Când am ieșit din mall, ca băieții, stăteam la trecerea de pietoni, că era roșu. Și de pe partea cealaltă se apucă una și traversează. Până aici, nimic neobișnuit dacă stai pă București. Numai că tura asta nu s-a înghesuit nimeni în urma ei. Că aici e o diferență. Pă Bucale vezi tot felul de chestii. Dacă te duci la Bârlad, lumea se teme de mașini. Pietonii le dau prioritate la șoferi, chiar dacă au verde. În București e invers. Pietonii sunt ăia cu tupeu. Îi vezi trecând pe roșu în toate stilurile și pozițiile. Și nu doar atât. Am văzut mame cu cărucioare cu copii, bătrâni trecând  cu cadrul pe mijlocul bulevardului și când pun frână șoferii și-i claxonează se opresc acolo și-i admonestează din priviri "ce faci, bă, mă calci pe stradă?!".

Și toate mașinile care veneau în viteză s-au oprit și o claxonau pe ea. Iar domnița vocifera:

- E verde!!!

Le și arăta. Iar eu mă uitam la ea ca la o nebună. Era roșu. M-am gândit "uite o daltonistă, ca să nu zic nesimțită! "Chiar am gândit cu voce tare și am vorbit urât cu o femeie, ceea ce nu fac:

- E verde o pulăh.

Și ea-mi răspunde gesticulând și arătându-mi:

- E verde!

- Dar al tău e roșu. 

Ea s-a întors și a văzut. Dar a insistat. Și m-am uitat și avea dreptate, frate. Semaforul ei ei era verde, al meu era roșu.  Ne uitam amândoi șocați la ce se întâmpla. Nu mai știa nimeni ce să facă. Până la urmă, își iau unii inima în dinți și o iau înainte și traversăm toți, buluc, că eram mulți. Mașinile s-au oprit, ce să facă și ele. Se pare că pentru ele încă mergeau semafoarele sau mai funcționa încă bunul simț al șoferilor. Și nu aș vrea să extrapolez (iertați-mă dacă vi se pare că am folosit un cuvânt obscen) la starea țării noastre, unde nu numai că nu mai știi ce-i verde și ce-i roșu, ci nu mai știi ce-i bine și ce-i rău.

 

Am avut și eu ocazia să trec pe lângă curtea Catedralei Ăsteia Noi. Acum, recent. Impresionant. Impresionant nu câtă credință există în țara asta. Impresionant cât de înaltă e și câtă lume de pe aici își măsoară evlavia în metri înălțime, hectare la sol, locuri în parcare, public la meciul de inaugurare și număr de celebrități participante la tribuna VIP. Dar asta știam deja, adică mă așteptam la așa ceva, că încă înainte de a fi terminată o puteai vedea de departe, în mijlocul celorlalte clădiri - nu mici deloc. Mă și gândeam "Ia, uite, bă, ce mândri ctitori are patria mea contemporani cu mine!". Păcat că, de fapt, nu e terminată. Au terminat-o la modul că pe dinafară e cam la roșu, fără decorațiuni, zici că-i protestantă. Sau au lăsat aurul numai pe pereții de dinăuntru, ca să nu se fure? Au inaugurat-o Dany și prietenii lui politicieni așa, cum fac ei, câte o pamblică la fiecare kilometru.

Oricum, cred că Ceaușescu se întoarce în mormânt de mândrie că urmașii lui nu i-au lăsat marea realizare - Casa Poporului, cel mai mare simbol al circului foamei din lume, să se simtă singură pe acolo. Și așa, intrarea pentru pentru enorisși, vizitatori, invitați, clienți, parteneri de afaceri, de toate, e orientată fix spre mormântul lui, iar cimitirul Ghencea nu e departe de acolo. Măcar ar avea loc mai mult și ăia care-l comemorează și-i fac parastas în fiecare an cu nu știu ce ocazii. Că-i și meritul lui. Că pe mulți i-a dat afară și i-a mutat cu forța din cartierul ăla frumos pe vremuri și mulți au murit pe șantiere ca să facă monstruozitățile alea. Pe care le iubesc tare de tot, o zic din nou, ăia care confundă urâtul cu arta și megalomania  cu ortodoxia. 

