere Adolf Schicklgruber, ghici ce le-a făcut.Și acuma vin unii și spun: pfoai, păi Cloșca cu puii de aur??? Comoară dacică!!! O pvlă. Era comoara regelui vizigot Atanaric, care a îngropat-o în albia râului Buzău când veneau hunii peste el, în speranța că va reveni și o va recupera vreodată. Ca să nu mă întind: ar fi bine să nu ne umflăm atâta în pene cu ce eram noi mai demult și să vedem ce putem să facem de acum încolo, că istorie mai știm, dar viitor nu prea. 

 La una dintre primele mele expediții în Germania - țara mea preferată, am ajuns la cel mai mare eveniment de IT din Europa. Doar așa, ca să dau o măsură, în deschidere au vorbit Angela Merkel și Arnold Schwarzenegger, care pe vremea aia era guvernatorul Californiei, El Dorado-ul IT-ului și a cincea economie a lumii. Și ce facem noi în seara aia? Mergem la cvrve. Că n-o să vorbim despre tehnologie, o să vorbim despre secs. Eram cu doi inși, sau mai degrabă ei erau cu mine, s-au dus acolo să semneze un megacontract și au luat un ziarist cu dumnealor, adică eu, să scrie dup-aia despre cât de bravi sunt ei.

Deci, seara, mă iau respectivii pe Steintor Strasse, care-i cartierul roșu din Hanovra. N-am văzut niciodată un cartier rău famat mai civilizat decât ăla. Era la intrare o mașină de poliție goală și în rest, niciun bodyguard, niciun paznic, niciun scandal, nimic. Toată lumea bea și se distra în pace. Și mai făcea ceva. La un moment dat, dăm de un tânăr crâncen de beat care se învârtea în cercuri încercând să-și bage mâna stângă în mâneca de la geacă și l-am ajutat noi, după care chiar am avut un schimb foarte politicos de vorbe. Pe bune, nu sunt ironic.

După care, dintr-o dată, ăștia zic:

-Hai să mergem la bordel.

-Mergeți, uite sala asta de net, faceți-vă treaba și mă găsiți aici.

Ei, oameni însurați, cu copii acasă. Și pe mine mă aștepta acasă o gagică supermeseriașă la pat cu care urma să mă revăd peste 2 zile. De ce să-mi complic viața?

-Nu, nu putem să te lăsăm aici. 

Și m-au târât prin 11 bordeluri, că le-am numărat. Pe mine, care din nou, n-aveam nicio intenție să cumpăr secs în noaptea aia. Dar tre' să recunosc că am văzut niște chestii tare interesante acolo. Bordelurile arătau ca niște cămine studențești - holuri lungi, cu camere pe o parte și pe alta. Dacă ușa era deschisă, puteai să arunci un ochi înăuntru, să alegi sau să mergi mai departe. Dacă era închisă, era ocupat. Deci, găseai în instituțiile alea ce-ți doreai și ce nu-ți doreai, orice rasă, orice vârstă, orice preferință, orice-orice. Dar pe la al cincilea, deja mă săturasem de window shopping. Că ăia nu se mai hotărau.

E adevărat că se vorbea foarte multă română prin camerele alea, poate se simțeau prea ca acasă. Dar mă gândeam "ia uite, bă, ăștia chiar au vorbit serios când au zis că mergem la bordel, că au fost sinceri, au spus că mergem la bordel, nu că fvtem la bordel". Și chiar când mă gândeam io-n mintea mea așa, am dat peste o nemțoaică tulburător de frumoasă. Exact genul de femeie care arată cum îmi place mie. Aproape că am clacat, că mi-a luat-o gura pe dinainte și am întrebat-o:

-Faci și threesome?

-Fac threesome, foursome, și aia, și ailaltă....

A început o listă cu ce făcea de nu se mai termina. Ne-am uitat unii la alții ca proștii. În capul meu, procesorul lucra la greu. Mă gândeam "mă, în primul rând, trebuie să stau toată noaptea cu asta ca să-mi arate ce știe, deci, trebuie să îmi vând țara ca să-mi permit să o plătesc. În al doilea rând, dacă mă pierd de ăștia, trebuie să mă gândesc unde dorm, că hotelul e la 20 kilometri și cheile de la mașină sunt la ei." Așa că am mers mai departe, doar că din momentul ăla încolo, de fiecare dată când le plăcea lor vreo gagică, întrebau același lucru:

-Faci și threesome?

Până la urmă, nimeni n-a făcut nimic. În afară de mine, care am oprit într-un secs shop și i-am luat gagică-mii un bici din ăla mic, de jucărie, să nu mă duc cu mâna goală acasă.  Ei, care mă duseseră și într-un magazin de jucării cu trei etaje, din care n-au luat nimic, mi-am luat eu o pisică mică, de jucărie, bineînțeles, de plictiseală, și-au luat jucării pentru copii din avionul cu care ne întorceam la București, că era din ăla low cost, vindeau alea și jucării. Și dacă ar fi fost și un bordel în avion, rezolvau acolo și problema ailaltă.