Băiat fin

Un italian de vreo 55 ani vizitează un sat din nordul ţării noastre. Familia de moldoveni îl primeşte foarte bine, îi dau ce au ei mai bun, lui îi place la nebunie. Doar bariera de comunicare era o mică problemă, una mică, pentru că el venise cu translatori. La un moment dat, fiul familiei, genul de tip de peste 40 ani care încă stă cu părinţii şi cunoaşte tot ce scrie pe etichetele de la fiecare sticlă de băutură de la bodega din sat decide să ia problema în mâini. La propriu. Îl ia de după gât pe italian ca pe un vechi prieten (italianul era medic chirurg) şi îi spune, arătând spre sine:
-Băiat fin.
Italianul zâmbeşte, dar dă din cap a nedumerire.
Fiul zice din nou:
- Băiat... fin.
Italianul nu înţelegea o iotă. Dar măcar era dispus să asculte. Eram acolo, ce greu mi-a fost să nu râd. Fiul nu se lasă:
-B ă i a t    f i n.
Până la urmă, am tradus eu.

Barbie

Furată

"M-am dus la coafor şi acolo era un afiş pe care scria EPILAT BARBIE 30 LEI. Am zis:
-Cum adică epilat Barbie?
-Sunteţi a cincea care mă întreabă. Nu e epilat Barbie, e epilat bărbie."

Zborul

Cu mult timp în urmă, pe o planetă îndepărtată, viaţa şi legile fizicii nu erau aşa cum le ştim noi, pământenii. Planeta respectivă era aşa: sol, plante, locuitori, păsări, aer şi un cer care era un ocean. Pe sol nu existau răuri, bălţi sau mări. Exista un singur lac, iar acolo nu aveau acces decât regii după ce mureau. În rest, toată apa era în cer, iar tot cerul era apă. Sezonul ploios era perioada când toţi locuitorii erau fericiţi. Regii, cei care i-au convins pe locuitori că ei ştiu să comunice cu zeităţile din văzduh, pentru că ştiau să dreseze păsări să le aducă îngeri mici de acolo pe planetă, le spuneau că e perioada pe care au convenit-o ei cu partenonul să fie buni cu restul locuitorilor.

Locuitorii nu ştiau cum arată un înger. Foarte puţini dintre ei văzuseră vreodată unul. Cei căzuţi din cer erau rezervaţi regilor, doar ei aveau voie să îi mănânce, pentru că ştiau şi cum să o facă. Exista un secret pe care muritorii de rând nu aveau cum să îl cunoască, îngerii trebuiau mâncaţi în aceeaşi zi în care cădeau din cer, altfel mureai. Toţi curioşii care se gândeau mai mult de o zi ce fac cu un înger găsit pe jos  căzut din cer nepredat regelui şi până la urmă îl mâncau mureau de nişte boli necunoscute, dar cumplite. Era un adevărat blestem de care numai un rege te putea scăpa. Cei care scăpau vii, de obicei, îşi pierdeau minţile. Ei ştiau că îngerii arată ca ei, dar niciun înger căzut din cer nu arătase vreodată ca un locuitor al planetei. Era o veste greu de suportat pentru un locuitor educat să creadă altceva.

Cei de pe planetă nu beau apa căzută din cer. Ei erau raw-vegani, îşi luau tot necesarul de apă din plante, pentru că imediat ce ploaia cădea pe sol, acesta o absorbea. Aşa că frunzele, tulpinile şi rădăcinile erau singurele care hidratau şi hrăneau în acelaşi timp locuitorii planetei. Focul era doar în vulcani, dar nimeni nu avea nevoie de el, pentru că usca mâncarea şi pe oricine se apropia de el prea mult. Acolo, în vulcani, era iadul. Iadul era atât de periculos, încât nici cei care te duceau să te arunce în iad dacă erai condamnat la pedeapsa asta nu se mai întorceau de acolo. Din când în când, ba cerul, ba iadul se supărau pe locuitori. Până la un moment dat, când iadul şi cerul s-au hotărît să ducă un război între ele chiar pe planeta respectivă.

