Străvechea artă a înghițiturilor mici (V)*

Cică nu reușesc să leg două vorbe cu femeile de pe net pentru că sunt încă prea blană, zice amica mea psiholoagă, care-i mai nebună ca mine. Nu-i nimic, atunci, le leg cu maică-mea. Tocmai i-am zis povestea mea dementă cu întâlnirea de la Bruxelles cu femei cu divorțuri, cu telenovele, a rămas mască. Tot ce-a putut să spună a fost ceva gen vezi că munca-i cea mai importantă. M-am hotărât să-i spun toate tâmpeniile maică-mii (de fapt, nu chiar toate, sunt unele pe care nu le înțeleg nici eu).

Nu, nu i le zic ca să-i cer o părere, oricum nu le înțelege. Si se vede că se simte penibil când vorbim așa ceva. Deci, i le zic ca să mă distrez. I le zic și ca să recuperez. De rezolvat nu mai am ce sa rezolv, măcar să compensez pentru dățile alea când trebuia să vorbim amândoi și am tăcut. Într-un fel, s-o pun într-o postură din aia în care să-și dea seama că poate trebuia să mă învețe și pe mine ceva despre femei. Și, preventiv, să nu mai am parte de reproșuri după.

*încă mă mai gândesc dacă pun aici și episodul IV