Oameni pe care sincer, știu că s-ar putea să creadă cineva că îi urâsc. Nu. Poate mă antipatizează ei pe mine când văd că n-aș ști eu să mă bucur că uite, în sfârșit, avem ceva vrumos și mai ales MARE. Chiar nu. Pur și simplu observ în scris, cu amărăciune, că  avem o credință mare (uite, tocmai zic ăștia chiar acum la TV că e coada la vizitat 8 ore), deci, avem credința mare și o coadă lungă și o minte cam mică. N-o zic cu răutate, cu nimic. O zic cu echidistanța omului care a citit prima dată Biblia în clasa a treia și a făcut și vreo doi ani de muzeistică la școală, înainte să fie dus de bunică-sa în fiecare duminică și la fiecare hram la o biserică din aia de sat, unde duminica dimineața, în loc să dorm, mergeam și asistam parcă la un casting între babe la un film p0rn. Aproape se băteau care să sărute prima toate reliefurile, raclele, incoanele și care ajungea prima pe locul I capră - dar capră corect, nu așa, ca să-i pupe popii mâna.

Sau a omului care, când ajungea pe șantierul de renovare a unei biserici, afla nu doar istoria bisericii, ci și istoricul istoriei bisericii respective. M-am întors odată de la Muzeul de Științe Naturale Vrancea, unde nu am fost doar simpli vizitatori - eu, colegele mele și profesorul, care era chiar Directorul Direcției Muzeale Vrancea, parcă așa se chema. Ne-au făcut turul și dup-aia ne-au băgat în laboratoarele lor și ne-au arătat cum se împăiază, cum se cutare... Ajuns acasă, dau să-mi fac temele, mă așez la birou și în loc de teme era să fac infarct. Fusesem cu ceva timp înainte la Odobești, unde se restaura cea mai veche biserică catolică (și posibil biserică punct) din Moldova. La domiciliu, deci, am deschis sertarul și acolo ar fi trebuit să găsesc o bucățică din aia cât o nucă din locul ăla cu o poveste fantastică. Era o bucată de zid.

Din nou. Cât o nucă. Poate puțin mai mare. Nici restauratorii ăia, mă refer la muncitororii anjați pe șantier, nu erau neaparat cei mai mari arheologi sau ceva. Că o găsisem într-un morman de moloz pe acolo, de care se pregăteau să scape. Ei, mi-am zis, dacă nu o vor dumnealor, o iau eu. Arăta în cățiva centrimetri vreo 800 ani de istorie. Avea cel puțin 4 straturi de vopsea și două de urme de foc, ca o instituție cotropită de nici nu știe nimeni exact și de câte ori. Asta așa, la prima vedere. Deci, am băgat-o în buzunar, am pus-o la păstrare cu gândul s-o studiez mai atent cu prima ocazie. Și vine ocazia aia și m-am dus s-o văd mai bine și, când colo, piesa, ia-o de unde nu-i. Am înnebunit. Cine să spargă o casă și să lase tot și să ia fix aia? Un alt pasionat de arheologie????

-M A M Ă!!!!

-Ce-i. măi?

-Era o piesă undeva aici, una cu alb pe o parte și cu niște picturi, mai multe, pe partea cealaltă. Știi ceva de ea?

-A, piatra aia? Ți-am aruncat-o.

-CUM???

-Ți-am făcut curat în sertar și ți-am aruncat-o! 

De parcă o rugase cineva. Deși, pot să pun pariu că numai gunoaie nu căuta ea prin sertar pe acolo.. Sau opere de artă. Cel mult poate vreo lucrare cu notă proastă sau vreo revistă din aia pentru băieți. 

-Tu știi ce era aia? 

-Eeee, păi dacă tu nu zici!

Și mi-a întors spatele și a plecat. Eu eram prostul, mă, că nu pusesem afișe peste tot VEDEȚI CĂ ÎN BIROUL DIN CAMERA DE MAI ÎN STÂNGA; E UN OBIECT CU VALOARE ISTORICĂ: Revenind în prezent, am un anunț pentru  cei care stau la coadă la Catedrală sau au pe cineva acolo: vedeți că dacă bate vântul la coadă, sau soarele sau frigul, după altar, adică, mă rog, după partea clădirii cu altarul, adică spre est, chiar în intrarea dinspre Catedrală în Casa Poporului este Muzeul Național de Artă Contemporană. Vă puteți aștepta rândul la coadă acolo.