Totul pornise de la o blasfemie. Nişte necugetaţi s-au apropiat fără permisiune de un iad şi s-au întors de acolo cu nişte materiale ciudate, le-au dat pe ascuns unor locuitori de ştiinţă, iar aceştia au creat primul telescop. Dintr-o dată, cerul devenise accesibil, măcar vizual, tuturor muritorilor, pentru că toţi vroiau să ştie ce e ACOLO. Când cerul nu era agitat, noaptea, toţi puteau vedea că dincolo de el mai erau şi alte lucruri: nişte luminiţe pe care nimeni nu şi le putea explica. De când cu lunetele, chiar şi cei care nu priviseră vreodată printr-una în viaţa lor ştiau că fiinţele acelea din cerul apropiat, nu în cel de după, sunt multe, sunt diferite şi că se mişcă. Relaţia cu cerul, chiar dacă nu era una organizată sau controlată de locuitori, se democratizase. Toţi ştiau ce era acolo sau măcar cum arată.

Primii au început vulcanii. Erau supăraţi că locuitorii furaseră ce era al lor, au decretat teologii. Au dat vulcanii mult, foarte mult din ce nu îşi doreau locuitorii: foc şi fum. Zile întregi a fost întuneric. Apoi a răspuns cerul. Dintr-o dată, planeta avea prea multă ploaie, dar era otrăvitoare. Aerul, deranjat de ceea ce se întâmpla pe planeta lui, a reacţionat şi el şi astfel a apărut prima oară pe acel corp ceresc frigul. Cuvântul care desemna noţiunea de frig nu a fost inventat ad-hoc, s-a folosit unul aflat deja în vocabular: blestem. Cerul nu a lăsat lucrurile aşa, deci, locuitorii au făcut cunoştinţă pentru prima dată în istoria lor cu grindina. Dumnezeii lor îi băteau la propriu cu apă tare din cer.

Vulcanii s-au liniştit, dar oceanul cerul şi aerul nu. A apărut frigul, a apărut şi zăpada, mâncarea ori nu mai creştea, ori era îngheţată, ori arsă. Iar apa puteai să o ronţăi, pentru prima dată în istoria planetei. Erau vremuri apocaliptice. Venise gheaţa pe planetă. Şi războiul. Cei care locuiau unde era mai frig şi-au dat seama că gheaţa, cioplită corect, poate fi folosită pe post de armă şi cu ea îi poţi goni pe ceilalţi, care stau prin locuri mai calde. Ceea ce s-a şi întâmplat. Singurul loc rămas neafectat de măcelul care a urmat a fost lacul acela, aflat într-un crater de vulcan, unde nu ajungeau decât regii. Acolo nu a îngheţat nimic şi nu a murit nimeni. Acolo ajungeai doar dacă erai un rege deja mort.

Disperarea a pus stăpânire pe întreaga planetă. S-au strâns regii şi şi-au ales un împărat. Cineva trebuia să ia o decizie. Împăratul a ieşit în faţa locuitorilor şi le-a spus:
- Zeii nu ne mai ascultă. Mesagerii noştri nu se mai întorc cu nimic din cer, alţii se întorc morţi sau nu se mai întorc deloc. Am ajuns noi, regi şi împăraţi, să mâncăm frunze, ca voi. E timpul să salvăm planeta. Aveţi ordin să găsiţi un alt mijloc să comunicăm cu cerul.
- Şi poate să vedem şi ce e dincolo de ei.
Asta spunea o voce timidă de cercetător de undeva din spate.
-Aveţi ordin să găsiţi un mijloc să comunicăm cu zeii.

Cercetătorului i s-a trasat sarcina să alcătuiască o comisie care să vină cu o soluţie rapid, ca să nu moară el mai rapid decât ceilalţi. În faţa extincţiei, multe specii şi civilizaţii recurg ori la gesturi extreme, ori la descoperiri epocale. Comisia asta s-a concentrat pe păsări şi a realizat că dacă locuitorul vrea vreodată să ajungă în cer viu trebuie să facă ce fac ele. A apărut şi soluţia: primul aparat de zbor. S-au strâns toate notabilităţile pentru prima demonstraţie. Pilot de încercare era şeful comisiei şi mai avea şi alţi locuitori de vază la bord. Sub privirile îngrozite ale audienţei, aparatul a decolat, dar o pală de vânt puternică i-a trântit la sol de la o înălţime prea mare ca să mai supravieţuiască cineva.

