Am avut și eu ocazia să trec pe lângă curtea Catedralei Ăsteia Noi. Acum, recent. Impresionant. Impresionant nu câtă credință există în țara asta. Impresionant cât de înaltă e și câtă lume de pe aici își măsoară evlavia în metri înălțime, hectare la sol, locuri în parcare, public la meciul de inaugurare și număr de celebrități participante la tribuna VIP. Dar asta știam deja, adică mă așteptam la așa ceva, că încă înainte de a fi terminată o puteai vedea de departe, în mijlocul celorlalte clădiri - nu mici deloc. Mă și gândeam "Ia, uite, bă, ce mândri ctitori are patria mea contemporani cu mine!". Păcat că, de fapt, nu e terminată. Au terminat-o la modul că pe dinafară e cam la roșu, fără decorațiuni, zici că-i protestantă. Sau au lăsat aurul numai pe pereții de dinăuntru, ca să nu se fure? Au inaugurat-o Dany și prietenii lui politicieni așa, cum fac ei, câte o pamblică la fiecare kilometru.

Oricum, cred că Ceaușescu se întoarce în mormânt de mândrie că urmașii lui nu i-au lăsat marea realizare - Casa Poporului, cel mai mare simbol al circului foamei din lume, să se simtă singură pe acolo. Și așa, intrarea pentru pentru enorisși, vizitatori, invitați, clienți, parteneri de afaceri, de toate, e orientată fix spre mormântul lui, iar cimitirul Ghencea nu e departe de acolo. Măcar ar avea loc mai mult și ăia care-l comemorează și-i fac parastas în fiecare an cu nu știu ce ocazii. Că-i și meritul lui. Că pe mulți i-a dat afară și i-a mutat cu forța din cartierul ăla frumos pe vremuri și mulți au murit pe șantiere ca să facă monstruozitățile alea. Pe care le iubesc tare de tot, o zic din nou, ăia care confundă urâtul cu arta și megalomania  cu ortodoxia. 

Oameni pe care sincer, știu că s-ar putea să creadă cineva că îi urâsc. Nu. Poate mă antipatizează ei pe mine când văd că n-aș ști eu să mă bucur că uite, în sfârșit, avem ceva vrumos și mai ales MARE. Chiar nu. Pur și simplu observ în scris, cu amărăciune, că  avem o credință mare (uite, tocmai zic ăștia chiar acum la TV că e coada la vizitat 8 ore), deci, avem credința mare și o coadă lungă și o minte cam mică. N-o zic cu răutate, cu nimic. O zic cu echidistanța omului care a citit prima dată Biblia în clasa a treia și a făcut și vreo doi ani de muzeistică la școală, înainte să fie dus de bunică-sa în fiecare duminică și la fiecare hram la o biserică din aia de sat, unde duminica dimineața, în loc să dorm, mergeam și asistam parcă la un casting între babe la un film p0rn. Aproape se băteau care să sărute prima toate reliefurile, raclele, incoanele și care ajungea prima pe locul I capră - dar capră corect, nu așa, ca să-i pupe popii mâna.

Sau a omului care, când ajungea pe șantierul de renovare a unei biserici, afla nu doar istoria bisericii, ci și istoricul istoriei bisericii respective. M-am întors odată de la Muzeul de Științe Naturale Vrancea, unde nu am fost doar simpli vizitatori - eu, colegele mele și profesorul, care era chiar Directorul Direcției Muzeale Vrancea, parcă așa se chema. Ne-au făcut turul și dup-aia ne-au băgat în laboratoarele lor și ne-au arătat cum se împăiază, cum se cutare... Ajuns acasă, dau să-mi fac temele, mă așez la birou și în loc de teme era să fac infarct. Fusesem cu ceva timp înainte la Odobești, unde se restaura cea mai veche biserică catolică (și posibil biserică punct) din Moldova. La domiciliu, deci, am deschis sertarul și acolo ar fi trebuit să găsesc o bucățică din aia cât o nucă din locul ăla cu o poveste fantastică. Era o bucată de zid.

Din nou. Cât o nucă. Poate puțin mai mare. Nici restauratorii ăia, mă refer la muncitororii anjați pe șantier, nu erau neaparat cei mai mari arheologi sau ceva. Că o găsisem într-un morman de moloz pe acolo, de care se pregăteau să scape. Ei, mi-am zis, dacă nu o vor dumnealor, o iau eu. Arăta în cățiva centrimetri vreo 800 ani de istorie. Avea cel puțin 4 straturi de vopsea și două de urme de foc, ca o instituție cotropită de nici nu știe nimeni exact și de câte ori. Asta așa, la prima vedere. Deci, am băgat-o în buzunar, am pus-o la păstrare cu gândul s-o studiez mai atent cu prima ocazie. Și vine ocazia aia și m-am dus s-o văd mai bine și, când colo, piesa, ia-o de unde nu-i. Am înnebunit. Cine să spargă o casă și să lase tot și să ia fix aia? Un alt pasionat de arheologie????

-M A M Ă!!!!

-Ce-i. măi?

-Era o piesă undeva aici, una cu alb pe o parte și cu niște picturi, mai multe, pe partea cealaltă. Știi ceva de ea?

-A, piatra aia? Ți-am aruncat-o.

-CUM???

-Ți-am făcut curat în sertar și ți-am aruncat-o! 

De parcă o rugase cineva. Deși, pot să pun pariu că numai gunoaie nu căuta ea prin sertar pe acolo.. Sau opere de artă. Cel mult poate vreo lucrare cu notă proastă sau vreo revistă din aia pentru băieți. 

-Tu știi ce era aia? 

-Eeee, păi dacă tu nu zici!

Și mi-a întors spatele și a plecat. Eu eram prostul, mă, că nu pusesem afișe peste tot VEDEȚI CĂ ÎN BIROUL DIN CAMERA DE MAI ÎN STÂNGA; E UN OBIECT CU VALOARE ISTORICĂ: Revenind în prezent, am un anunț pentru  cei care stau la coadă la Catedrală sau au pe cineva acolo: vedeți că dacă bate vântul la coadă, sau soarele sau frigul, după altar, adică, mă rog, după partea clădirii cu altarul, adică spre est, chiar în intrarea dinspre Catedrală în Casa Poporului este Muzeul Național de Artă Contemporană. Vă puteți aștepta rândul la coadă acolo.