 

 Din alea 11 licee din orașul meu, două erau cu adevărat șmechere: Cuza și Unirea. Întotdeauna era bătaie între noi, ba la olimpiade, ba la șmecherie, ba la femei... Chiar îmi spunea o boieroacă întoarsă din Brazilia după revoluție să-și recupereze în Vrancea viile confiscate de comuniști pe vremuri:

-Ești la Unirea? Bun liceu! Pe vremea mea era liceu de băieți, Cuza era liceu de fete!

Așa, cu o țigară în colțul gurii. Și făceam mereu misteaux de băieții de la Cuza pe tema asta. "Bă, sunteți la liceul greșit, ăla-i liceu de fete!"Aveam prieteni și mai ales prietene la Cuza și pot să zic că aveau niște obiceiuri destul de ciudate. La noi, la Unirea, eram bețivi. Ei, la Cuza era cu totul altceva. Și nu mă refer la curvăsărie, că io consider asta o calitate. Exista instituția botezului. După ce învățai să fumezi în veceu și să arunci și să lipești chibrituri aprinse, udate cu scuipat și frecate de pereți cu var, ca să se lipească, de tavan, făceau, așa, un fel de tunel, se aliniau de-a lungul pereților veceului și, pe drumul tău afară, erai umplut de șuturi în cvr, după care, afară, erai băgat cu capul în adăpătoarea aia din față și gata. Erai botezat. 

Și nu făceau doar asta. Am fost la o festivitate de terminare a anului școlar la ei și, spre norocul meu, am trecut neobservat, că sunt mai mic, așa. Dar șeful de budă-că aveau și instituția asta și cu prietenii lui s-au turnat că mai e unul de la Unirea. L-au luat, l-au urcat cu forța într-un stejar din curtea liceului și l-au pus să cânte de acolo "Deșteaptă-te, române". Au ieșit niște lălăieli patetice, ziceai că recită un creștin rugăciuni pe vremea romanilor în groapa cu lei.  Dar e ok, mă, am auzit că acum e ofițer de informații.

Ce mă deranjează de mai mult timp este discuția asta despre diferența dintre datorită și din cauza. Că cică una ar spune ceva pozitiv și alta ceva negativ. Serios? Oameni buni, ambele indică niște raporturi de cauzalitate, nimic mai bun sau mai prost, asta pare o regulă pe care o tot plimbă ca pe un stindard niște farisei obsedați să-ți spună ție - și să-ți impună ce-i corect și ce-i incorect. Că poate ar trebui să-i întrebăm și ce facem cu pentru că, fiindcă, prin urmare, dat fiind, având în vedere și altele, inclusiv hei, deoarece. Astea cum or fi, pozitive sau negative?

 În urmă cu nu foarte multe ore, s-a întâmplat ceva absolut ciudat, ca să nu spun neobișnuit. Și nu are legătură cu ce au pățit ăia de pe Rahova, deși ar fi putut avea. Și nici cu faptul că nu-mi mai funcționează tasta dubluve la un calculator proaspăt ieșit din garanție.  Sau poate are, că încă nu-mi dau seama, pe un grad de comparație a inconștienței de la 1 la 10, cam unde aș fi eu. Nu știu cine știe, dar stau într-un bloc mai vechi, fără izolație, că prioritate la reabilitare termică ai ăia de la bulevard, ce plm. Așa că atunci când începe sezonul rece, care în mintea și-n sufletul meu începe în octombrie, deschid aragazul și-l închid prin aprilie. Asta e, sunt mai friguros.

Iar mai devreme mă băgasem la un somn de după-amiază, așa, de frumusețe și m-a trezit o alarmă. "mă, ce... am pus eu telefonul pe alarmă sau cum? Și unde-i telefonul?"  M-am dus în bucătărie și într-adevăr, era alarmă, că se întâmplase ceva. Gazele erau pornite, dar focul nu ardea. Le-am oprit, am deschis larg toate geamurile și am așteptat minute bune până s-a oprit sărăcia aia de senzor din piuit. Și-mi ardea gura - ahem după o țigară, dar n-am avut curaj să folosesc bricheta încă. N-aveam niciun chef să arunc tot blocul în aer. Pur și simplu am ieșit afară și m-am dus în spatele blocului.