Era clar, zeii pur şi simplu nu permiteau locuitorilor să ajungă la ei, au decretat liderii religioşi. Zborul a fost interzis pentru toată lumea în afară de păsări, iar pedeapsa pentru asta era moartea. Trec generaţii întregi. Treptat, clima îşi revine la cum era înainte. Totuşi, întrebarea rămânea: noi putem să zburăm, să ajungem acolo sus şi nu vrem? La un moment dat, apare un curajos şi spune: eu pot să zbor mai bine decât o făceau alţii mai demult. O spune public, iar reacţia autorităţilor nu întârzie să apară: în loc să trimită o comisie de locuitori de ştiinţă, trimit o comisie de locuitori judecători, care îl bagă într-un proces. Ei îi spun:
-Ce ai făcut tu e tabu. Dacă ne demonstrezi că poţi să zbori prin aer şi să nu păţească nimeni nimic, scapi. Dacă păţeşti tu ceva, facem tot ce putem să te salvăm, ca să putem să te îngropăm de viu după. Demonstraţia decurge excelent, pentru că respectivul curajos studiase şi vântul şi ştia să se folosească de el.

După aterizare, comisia îl aştepta înapoi la judecată:
-Felicitări, ai descoperit ceva epocal, cum să zbori fără să mori, dar oricum te vom îngropa de viu, pentru că eşti vinovat de vrăjitorie.
Împăratul regilor, care a asistat la proces, a rămas uimit de demonstraţie. Dincolo de problemele de zi cu zi, de faptul că îi muriseră milioane de supuşi până să facă pace, el avea un mare complex: ştia foarte bine că el provine dintr-o familie de crescători de păsări care nu făcuseră, de fapt, nimic important pentru planeta lor. La moarte nu avea niciun chef să-şi petreacă eternitatea într-un colţ de cer căzut pe un vulcan alături de înaintaşii lui iluştri.

Împăratul avea o misiune şi, ca un politician adevărat, a sesizat oportunitatea. În sfârşit, putea să facă o minune adevărată. Putea să meargă să vorbească cu zeii. Cine ştie, poate reuşea chiar să vadă ce era dincolo de ei. O făcea pentru locuitori, bineînţeles, nu pentru sine, nu pentru a rămâne în istorie, el visa să conducă o planetă mai emancipată, mai progresistă, mai liberă.
- Nevinovat!
Asta a strigat el de la prezidiu. Comisia de inchizitori independenţi şi inamovibili aleasă de el să judece procesul şi să îl condamne la moarte pe inventator a decretat şi ea pe loc în cor:
- Nevinovat!

Împăratul l-a luat pe locuitorul de ştiinţă de o parte şi i-a zis:
- Poţi să zbori prin aer, dar poţi să mă duci în cer? Vreau să vorbesc cu zeii.
. Da.
- Când putem pleca?
- Atunci când bate vântul mai tare. Dar cerul va fi foarte agitat atunci.
- Fă pregătirile, plecăm 5: tu cu un copilot, eu şi doi străjeri de-ai mei.
- Ne trebuie 1000 locuitori să tragă aparatul până prindem vânt.

A venit ziua cea mare. Echipajul se strânge, mulţimea curioasă se strânge şi ea, iar împăratul spune:
- Dragi locuitori, mereu am spus că voi sunteţi locuitorii mei. Azi facem o revoluţie. De azi nu mai sunteţi supuşii mei. De azi eu sunt împăratul vostru. E o zi mare, noi oricum o avem mare, mi-au zis mai demult nişte iniţiaţi că dincolo de cerul nostru ar mai fi nişte locuri unde e ziua mai scurtă decât la noi pe planetă.  Dar e o zi importantă. Mă duc în cer să vă salvez, să nu mai trecem prin tragedii precum în trecut.

Echipajul intră la bord, se dă semnalul, cel 1000 locuitori încep să tragă aparatul contra vântului până când acesta începe să ia altitudine. Ascensiunea continuă cu o spirală din ce în ce mai sus. Toţi curioşii scoteau sunete ce trădau uimire, iar toate telescoapele erau aţintite spre înaltul ce era gazdă pentru acea premieră. La un moment dat ating cerul, iar spre oroarea celor care aveau telescoape mai performante, cerul lichid începe să îi înghită, încet, încet. Cel mai performant instrument a putut detecta o siluetă sărind din aparatul de zbor spre sol. Au găsit rămăşiţele ei, era unul dintre pasageri, dar despre restul nu a mai auzit nimeni nimic niciodată.

