Dilema Veche şi Dilema nouă

Ştiţi vagoanele restaurant şi vagoanele bar? Vorbesc aici pentru cei care în ultimii ani au avut prea multă maşină. Vagoanele astea noi au pe o parte, la geam, un fel de bar, cu scaune de bar, masă de bar, deci, bar. Acolo ne-am cunoscut. Eu admiram peisajul, butonam telefonul şi lingeam din când în când din bere, că aveam un drum lung în faţă.  Mă rog, în lateral. Telefonul în mână, berea pe bar, Dilema Veche lângă mine. Şi apare o femeie frumoasă. Era frumoasă după standardele mele. Probabil, după ale voastre, era foarte frumoasă. Se pune pe scaunul de bar de lângă al meu şi îmi pune mâna direct pe Dilema Veche şi începe să citească.

O femeie frumoasă care citea Dilema Veche. Ştiam sigur că citea Dilema Veche, tocmai o luase pe a mea în mână şi se uita la ea. Acuma, eu nu am o părere proastă despre mine decât foarte rar. Uneori, asta e, greşesc în mai multe limbi şi-mi fac procese de conştiinţă. Dar sunt timid. Chiar şi pentru cei ca mine, la un moment dat se dă lupta aia între dorinţă. timiditate şi inteligenţă. Şi câştigă prima tură inteligenţa, că îi spune timidităţii:

-Ia caută-ne tu prin alt vagon!

Dar poate că inteligenţa nu e nici ea chiar campioană la ce face, că parcă pleacă şi ea împreună cu timiditatea, să îi arate vagonul corect. Şi rămâi tu cu dorinţa şi cu femeia şi cu Dilema Veche şi vii cu cel mai bun text de agăţat care îţi vine în cap:

-E a mea.

-A, sorry.

-E OK, poţi să o mai ţii, eu oricum eram pe telefon acum.

Cert este că de la Bucureşti până la Cluj eram cei mai buni şi cei mai beţi şi cei mai high prieteni. Ea se ducea la un bărbat, fireşte. Eu nu mai ştiu ce căutam acolo. Dar ne-am mai văzut şi acolo şi la Bucureşti şi mai ales la mine. Făcea nişte felaţii dumnezeieşti. Se vedea că avea antrenament şi că eu nu eram singurul cu care se antrena, că auzeam câteodată nişte voci şi nişte vorbe în jurul ei când ne sunam de mă întrebam dacă era ceva sigur ce făceam eu cu ea. Până la urmă, nu asta s-a dovedit a fi problema.

De când eram cu ea, îmi tot dispăreau haine. Nu zic unde lucrează, că vă faceţi cruce. Mă gândeam, zic, oi bea eu prea mult, nu mai ştiu ce fac cu ele? Şi nu ştiu cum, dar fix alea care îmi plăceau mie îmi tot dispăreau. Nu mă plâng de haine, garderoba mea se împrospătează mai des decât celulele corpului omenesc şi nici măcar nu trebuie să fac nimic pentru asta, pentru că cineva, undeva, mă iubeşte şi mă scuteşte de Dileme Vestimentare. Refuzam să cred că era ea. Până într-o zi, când am văzut-o când plecam amândoi de la mine cu o pereche de ciorapi pe care nu aveam cum să nu îi recunosc, că îmi plăceau foarte mult, erau ai mei. Mai aveam şi alţi ciorapi, dar respectivii erau cadou de la cineva important pentru mine.

Atunci, sinapsele mele ruginite au făcut ce au putut şi ele, aşa că am început să suspectez că hainele alea care mi-au dispărut ar fi putut fi la ea. Am haine în şifonier pe care nu le-am îmbrăcat niciodată, dar am şi unele la care ţin. Despre unele dintre ele trebuie deja să vorbesc la trecut. Nu am zis nimic, dar am rărit-o cu întâlnirile. O fi vreun fetiş de-al ei, nu ştiu, mi-a mai spus una odată că ea visa că era îmbrăcată cu cămaşa mea nu ştiu care. Acuma, Dilema Nouă este alta. Eu cred că o chem pe la mine, că pentru o felaţie din aia, o bluză, un hanorac, o cămaşă, nişte ciorapi, ceva, merită. Dilema este pe care dintre ţoalele care nu-mi plac mie şi i-ar plăcea ei să le las la îndemână.

Sper că nu va veni la mine niciodată în uniformă, că atunci i-o fur eu ei.