Moment în care m-a sunat un amic și probabil că arătam ciudat. Că stăteam acolo, pe malul blocului, loc drăguț, altminteri, că e bloc de pesionari, cu spații verzi drăguțe, ca la niște tipi care au mult timp liber, cu aloe, cu nu știu ce, io băgând o vitamină. Și a oprit mașina de poliție:

-Bună ziua! Ce faceți acolo?

Poate or fi observat țigara mea rulată și s-or fi gândit că o fi vreun coziaș.

-Vorbesc la telefon.

-A.

Și au mers mai departe.

Și mi-am făcut curaj cu niște bere - poate atunci ar fi trebuit să mai treacă o dată să mă întrebe ce caut eu bând în locuri publice și m-am întors în casa asta, care nu-i a mea. Chiar și așa, până la urmă, senzorul s-a dovedit o investiție bună, că am plătit-o eu, deși, repet, nu-i casa mea. Ani de zile a stat acolo și n-a făcut nimic, deși în continuare plătesc pentru el, dincolo de faptul că mi-l băgaseră în factura de la întreținere, el stă non-stop în priză, deci, halește și curent. Dar cred că e mai bine așa.

 În Paris, pe aeroport, când am ajuns prima dată, a trebuit să aștept vreo 4 ore până la zborul de San Francisco. Mă gândeam dacă nu merita să încerc să dau o tură de oraș. Într-o toamnă, în Germania, am făcut chestia asta, am dat o fugă până la Oktoberfest, am lins o bere, am mâncat un haxe și ne-am întors. Dar acuma eram și singur - de fapt, nu chiar singur, dar mă gândeam "bă, dacă mă rătăcesc sau se întâmplă ceva și pierd avionul, ce dracului fac? Una-i să pierzi avionul de Cluj, alta-i să pierzi avionul de America".

Spuneam că nu singur pentru că știam încă de la București "vezi că la Paris te întâlnești cu o sârboaică și de acolo mergeți împreună în State." Faza începuse oricum ciudat, că ăia din România, când au văzut biletul, m-au întrebat:

-Și cu ce aveți de gând să ajungeți în Statele Unite?

-Cu avionul, suntem în aeroport!

-Nu, cu ce vreți să ajungeți.

-A.

Și am scos pașaportul și am arătat viza.

Revenind la Paris. Cum mă decisesem eu să nu fac altceva decât să aștept avionul, mă tot învârteam prin aeroport, mai beam câte ceva, mă mai uitam la avioane, mai făceam câte o poză și aterizează și sârboaica - fată frumoasă, e drept, discutăm una-alta și începe boardingul. Iar la tejgheaua aia de la îmbarcare erau mult mai mulți oameni decât de obicei. Eram pe la mijlocul cozii, nu mă grăbeam. Și-mi fac semn să vin în față. "Ia uite, bă, noblețea franceză, m-or fi văzut pe camere că am ajuns primul, așa că mă bagă primul în avion!" Greșit.

Ar fi trebuit să-mi dau seama după felul cum se purtau ei și ăilalți, dar io-s mai naiv, așa. Ăilalți pasageri, și erau vreo 300, bănuiesc că știți cum e pe transatlantice, s-au uitat foarte speriați. Și știți cum e și la cozi, unii se mai bagă în față, mai cutare... Ei, tura asta nu.  S-a făcut o pârtie în fața mea, toată lumea se ferea de mine de parcă aveam lepră. M-am uitat după sârboaică, pur și simplu dispăruse. Nimeni nu vroia să fie lângă mine.

Și m-au chestionat și percheziționat în toate felurile și stilurile. Inclusiv, m-au descălțat și mi-au băgat mergătorii în scanner.  Mai aveam puțin și le spuneam "hai să-mi faceți și analizele medicale, dacă tot facem shoul asta gratis, că mai aveți puțin și-mi faceți și tușeu rectal, măcar să câștig și eu ceva de aici. Sau uite, hai să le cerem bani la ăștia care se uită la circul ăsta gratis, bani de la 300 inși n-ar trebui să fie lucru puțin." Până la urmă, m-au lăsat în pace, dar trauma tot a rămas.

M-am dus la o bancă la un moment dat să-mi deschid un cont nou, să-mi fac card, că îmi schimbasem jobul, să aibă ăia unde să-mi bage banii, ca să rezolv, și să pot să scot cash, cum îmi place mie. Și na, formalitățile normale, până ajungem la o întrebare critică:

-Ocupația?