Cei patru rămaşi în aparat s-au înecat. Pe o planetă fără râuri şi mări, nimeni nu ştia să înoate. Cel care a ajuns înapoi la sol nu a putut fi recunoscut decât după un artefact despre care se spunea că era venit de pe altă planetă, făcut din ceva care nu se găsea în lumea respectivă şi care putea să aparţină unui singur locuitor: împăratul. Dezastrul era total. Rămaşi fără conducătorul suprem şi fără răspunsuri, respinşi de cer şi înşelaţi de ştiinţă, locuitorii s-au întors din nou către preoţime. Iar aceasta a decis:
- Pentru că nu ştie nimeni să înoate, vom interzice din nou zborul.

"Nu ştii nimic? Fă-te manager!"

"Contabilii ştiu mai mult despre bani decât afaceriştii. Afaceriştii se pricep mai mult la succes decât antrenorii. Antrenorii cunosc mai bine corpul omenesc decât doctorii. Doctorii au mai multă şcoală decât profesorii. Profesorii ştiu mai mult management decât managerii. Managerii nu ştiu nimic."

Pe un pat de spital

El zăcea întins, în salon post-op, intubat şi monitorizat, după un dublu by-pass coronarian la 36 ani. Avea un trecut tumultuos, dar scăpase şi de data asta. Era într-o ţară străină. Lângă patul lui era prietenul lui cel mai bun, în picioare, în vizită după operaţie, vorbeau. Intră furtunos prietena pacientului:
-Iubire, cum te simţi?!?!?!
-Bine, iubire, dar ce-aş fuma o ţigară....
-Păi, hai!
-Cum hai?
-Hai acasă! Lasă, că te faci tu bine! Dă-i în pula mea! Hai să plecăm de-aici!

Amienda

- Alo! Alo! Domnu' şăf di post di la Răzăşăni? Sunt io, Ghiorghi a lu' Alupoaia, din Paltini. Domnu' şăf, haidiţi răpidi la mini acasî că veşinu-miu vrea sâ mâ omoari. O intrat pisti mini în curti cu sapa în mânâ. M-am încuiat în casâ.
- Di ci?
- Nu ştiu! Îi bat!
- Uăi, da' voi, acolo, la Paltini, nu vî mai liniştiţ' odată?
- Domnu' şăf, vă rog io frumos, viniţi repidi. Nu auziţi, dă cu sapa în uşî!
- Bini, uăi. Vin. Da' nu amu. Amu tre' sî complectez procesili iestea vierbali. Când terminaţi, mă suni şî vin şî vă amiendiez.

Taxi driver

Mă distram când vedeam că ăia de pe la CNN făceau mişto de Ray Charles. El făcuse reclamă la cola sau la pepsi sau la ce era şi s-a descoperit, după, un şoarece sau ceva suspect, oricum, într-o cutie de suc. Ei propuneau sloganul "Every can inspected by Ray Charles". Pentru cei care nu îl cunosc sau nu şi-l mai amintesc, Ray Charles era nevăzător. După asta, lucrurile escaladează: apare o reclamă în care Ray Charles conducea o maşină decapotabilă- Era o reclamă la maşini. Ray Charles, filmat din elicopter, conducea o maşină prin deşert, prin mijlocul fundului secat al unui lac sărat. Deci, nu călca pe nimeni. Şi se bucura în stilul lui caracteristic. Acuma, nu ştiu dacă a fost ideea lui reclama aia. Dar cum să te duci la Ray Charles şi să-i propui aşa ceva? Am spus chestia asta pentru că uneori, ca pasager de taxi în Bucureşti, simt că şoferul e Ray Charles.

Dilema Veche şi Dilema nouă

Ştiţi vagoanele restaurant şi vagoanele bar? Vorbesc aici pentru cei care în ultimii ani au avut prea multă maşină. Vagoanele astea noi au pe o parte, la geam, un fel de bar, cu scaune de bar, masă de bar, deci, bar. Acolo ne-am cunoscut. Eu admiram peisajul, butonam telefonul şi lingeam din când în când din bere, că aveam un drum lung în faţă.  Mă rog, în lateral. Telefonul în mână, berea pe bar, Dilema Veche lângă mine. Şi apare o femeie frumoasă. Era frumoasă după standardele mele. Probabil, după ale voastre, era foarte frumoasă. Se pune pe scaunul de bar de lângă al meu şi îmi pune mâna direct pe Dilema Veche şi începe să citească.

