Reteta fericirii

Desi obiceiul meu de-a rade cand vad pe vreunul ca mai ia cate un picior in gura ar putea sustine contrariul, e in natura mea sa simpatizez cu oamenii slabi sau aflati in dificultate. Dar asta nu inseamna ca ma implic intotdeauna. Ceea ce inseamna ca-s pe drumul cel bun. Cateodata, ma implic sa salvez niste boi sinistri, chestie care inca spune mai multe despre mine decat despre ei. Da' asta-i alta poveste. De ce ziceam ca nu ma bag sa-i salvez chiar pe toti? Pai, in primul rand, am de salvat lumea mea, dup-aia pe a lor. Si 2: faptul ca-s mai slabi sau sunt in c*cat e doar o situatie, o chestie care nu iti da neaparat de inteles cine sunt ei de fapt.

Exemple: faptul ca faci o fapta buna nu inseamna automat ca esti un om de treaba. Faptul ca ai luat o teapa nu te face obligatoriu un prost. Faptul ca n-ai bani la un moment dat nu inseamna ca esti sarac. Nici macar faptul ca te-ai culcat cu o femeie maritata nu te face neaparat curvar. Am patit-o eu. Ce era sa fac, daca ea nu mi-a zis decat dupa? Mai demult eram si eu idealist. Credeam in bunatate, corectitudine, simt al datoriei si in spus adevarul ca virtuti. Mai grav, credeam ca majoritatea lumii crede, daca nu pe fata, macar in sulfletul lor in ele. Pana cand m-am lovit de exemplele alea de mai sus, plus multe altele pe care nu le mai enumar acum.

Initial, cand am inceput sa dau de greu, am luat vina asupra mea. Am spus ca am facut eu greseli. Pana cand mi-am dat seama ca nu-mi predase nimeni la scoala lectiile alea, n-aveam eu ce sa-mi reprosez, eu facusem corect ce-am invatat, nu aveam ce sa gresesc. Era doar prostie, daca e sa-i dam un nume. OK, atunci, ca am stabilit ca eram prost, ce era de facut? Sa-ncerc sa fiu si eu mai destept ca altii, nu? Si uite-asa a inceput o etapa din viata mea in care n-am avut nimic sfant si mi-am batut joc de orice, in afara de vreo doua chestii la care tineam prea mult. Singur acasa de pe la 17 ani, mi-am facut de cap cum am vrut, cu doua exceptii mari si late: scoala si sportul. In rest, distrugere totala, dar mai ales personala.

Apoi a venit ce credeam eu ca se numea dragoste adevarata si mi-am propus iar sa fiu baiat bun. Mi se parea mie ca numai daca ai constiinta (heh) curata te poti bucura pana la capat de viata, dar mai ales de dragoste. Drept urmare, n-am inselat eu, a inselat ea. Si s-a dus iar dracului totul, ca si urmatoarea relatie, si urmatoarea, si urmatoarea. Da' mie incepuse sa imi placa rolul de baiat bun, ca era mai usor sa te victimizezi si nici n-ai ce sa-ti reprosezi. Totusi, de la o vreme, n-ai cum sa nu incepi sa-ti pui intrebarea "cum fac sa evit". Ca la intrebarea "cum trec peste" nici n-am curaj sa ma gandesc. E foarte greu. O solutie, totusi, ar fi. Eu o stiu, mai ramane doar sa invat s-o aplic. Si tine tot de exemplele alea de mai sus. Noua, oamenilor, ne place tare de tot sa credem ca-i stim pe ceilalti. Am cunoscut femei care mi-au vorbit despre mine ore intregi la prima conversatie.

Barbati nu prea, dar asta doar pentru ca, din pacate, m-a facut mama sa-mi placa femeile. Se cheama complexul lui Oedip, daca nu ma insel, desi, uneori, tare-mi vine sa-i zic sindromul Stockholm. Da' sa ne apropiem de raspunsul la intrebare. Nu stiu dumneavoastra, dar mie mi s-a intamplat de-atatea ori sa constat ca ceea ce credeam eu despre cineva era cat se poate de departe de adevar, incat m-am ingrozit. Pe unii ani de zile am crezut ca i-am citit perfect si, cand colo... Nici nu mai zic. Dezastru, oricum. Putine senzatii sunt mai nasoale decat sa-ti dai seama ca aveai o parere gresita despre un om. Ma rog, asta daca esti genul caruia ii pasa. Da' solutia e simpla.

Pentru ca nu parerea ta gresita are vreo importanta. Si eu pot sa cred un milion de chestii despre Stefan Banica jr, de exemplu. Are vreo importanta? Nu cred. Adevarata problema cu parerea noastra despre cei din jur este ca, in functie de ea, ne asteptam ca ei sa se poarte pe viitor intr-un fel. Daca tu crezi despre unu' ca-i baiat bun, te astepti sa te ajute. Daca tu crezi despre una ca-i frumoasa, te-astepti sa fie buna la pat. Si tot asa. Ei, prieteni, aici gresim. Nu reusim sa ne dam seama ca intre cele doua chestii nu prea exista legatura. Da' noi ajungem sa credem ce-am gandit atat de tare, incat atunci cand se intampla ceva invers, simtim c-am luat-o in mana si ne doare. Cand, de fapt, aia-si vad de viata lor si noi ne facem rau singuri, tinand prea mult laparerile si asteptarile noastre. I-as zice, intr-un fel pervers, un soi de negare.

Solutia e sa nu mai avem asteptari. Eu, cand am sa reusesc sa scap de reflexul asta, am sa fiu un om fericit.