-Redactor.

Acolo am mințit cu toată nesimțirea de care eram capabil. Nu eram redactor. Eram redactor-șef. Dar habar n-am, dintr-un exces de modestie, sau poate că nu îmi doream să impresionez pe nimeni, mai ales că se uita aia la mine de parcă, de fapt, aș fi avut cine știe ce job mai de jos, ca și cum ar exista așa ceva, că unul care arată ca mine ar trebui să primească interdicție la scris, asta i-am spus. Am mințit-o parțial. 

Moamă, deci, episodul ăsta m-a rupt pe genunchi. S-a întâmplat ieri sau gen. Un cuplu de români de prin Canada a câștigat un superproces cu statul român. Ce-au pățit ei s-a petrecut inițial mai demult, dar deznodământul a fost acum. I-a oprit vama pe Otopeni și i-a găsit cu 25 grame de iarbă la ei. Pfoai, confiscat tot, dosare penale, nu știu ce... Ei le-au arătat, stați, boșilor, uitați aici hârțoage de la doftor că suntem bolnavi cronici, uitați rețetele, uitați chitanțele de la farmacie, că de acolo am luat-o! Nimic. N-aveți voie etc.

Și s-au dat în judecată cu ei și într-o întâmplare fără precedent în justiția românească, au câștigat. Au găsit un judecător cu bun simț care a înțeles ce înseamnă tratament paleativ și a decis în favoarea reclamanților, oarecum împotriva legii, că noi suntem suficient de idioți încât să interzicem în continuare chestia asta chiar și în scopuri medicale. Aproape la modul "băi. ăștia-s pe deces, nu-s potheads, le-ați luat tratamentul, sunteți nebuni?" Așa că acum poliția trebuie să le dea înapoi 25 grame de iarbă, dacă n-o fi fumat-o ea deja.

M-a distrat povestea de mai devreme, dar am și eu una: pentru că europenii de vest au vânat până la extincție niște sălbăticiuni, la un moment dat (pe vremea în care trăim, nu acum o sută de ani), mai rămăseseră 13 lupi, împărțiți în două haite, undeva la granița dintre Elveția și Italia. Iar ei făceau ce știau dumnealor mai bine: vânau. Numai că, nemaiavând pradă sălbatică, pentru că na, a omorât-o lumea, cum am spus, s-au apucat și au vânat vacile și oile oamenilor.

Până la urmă ăia, sătui de problema asta, s-au pus la masă și-au zis:

-Ce facem cu lupii?

-Lupii, bă!!!!! a strigat un prost din România.

-Hai să-i prindem pe toți și să-i mutăm, că nu putem să-i omorâm, noi suntem civilizați.

-Unde să-i mutăm?

-Păi, unde mai sunt lupi.

-Și unde mai sunt lupi?

-Ai răspunsul lângă tine. În România. 

Ar fi fost printre primii noștri imigranți pe care-i primeam după revoluție. Numai că s-a descoperit o problemă: ăia erau lupi italieni și nu se potriveau genetic și nici ca obiceiuri cu ăștia din Carpați și ar fi fost moarte sigură pentru ei dacă ajungeau aici. Așa că i-au lăsat acolo, iar azi cred că sunt mai mulți decât atunci.

Cumva, de când ne-am civilizat și ne-am umanizat atât de tare încât unii copii cred că găina are patru picioare, nu prea mai vânăm, nu prea mai punem lațuri, nu prea mai săpăm gropi, viața sălbatică revine în Europa. Pentru că natura, fără intervenția noastră, își vede de treaba ei. Poți să găsești turme de mistreți în Berlin și poți să găsesști turme de căprioare în Stokholm pe mijlocul străzii și să faci un tenis de picior cu băieții și din greșeală să le nimerești cu mingea, că ele nu se feresc. Mai mult, te duci lângă ea să iei mingea și nu se dă la o parte. Și mai mult - dacă-i întinzi un deget, ți-l suge. Ce pot să zic? Am evoluat, dom'le.