O femeie frumoasă care citea Dilema Veche. Ştiam sigur că citea Dilema Veche, tocmai o luase pe a mea în mână şi se uita la ea. Acuma, eu nu am o părere proastă despre mine decât foarte rar. Uneori, asta e, greşesc în mai multe limbi şi-mi fac procese de conştiinţă. Dar sunt timid. Chiar şi pentru cei ca mine, la un moment dat se dă lupta aia între dorinţă. timiditate şi inteligenţă. Şi câştigă prima tură inteligenţa, că îi spune timidităţii:

-Ia caută-ne tu prin alt vagon!

Dar poate că inteligenţa nu e nici ea chiar campioană la ce face, că parcă pleacă şi ea împreună cu timiditatea, să îi arate vagonul corect. Şi rămâi tu cu dorinţa şi cu femeia şi cu Dilema Veche şi vii cu cel mai bun text de agăţat care îţi vine în cap:

-E a mea.

-A, sorry.

-E OK, poţi să o mai ţii, eu oricum eram pe telefon acum.

Cert este că de la Bucureşti până la Cluj eram cei mai buni şi cei mai beţi şi cei mai high prieteni. Ea se ducea la un bărbat, fireşte. Eu nu mai ştiu ce căutam acolo. Dar ne-am mai văzut şi acolo şi la Bucureşti şi mai ales la mine. Făcea nişte felaţii dumnezeieşti. Se vedea că avea antrenament şi că eu nu eram singurul cu care se antrena, că auzeam câteodată nişte voci şi nişte vorbe în jurul ei când ne sunam de mă întrebam dacă era ceva sigur ce făceam eu cu ea. Până la urmă, nu asta s-a dovedit a fi problema.

De când eram cu ea, îmi tot dispăreau haine. Nu zic unde lucrează, că vă faceţi cruce. Mă gândeam, zic, oi bea eu prea mult, nu mai ştiu ce fac cu ele? Şi nu ştiu cum, dar fix alea care îmi plăceau mie îmi tot dispăreau. Nu mă plâng de haine, garderoba mea se împrospătează mai des decât celulele corpului omenesc şi nici măcar nu trebuie să fac nimic pentru asta, pentru că cineva, undeva, mă iubeşte şi mă scuteşte de Dileme Vestimentare. Refuzam să cred că era ea. Până într-o zi, când am văzut-o când plecam amândoi de la mine cu o pereche de ciorapi pe care nu aveam cum să nu îi recunosc, că îmi plăceau foarte mult, erau ai mei. Mai aveam şi alţi ciorapi, dar respectivii erau cadou de la cineva important pentru mine.

Atunci, sinapsele mele ruginite au făcut ce au putut şi ele, aşa că am început să suspectez că hainele alea care mi-au dispărut ar fi putut fi la ea. Am haine în şifonier pe care nu le-am îmbrăcat niciodată, dar am şi unele la care ţin. Despre unele dintre ele trebuie deja să vorbesc la trecut. Nu am zis nimic, dar am rărit-o cu întâlnirile. O fi vreun fetiş de-al ei, nu ştiu, mi-a mai spus una odată că ea visa că era îmbrăcată cu cămaşa mea nu ştiu care. Acuma, Dilema Nouă este alta. Eu cred că o chem pe la mine, că pentru o felaţie din aia, o bluză, un hanorac, o cămaşă, nişte ciorapi, ceva, merită. Dilema este pe care dintre ţoalele care nu-mi plac mie şi i-ar plăcea ei să le las la îndemână.

Sper că nu va veni la mine niciodată în uniformă, că atunci i-o fur eu ei.

Un exemplu

Hai să-i spunem petiţie on-line

S-a hotărât o doamnă vopsită blond cum să învie ea două fete moarte: măreşte pedepsele pentru omor. De parcă toţi criminalii pedofili zic gata, nu mai fac, că îmi adaugă ăştia 100 ani în plus la pensie. M-a mirat. La fel de mirat eram în frigul ăla în faţa guvernului: toată lumea milita împotriva micşorării pedepselor pentru corupţie, dar nimeni nu prea milita pentru mărirea lor. Uite ce zic eu: nu mărim nimic, nu micşorăm nimic. Ce, oamenii de la stat nu sunt şi ei oameni? Şi ce oameni! Ei ne reprezintă, ei ne apără, ei ne salvează, ei ne tratează, ei ne învaţă. Ei sunt un exemplu. Răspundere mare, remuneraţie mare? Rămâne!  Dar trebuie şi o edeapsă mişto dacă îşi bate joc de noi şi banii noştri! Să-i dublăm pedeapsa acestui exemplu pentru orice faptă de care e vinovat cât lucrează pentru noi. Că el nu lucrează pentru noi. El se sacrifică pentru noi. Noi, restul, doar muncim şi plătim taxe.

