Străvechea artă a înghițiturilor mici (III)

Definiție din cartea aia din veceu -

Obiectivare: act de a proiecta în afară unele dintre senzațiile noastre interne.

Bun. Toată lumea a ajuns la un consens: scriu mai bine de când sunt singur. Bine că nu-s subiect de demonstrații, ca la Roșia Montană, că imediat îmi găseau majoritarii ceva de făcut. Mă și vedeam închis într-o chiliuță ca părintele Arsenie Papacioc, doar cu un calculator în față și fără femei, să nu mă tenteze. Și dă-i bube, mucegaiuri și noroi, ca autorul meu SF preferat, Tudor Arghezi. Încep să mă întreb de ce n-am mai scris așa des până acum. Poate din cauza obiectivării.

Cel mai ciudat lucru când o iei de la capăt este adaptarea la noua realitate. Nu la a ta, ci la a lor, a celorlalți. Văd că devine boală națională obiectivarea asta, dacă am înțeles-o eu bine. Știu, am mai discutat despre asta, dar iar mă lovesc de ea la modul supărător. Pentru că orice imbecil, din orice pățanie, oricât de tragică ar fi, văd că reușește până la urmă să rămână cu partea hilară din toată povestea. Parcă toată lumea face la fel - în loc să se pună în pielea ta, te pun pe tine în pielea lor.