Revin pe subiectul ăla cu momentul când a trebuit să am grijă de vreo 50 moldoveni, profesoare, elevi dintr-a cincea până la studenți în anul 5 de facultate, cum erau unii și unele, pe la Politehnică sau Medicină. M-am trezit cu profesoarele:

-Domnu' Cristian, puneți copiii ăștia la punct, că pe noi nu ne ascultă, faceți ceva!

Tocmai pe mine. Care îi lăsam să bea, să fumeze și nu le interziceam nimic, le ziceam ce credeam eu că ar fi trebuit să știe, încercam și eu să fiu o gazdă bună, să-i fac să se simtă ca acasă. 

-Duamnă, io-s ghidul, dumneavoastră sunteți profesoarele, n-am cum să vă rezolv problema, educați-vă copiii. 

 În 2000, când era Constantinescu președinte, în vacanța de vară, m-am dus conducător de grup la programul ARC, organizat de Departamentul Guvernului pentru Relația cu Românii de Pretutindeni. Parcă așa se chema. Toți conducătorii de grup eram studenți, masteranzi sau doctoranzi și eram acolo pe bază de voluntariat. Treaba noastră? Să luăm copii de naționalitate română din țările vecine și să le facem cunoștință cu patria. Poate că azi ar trebui organizat un program din ăsta și pentru copiii români de prin Italia, Spania, Anglia... Cinci zile prin țară, pe la muzee, castele, nu știu ce și cinci zile la mare. I-am dus și la Peleș, și la Muzeul Național de Istorie, inclusiv la metrou i-am dus, să vadă și ei cum e.

Și peste tot pe unde mergeam, mergeam ca vodă prin lobodă. Tot ce trebuia să fac era să spun cine eram și ușile se deschideau instantaneu. A fost o organizare care m-a uimit, și cred că nu doar pe mine. Bine, cu problemele ei. Eu am fost repartizat pe Republica Moldova. A trebuit să mergem și să luăm copiii de la vama Albița și să-i aducem la București, că acolo începea totul. Eram cu 10 autocare. Și cu escortă de poliție, cu antemergători, alte mașini de poliție în spate și, sincer, să mergi într-o coloană așa de mare, cu poliția cu girofarurile și sirenele pornite, îți dă o senzație fantastică de forță. Care e și mai intensă când începi să urci pe la Câmpina și copiii se uită pe geam și zic OAU, munții, și tu le zici la microfon nu, încă nu ați văzut munții.

Adică, numai eu aveam vreo 44 copii și 4 profesoare, plus șoferul. Înmulțiți asta cu 10. Trebuie s-o spun, șoferul era un dement bețiv din Iași, dar într-un mod ciudat, cu nume nemțesc. Pe Transfăgărășan, când i-am dus pe copii la Vidraru, m-a pus să stau în spate, eram doar eu cu el, să-i spun când să se oprească, pentru că el a întors autocarul direct pe baraj, de m-am uitat și-am văzut la un moment dat doar un hău sub mine și-am zis STAI!!! A, da, și mi-a fvtut toate patru profesoarele. Fugite de acasă, poate ajunse acolo pe pile, duamnele și-au făcut de creier pe aici. Nu cu mine, că mie îmi plăceau fetele mai de vârsta mea, iar ele aveau 50, 60 ani, puteau să-mi fie mame sau bunici, dar asta nu le-a împiedicat să se bucure de ospitalitatea românească, iar el n-a discriminat deloc, a ars tot. Îl vedeam așa, dimineața, ieșind din parcare, doar el și o profesoară, plecând cu autocarul cine știe unde, și ea toată un zâmbet.

Eu am făcut altceva cu profesoarele (nu mă întrebați ce am făcut cu studentele): primisem de la guvern un set de hârtii pe care trebuia să le citesc la microfonul ăla și le-am citit și aproape că am zis "aiasta nu se poate, măria ta!". Era pur și simplu o istorie alternativă, în care Stalin a făcut, a dres, n4ziștii au făcut aia și ailaltă. Așa că nu le-am recitat. Pur și simplu le-am dat profesoarelor "mele" și le-am spus: "uitați ce mi-au zis să vă spun. Dacă sunteți de acord să le spuneți copiilor treaba asta, nu știu, faceți ce vreți, eu nu-s sigur că-i sută la sută adevărat ce scrie aici."