Adormitul

Într-o zi, o aşteptam pe amica asta a mea la mine. Hai să nu fiu nesimţit, eram mai mult decât amici. Nu-mi mai place mie cum sună cuvântul prieteni în aceeaşi frază cu ea. Eu pierdusem noaptea de dinainte, de fapt, nu noaptea. Doar partea cu somnul. Zic, ia să mă întind un pic până vine. Era vreo 5 după-amiaza, aveam vreo oră la dispoziţie. Mă trezesc zăpăcit  complet la 12 noaptea, cu telefonul plin de apeluri ratate de la ea. Mă gândesc, o fi păţit ceva, că eu mai am ghinioane din astea. Sun înapoi şi aflu ce s-a întâmplat. Ea a ajuns la mine, a sunat la interfon, eu nu am auzit nimic. Mă sună pe telefon, eu dormeam cu el în pat, lângă pernă, nu am auzit nimic.

M-a sunat de nenumărate ori, avea să-mi zică atunci când am căutat-o eu să văd ce şi cum. Asta cu apelurile o ştiam deja, mă uitasem în telefon. Dar ea mi-a zis că mă suna din faţa blocului şi auzea de la parter cum suna telefonul meu la mine în casă, în timp ce eu nu îl auzeam de lângă mine, la etajul 1. Eu în locul ei mi-aş fi pus nişte întrebări suplimentare. În locul ei, că în locul meu ştiam deja răspunsul: dormeam prea adânc. S-a lăsat păgubaşă şi a plecat acasă. Evident, mi-am petrecut noaptea singur, deşi stăteam la 10 minute de mers pe jos unul de altul, ceea ce în Bucureşti înseamnă să traversezi strada. Şi treaz, că dormisem toată ziua. Mi-am cerut scuze. Mi-a zis că nu e supărată pe mine.

De la Slobozia

Aţi văzut vreodată un preot punând perfuzii în biserică cuiva? De ce trebuie să fie biserica un serviciu public, şi dacă e, atunci de ce când e prea frig sau prea cald afară găseşti, de obicei, uşa încuiată? Ştiţi, preoţilor le este frică de Dumnezeu şi de hoţi. Ştiţi, a fost referendumul ăla unde am plătit pe banii noştri răspunsul la întrebarea dacă se fut în cur alţii sau nu. Poate că era ceva în neregulă cu întrebarea, că poate participam şi eu la el. Poate întrebarea trebuia să fie "cât la sută din impozitele plătite de dumneavoastră ar trebui să meargă către sfânta biserică?". Tind să cred că răspunsul majorităţii ar fi tins spre 0.

Dar e şi vina noastră. Acceptăm că un botez e atât, o înmorântare atât  etc. Te gândeşti câteodată "dar de ce îmi ceri bani? Am crezut că eşti aici să mă ajuţi".Hai să nu îi mai plătim. Se descurcă singuri. Că, din nou, şi noi greşim. Unii mai puţin. Dintre cei care dau bani să îl audă lălăind pe Sfântul Părinte Gregorie Decaloteanu de la Slobozia de Jos şi cei care dau bani să îl audă lălăind pe Smiley mă simt mai apropiat ideologic de cei care dau bani să îl audă lălăind pe Smiley. Ştiţi de ce? Smiley cântă pe bani. Sigur, dacă te zbaţi suficient, găseşti şi preoţi  care mai botează gratis. Dar ei sunt excepţii. Dar pe preoţi, şi dacă botează, şi dacă nu botează, noi tot îi plătim. Nu vor muri de foame, promit. Au deja bani şi sunt afaceriştii perfecţi, vând vise, iar dacă nu vând, ei oricum iau bani. În cel mai rău caz, se îmbogăţesc mai puţin.

