Străvechea artă a înghițiturilor mici (I)

Bună dimineața! Nu știu ce-i mai nasol: că m-am despărțit de o lună sau că nu știu încă să răspund la telefonul pe care îl am de o săptămână? Bine, la asta știm cu toții răspunsul, doar că fiecare îl știe pe al lui. Numai eu știu mai multe, dar nici unul satisfăcător. Cel mai nesatisfăcător este ăla cum că tot de o lună aud iar sfaturi, păreri și altele asemenea. Așa-mi trebuie dacă vorbesc cu ăia care se pricep la mine. Specialiștii în mine.

Aseară am fost și eu la prosteste. Am dat peste singura persoană pe care nu vroiam să o văd. Ne-am pupat pe obraz, firește. Mulți oameni. Mulți. Două lucruri mă distrează: faptul că pentru niște televiziuni cele mai mari proteste de după revoluție nu există. Dar al doilea e și mai și - nimeni se pare că nu-i mai ascultă pe ăia din Roșia Montană. Mai mult, am auzit teorii de bucureșteni, specialiști în mine și ei, se pare, gen "ce-au, domne, nevoie de cianuri, pun ei un cartof, o roșie, un castravete și se descurcă. Dă-i în morții mă-sii, hotătâm noi pentru ei, noi suntem majoritatea!"

Săptămâna asta am loc la mare. Să plec? Și dacă da, cu cine?

va urma