joi, 7 august 2014

Cum am ajuns un mincinos



E o treabă pe care trebuie să o spun și la alții, că mă apasă, nu se mai poate. M-am apucat să-i spun unui prieten ceva ce mie mi se părea relevant, și anume că o fată care-i place lui se culcase cu un antipatic. Bine, subiectul era el, nu ea. Pe care îl înformasem deja că ne bate gândul să-l încingem cândva dacă mai face prostii. Na, cazierul sentimental al unei fete care-i place mie mi se pare important și de ajutor pentru prietenul meu. Însă persoana în cauză a tras cu urechea la conversație printr-un geam. Și iacătă-mă-s a doua zi dimineață cu un mare mesaj cu "nu mai răspândi minciuni despre mine, nu mă mai menționa vreodată în vreo conversație, vorbeai de oameni buni și oameni răi, dar cum rămâne cu oamenii mincinoși cum ești tu", tot tacâmul. Zic WTF, eu nu mint, zi-mi ce s-a întâmplat. Păi, ai zis că m-am culcat cu ăla și nu-i așa. Am crezut că intru în pământ. Direct. 

Și prima dată reacționez ca băieții, îi zic amicei mele de la care știam povestea să-l informeze pe om dacă vine la mare weekend-ul următor să ia la el pijamale, tot ce trebuie, că de-acolo pleacă direct la spital. Fără periuță de dinți, nu mai era cazul. Mă rog, fast forward, ajung acasă, găsesc un mesaj de un kilometru de la ăla, cu cine te crezi, mă, să ameninți lumea, ești șmecher, vino și bate-mă, tu știi că mi-au ieșit analizele prost? Deja nu mai înțelegeam nimic. Eu aveam impresia că el se lăudase la amica mea cu asta. Dar zic ok, hai să săpăm. Și o întreb și pe ea, auzi, tu ce anume ai auzit sau cum ai ajuns la concluzia că ăștia au făcut ce-au făcut? Nu răspunde. Reiterez întrebarea. Ea spune că n-o înțelege. După 3 ore. O repet, eu știu să fiu bref și să mă fac înțeles, doar dacă ești un idiot sau nu vrei nu înțelegi ce spun eu. Și ea îmi spune că ea de la mine a auzit asta. Toate astea se întâmplau în scris. Pe FB. Zic, unde ești, hai că vreau să mă privești în ochi când îmi zici asta. Să ne distrăm amândoi, nu? 

Și atunci mă lovește. Realitatea. Direct în ochi, cu dreapta. Totul fusese o părere de-a ei pe care mi-a prezentat-o mie ca fiind realitate. Și eu am zis-o mai departe. Am realizat atunci ce greșeală enormă făcusem. Am făcut ce trebuia dup-aia sau mă rog, tot ce se mai putea. Mi-am cerut scuze de la toată lumea, le-am spus cât de rău îmi pare și îmi pare. Îmi pare rău și acum, la o săptămână după. Nu-mi vine să cred. N-am pățit așa ceva de când port pulă. O mocirlă din asta, o ghenă. M-am luat de ăla aiurea, am spus chestii, vai, vai, VAI câte mizerii! Totul pentru că am crezut un prieten, că eu așa fac, eu pe prietenii mei îi cred. Culmea, în meseria mea trebuie să verific totul înainte să-l spun, că altfel se poate lăsa cu procese de milioane de euro. Dar cu prietenii nu mi-a trecut prin cap să. Că eu credeam că știu să mi-i aleg. Dar de data asta am greșit și-mi vine să o iau la pădure când mă gândesc ce prostie imensă am făcut. 

Bineînțeles că vinovata, confruntată, n-a recunoscut nimic și-a dat vina pe niște alte chestii și circumstațe, cum face ea de obicei. Frate, puterea de a-ți recunoaște greșeala e o mare calitate, am s-o respect toată viața. Se pare că ea nu o are. Eu măcar mi-am recunoscut partea mea de vină și mi-am cerut iertare de la toată lumea pentru ea. Asta nu mă face neaparat un om mai bun, dar măcar îmi place să cred că am învățat ce era de învățat. M-a marcat atât de tare încât i-am spus și maică-mii episodul ăsta, deși de obicei eu încerc să n-o spamez la creier cu toate căcaturile. Mai ales pentru că mă și așteptam la un fel de reacție fix cum a avut, că prieteni? Nu vreau să mai aud de prieteni! Nu. mamă, sunt prieteni buni și prieteni răi în viața asta, rămâne cum am stabilit. Dacă una a fost proastă, asta este, următoarea, mergem înainte. Și mai eram (sau mă rog, sunt) oficial, așa cum spune ea, prietenul ei cel mai bun. 

O mare mizerie. Știu, mi-am spălat problemele în public, nu se face, dar e o diferență între a spune ce-ai pe suflet și a te certa în public, iar această diferență pentru mine contează. Am spus-o că mă apasă și chiar îmi pare rău. N-o să mai fiu prieten cu resprectiva, că eu așa fac, am spus-o și ieri, tot în scris. Nu de alta, dar tot ea s-a găsit să facă scandal după acest episod pentru care nici măcar eu, ăla creativul, n-am epitete. Și bomboana pe problemă, vin de la mare și vine unu la mine să-mi arate el femeile lui, că el nu e ghei. Chestie pe care o știam sau credeam că o știu, dar n-o discutasem cu el vreodată, că mie nu mi se pare relevantă pentru un om. Dar auzise și el că ea spunea asta despre el la toată lumea. Îl înțeleg. Îmi pare enorm de rău pentru tot episodul și nu-mi mai rămâne decât să sper că de fapt n-o să citească nimeni postarea asta, că eu mi-am dat seama între timp că vroiam doar s-o scriu să mă descarc, nu să mă judece cineva în funcție de ce-am povestit în ea. Vă doresc chestii mai bune decât atât.

Un comentariu:

io-n Dushu Tau! spunea...

ideal e sa nu te bagi in casa omului decat cand ai vazut cu ochiul tau ce se intampla. Adica sa fie o dovada clara, nu un hearsay cum spun englezoii. Pentru ca oamenii in general sunt de kkt mai ales cand spun tot ce le trece prin cap fara sa aiba un filtru.