Clientul

M-am dus la magazin cu bonuri, că s-au adunat de vreo două luni, trebuia să fac ceva şi cu ele şi tipele de acolo mă iubeşte şi-mi dau şi ţigări cu bonuri. Doamna de la magazin şi colega ei de la aprozar erau ocupate, se uitau amândouă la un loz câştigător şi nu înţelegeau ce scrie pe el şi cât au câştigat. Eu nu am zis nimic, mai era o bucureşteancă în vârstă acolo, am crezut că şi ea aşteaptă să rezolve vânzătoarele ecuaţia aia complicată şi să cumpere oarece. Şefa de la aprozar spune celei de la magazin:
-Hai, că vin să mă uit de mai aproape, că văd că te pricepi mai puţin ca mine.
Şi se bagă amândouă să lămurească problema. Doamna în vârstă se întoarce spre mine:
-E lozul dumneavoastră?
-Nu ştiu, doamnă, eu abia am intrat, nu văd, nu sunt suficient de înalt să mă uit de aici sub tejghea. Nu cred că e lozul meu.
Apare o clientă mai tupeistă, deh, tinereţea, se bagă în faţă şi cere o cafea, o ciocolată şi ce a mai cerut ea.
-8,5 lei.
Dup-aia vine rândul meu. Zic ce vreau, făcea fix 70 lei. Dau bonurile, doamna începe să numere. Pe la jumătatea număratului, apare din nou tupeista:
-Mai vreau şi o pungă de seminţe.
A reuşit să o enerveze pe doamna, că o întrerupsese din numărat, aşa că erupe:
-BĂI, FATĂ, TU NU VEZI CĂ AM CLIENT??? ATUNCI, TACI!

Rockeri şi pisici

Tot încercând de prin 2019, reuşesc să scot o persoană dragă mie la o ciorbă în 2020. Şi găsim un restaurant plin de pisici. Erau pisici de care vroiai. Dimensiuni, culori, unele foarte gravide, altele mai puţin gravide, unele prea mici să fie gravide, altele prea motani să fie gravide etc. Era mai mişto decât la televizor. Uneori erau mai multe pisici decât clienţi. Clienţii erau în majoritatea lor rockeri bătrâni. Eu sunt un rocker pe la criza vârstei mijlocii, aşa. Unii dintre ei, în schimb, m-au făcut să mă mir că rockerii pot ajunge la vârste aşa înaintate, deşi ei poate aveau vârsta mea. Oricum, nu arătam la fel şi nici nu i-am întrebat câţi ani au.

Toată lumea dădea de mâncare. Chelneriţele la clienţi, clienţii la pisici, numai pisicile nu dădeau de mâncare nimănui. Inclusiv eu. Asta, deşi la vedere trona un afiş pe care scria NU HRĂNIŢI ANIMALELE. În două limbi. Mai era şi o poză care în toate limbile însemna acelaşi lucru, "Fără câini şi pisici". Nu am văzut niciun câine.  Era plin de pisici şi de clienţi, rockeri bătrâni şi unul mai tânăr, care hrăneam pisicile. Rockerii au interpretat afişul ăla aşa: "sunt rocker, sunt rebel, nu îmi pasă de reguli şi dau de mâncare cui vreau." Mai erau şi doi poliţişti locali înăuntru la început. Pentru protecţia pisicilor, bănuiesc. Atunci când au văzut că pisicile sunt în siguranţă în restaurant cu rockerii, au plecat şi s-au întors la ce fac poliţiştii locali când fac.

Pisicile au interpretat afişul aşa: "puteţi să ne daţi de mâncare, dar nu aveţi voie să ne atingeţi". Ce japiţe nerecunoscătoare! Nu o zic în calitate de rocker, o zic în calitate de cetăţean care nu (mai) are un astfel de animal de companie şi trebuie să meargă pe la prieteni să le pună mâna pe pisici. Şi pisicile, şi rockerii, chiar dacă gândeau altfel, spuneau, de fapt, prin acţiunile lor "Mă piş pe el de vot. Pardon, de afiş". Poate era mai bine dacă pe afiş scria NU HRĂNIŢI ANIMALELE PREA MULT. Nu ştiam că atâţia rockeri iubesc pisicile. O fi latura aia a lor sensibilă care ascultă balade când e beată. Nu cred că e latura aia a lor sensibilă care ascultă manele când e beată. Oricum, mă mai duc acolo.