Adormitul

Într-o zi, o aşteptam pe amica asta a mea la mine. Hai să nu fiu nesimţit, eram mai mult decât amici. Nu-mi mai place mie cum sună cuvântul prieteni în aceeaşi frază cu ea. Eu pierdusem noaptea de dinainte, de fapt, nu noaptea. Doar partea cu somnul. Zic, ia să mă întind un pic până vine. Era vreo 5 după-amiaza, aveam vreo oră la dispoziţie. Mă trezesc zăpăcit  complet la 12 noaptea, cu telefonul plin de apeluri ratate de la ea. Mă gândesc, o fi păţit ceva, că eu mai am ghinioane din astea. Sun înapoi şi aflu ce s-a întâmplat. Ea a ajuns la mine, a sunat la interfon, eu nu am auzit nimic. Mă sună pe telefon, eu dormeam cu el în pat, lângă pernă, nu am auzit nimic.

M-a sunat de nenumărate ori, avea să-mi zică atunci când am căutat-o eu să văd ce şi cum. Asta cu apelurile o ştiam deja, mă uitasem în telefon. Dar ea mi-a zis că mă suna din faţa blocului şi auzea de la parter cum suna telefonul meu la mine în casă, în timp ce eu nu îl auzeam de lângă mine, la etajul 1. Eu în locul ei mi-aş fi pus nişte întrebări suplimentare. În locul ei, că în locul meu ştiam deja răspunsul: dormeam prea adânc. S-a lăsat păgubaşă şi a plecat acasă. Evident, mi-am petrecut noaptea singur, deşi stăteam la 10 minute de mers pe jos unul de altul, ceea ce în Bucureşti înseamnă să traversezi strada. Şi treaz, că dormisem toată ziua. Mi-am cerut scuze. Mi-a zis că nu e supărată pe mine.