Na, vorbeam în calitate de pasionat de istorie, iar una dintre ele chiar era profesoară de istorie și curioasă să vadă cum se uită românii la trecut, le-a luat cu bucurie. Eu n-am putut să-i fvt la melodie pe copii cu lecții de istorie în vacanță, am refuzat să spăl oameni pe creier și să-i conving că sunt români. Fiecare este ce vrea, eu mă consider european, dar am văzut destule episoade când am auzit "ești în România, vorbește românește". Prea multe. 

 Weekend fiind, am luat și eu vreo 10 beri, să fie acolo. Și o madamă mai în etate, din spatele meu, de la coada de la casă, comentează "ia uite câte beri, dacă le bagi pe toate, poți să îți bați nevasta!" M-am amuzat teribil. Oi fi eu mai ferchezuit, așa, zilele astea, dar să presupună că sunt însurat? I-am răspuns, ceea ce de obicei nu fac. Hlizindu-mă:

-Dacă ai!

-Ei, lasă, că o amantă, ceva, ai tu!

A fost foarte onorant, acuma tot ce mai trebuie  este să găsecs o muiere căreia îi place să fie bătută. Nevastă, amantă, ceva, vorba duamnei.

 Uneori, mergi cu cineva undeva și te izbește și îi zici:

-Mi-e foame.

-Ia și mănăncă.

Dar tu, de fapt, i-ai zis că ți-e foame, nu că vrei să mănânci atunci. Și de aici pleacă o întreagă discuție, că ești fandosit sau nu, care-i diferența între mâncare și nutreț etc. Și oamenii se simt jigniți, cum, uite mâncarea aici, io-ți dau și tu nu vrei? Și transformă o problemă personală de-a ta într-un conflict între voi, că tu ești și flămând, și nervos. Când eram copchil, părinții mă băteau dacă luam 9 la matematică. Dup-aia mă puneau la masă, hai, manâncă. Evident că nu aveam niciun chef să mănânc. Așa că mă băteau că de ce nu mănânc. Long story short - bătaia se face la sală, nu acasă. Cine încearcă să-și disciplineze copiii cu bătaia acasă ar trebui automat deprivat de dreptul de a fi părinte. Știu, să ajungi copil îmtr-un foster home nu e o chestie de vis, mai ales dacă ne uităm în istoria noastră, unde atâția copii au avut de suferit mai mult acolo decât ca acasă, n-ar fi cel mai bun exemplu. Totuși, astăzi, lucrurile nu mai sunt chiar așa. Dar cel mai bine ar fi să nu ajungem acolo. Sunt atâtea metode să educi și să crești un copil fără să folosești parul. 

 Deci, există mitul ăsta, al poporului ales și mai dau și eu o lopată la dărâmarea lui, poate ajută. Că nu întotdeauna asta a fost cartea câștigătoare. Zic asta pentru că noi suntem daci, suntem nu știu ce... Exista poporul kazar, care ajunsese să controleze aproape toată Asia și rusia. Stăpânind ei atâtea nații și atâtea religii, s-au hotărât, hai să facem una pentru toată lumea. S-au interesat și au descoperit că există una care-și zice că-i poporul ales. Gata, asta suntem, poporul ales. Și s-au făcut mozaici. După care i-au exterminat, aproape, rușii. Ăia care au scăpat, ca să nu fie linșați trecând spre Europa pe la ruși, ziceau că sunt evrei.

Mulți dintre ei au ajuns în Germania, unde au făcut ce știau ei mai bine, că mare lucru nu mai aveau în afară de cunoștințe - dentist, croitor, bancheri unii, din astea. Și pentru că s-au declarat evrei, când a venit la putere Adolf Schicklgruber, ghici ce le-a făcut.Și acuma vin unii și spun: pfoai, păi Cloșca cu puii de aur??? Comoară dacică!!! O pvlă. Era comoara regelui vizigot Atanaric, care a îngropat-o în albia râului Buzău când veneau hunii peste el, în speranța că va reveni și o va recupera vreodată. Ca să nu mă întind: ar fi bine să nu ne umflăm atâta în pene cu ce eram noi mai demult și să vedem ce putem să facem de acum încolo, că istorie mai știm, dar viitor nu prea. 

 La una dintre primele mele expediții în Germania - țara mea preferată, am ajuns la cel mai mare eveniment de IT din Europa. Doar așa, ca să dau o măsură, în deschidere au vorbit Angela Merkel și Arnold Schwarzenegger, care pe vremea aia era guvernatorul Californiei, El Dorado-ul IT-ului și a cincea economie a lumii. Și ce facem noi în seara aia? Mergem la cvrve. Că n-o să vorbim despre tehnologie, o să vorbim despre secs. Eram cu doi inși, sau mai degrabă ei erau cu mine, s-au dus acolo să semneze un megacontract și au luat un ziarist cu dumnealor, adică eu, să scrie dup-aia despre cât de bravi sunt ei.

Deci, seara, mă iau respectivii pe Steintor Strasse, care-i cartierul roșu din Hanovra. N-am văzut niciodată un cartier rău famat mai civilizat decât ăla. Era la intrare o mașină de poliție goală și în rest, niciun bodyguard, niciun paznic, niciun scandal, nimic. Toată lumea bea și se distra în pace. Și mai făcea ceva. La un moment dat, dăm de un tânăr crâncen de beat care se învârtea în cercuri încercând să-și bage mâna stângă în mâneca de la geacă și l-am ajutat noi, după care chiar am avut un schimb foarte politicos de vorbe. Pe bune, nu sunt ironic.

După care, dintr-o dată, ăștia zic:

-Hai să mergem la bordel.

-Mergeți, uite sala asta de net, faceți-vă treaba și mă găsiți aici.

Ei, oameni însurați, cu copii acasă. Și pe mine mă aștepta acasă o gagică supermeseriașă la pat cu care urma să mă revăd peste 2 zile. De ce să-mi complic viața?

-Nu, nu putem să te lăsăm aici. 

Și m-au târât prin 11 bordeluri, că le-am numărat. Pe mine, care din nou, n-aveam nicio intenție să cumpăr secs în noaptea aia. Dar tre' să recunosc că am văzut niște chestii tare interesante acolo. Bordelurile arătau ca niște cămine studențești - holuri lungi, cu camere pe o parte și pe alta. Dacă ușa era deschisă, puteai să arunci un ochi înăuntru, să alegi sau să mergi mai departe. Dacă era închisă, era ocupat. Deci, găseai în instituțiile alea ce-ți doreai și ce nu-ți doreai, orice rasă, orice vârstă, orice preferință, orice-orice. Dar pe la al cincilea, deja mă săturasem de window shopping. Că ăia nu se mai hotărau.

E adevărat că se vorbea foarte multă română prin camerele alea, poate se simțeau prea ca acasă. Dar mă gândeam "ia uite, bă, ăștia chiar au vorbit serios când au zis că mergem la bordel, că au fost sinceri, au spus că mergem la bordel, nu că fvtem la bordel". Și chiar când mă gândeam io-n mintea mea așa, am dat peste o nemțoaică tulburător de frumoasă. Exact genul de femeie care arată cum îmi place mie. Aproape că am clacat, că mi-a luat-o gura pe dinainte și am întrebat-o:

-Faci și threesome?

-Fac threesome, foursome, și aia, și ailaltă....

A început o listă cu ce făcea de nu se mai termina. Ne-am uitat unii la alții ca proștii. În capul meu, procesorul lucra la greu. Mă gândeam "mă, în primul rând, trebuie să stau toată noaptea cu asta ca să-mi arate ce știe, deci, trebuie să îmi vând țara ca să-mi permit să o plătesc. În al doilea rând, dacă mă pierd de ăștia, trebuie să mă gândesc unde dorm, că hotelul e la 20 kilometri și cheile de la mașină sunt la ei." Așa că am mers mai departe, doar că din momentul ăla încolo, de fiecare dată când le plăcea lor vreo gagică, întrebau același lucru:

-Faci și threesome?

Până la urmă, nimeni n-a făcut nimic. În afară de mine, care am oprit într-un secs shop și i-am luat gagică-mii un bici din ăla mic, de jucărie, să nu mă duc cu mâna goală acasă.  Ei, care mă duseseră și într-un magazin de jucării cu trei etaje, din care n-au luat nimic, mi-am luat eu o pisică mică, de jucărie, bineînțeles, de plictiseală, și-au luat jucării pentru copii din avionul cu care ne întorceam la București, că era din ăla low cost, vindeau alea și jucării. Și dacă ar fi fost și un bordel în avion, rezolvau acolo și problema ailaltă.