Străvechea artă a înghiţiturilor mici (LXXXVII)

E seară, după o zi complicată,  eşti cu prietena acasă, te bucuri şi tu de o bere şi un film.
-Trebuie să vorbim.
Tu te gândeşti: "iar vrea să vorbim. Ce am mai făcut?" Dai din umeri:
-Hai  să vorbim.
Te aşezi cu ea la masă, faţă în faţă şi începe războiul psihologic. Ea îl începe, vreo două minute nu zice nimic, aşteaptă să greşeşti şi se holbează la tine cu ochi în care simţi înţelepciunea vânătorului ancestral care prima dată îşi studiază prada, apoi lucrează cu capcane. Nu te mişca! Ai 85% şanse  să descoperi că orice ai spune e greşit. Las-o pe ea să vorbească. Spune-i maxim:
-S-a întâmplat ceva?
-Ştii bine ce s-a întâmplat. Trebuie să vorbim.
Tu, linişte, pauză. Te şi gândeşti: ." nu ştiu ce s-a întâmplat. Ce dracului s-o mai fi întâmplat?".
-Păi, nu vorbim? Uite, eu vorbesc.
-Nu, tu înţelegi greşit sau te  faci că nu înţelegi. Trebuie să VORBIM, Cristian. Pentru că noi nu mai vorbim.
-Uite, asta am observat şi eu, dar e adevărat că şi programele noastre sunt cam diferite. Io-s plecat o grămadă, asta e, când nu sunt eu plecat de multe ori eşti plecată tu. Dragostea cere sacrificii, Dana.
-Păi, eu nu fac sacrificii?! Dar tu nu dai nici măcar un telefon!
-Aşa e, eu n-am crescut cu telefon, îl folosesc mai mult pentru urgenţe şi chestii importante şi în general mă sună lumea pe mine, nu eu pe ei. Şi mai şi locuim împreună.
-Şi să-i dai măcar un telefon iubitei tale să-i spui că o iubeşti aşa.,  din când în când, nu e important?
-Dar de ce nu sună ea? Şi-n plus, îţi spun asta înainte să ne culcăm cam în fiecare noapte când sunt acasă.
-Da, dar ai spus-o vreodată în public?
-În public ce înseamnă? Să opresc lumea pe stradă şi să le zic că iubesc o fată, Dana, nu o ştiţi voi? Ştiu prietenii mei - e ceva, ştiu apropiaţii, ce să fac, să umblu cu tricou cu tine pe mine? Dar na, asta cu telefoanele, ţi-am zis, e şi chestie de educaţie şi e şi din pricina faptului că am treabă.
-Tu ai treabă non-stop.
- Îmi pare rău, nu ştiam că te deranjează. Am să încerc să mă las.
-Aha, faci şi miştouri acum. Băi, tu-ţi baţi joc de mine?! Ţi-a păsat vreodată de mine?!
-Păi, tocmai ziceam că-ţi spun că te iubesc de fiecare dată când ne vedem.
-Nu-i adevărat! Nu-ţi pasă, ăsta-i adevărul.
Începe să plângă cu sughiţuri.
-Nu ţi-a păsat niciodată. Asta ai făcut, te-ai gândit numai la tine! Doamne, ce-o fi fost în capul ăsta al meu când din tot clubul ăla cu bărbaţi adevăraţi, nu egoişti insensibili ca tine, te-am ales? Alcool, îţi zic eu ce a fost, alcool şi iarbă. Aşa-mi trebuie, dacă-s proastă. De fapt, proastă nu sunt. Am doar gusturi proaste la bărbaţi.

Oftează, îşi aprinde o ţigară, îşi mai deschide o bere şi fumează privind în gol. Şi începe să se întrebe prima dată pe ea însăşi, aşa, cu voce sfârşită:
-Ce mă fac eu cu ăsta? Ce mă fac eu cu tine, Cristi? Ce ne facem cu relaţia noastră?!
Tu te gândeşti: "ce să facem? Nu a fost aşa de la început? Mai putem să reparăm acum ceva, după nişte ani aşa? M-am săturat de discuţii din astea inutile." Dar nu îi spui asta. Îi spui, laşi de la tine, că nu mai suporţi:
-Bun. Uite. Eu promit că o să încerc să mă străduiesc mai mult.
-Promiţi? Încerci? Ce vorbe sunt astea? Şi oricum le foloseşti mereu. În viaţă, oamenii de succes nu sunt cei care încearcă. În viaţă, oamenii adevăraţi sunt cei care reuşesc!
-Auzi, lasă-mă cu citatele tale. Dacă stau bine să mă gândesc, în episoadele alea ale noastre când eu încerc să termin şi nu reuşesc, nu pari deloc nesatisfăcută de relaţia noastră.
-Doamne, măiculiţa domnului, eu încerc să vorbesc serios şi uite la ce-i stă mintea ăstuia, oameni buni.
-Uite care-i chestia, te rog să nu mai ridici vocea, că iar te trezeşti la uşă cu boşorogul ăla din apartamentul de deasupra care ţi-a spus că ţi-ai transformat casa în salon de rendez-vous. Şi mai e şi 4 dimineaţa, am vorbit, ştii că am mai multă treabă mâine, eu trebuie să mă culc.
-Dar nu am terminat de vorbit.
- Continuăm mâine, promit. Mi se închid ochii, trebuie să mă odihnesc.
-Deci, nu să ne odihnim, iar vorbeşti la singular, numai tu să te odihneşti. Vezi? Ce ţi-am spus eu? Eşti egoist. Numai la tine te gândeşti, la mine nu.
Ăla e un moment bun să loveşti.
-Ştii ceva, Dana? Să mor eu dacă nu mă gândesc acum fix la noi doi. La cum o să ne despărţim noi la un moment dat, cu uneori nu te mai suport. Te plângi de un an de zile că nu eşti fericită cu mine. Dar de ce te mai chinui? Te ţine cineva cu forţa? Hai să ne despărţim şi am terminat daravela, dacă tot zici că nu merge.
-Dar cine a spus că nu merge? Cine a vorbit despre despărţire? Eu vreau să E V O L U Ă M, Cristian.
-Bine, e v o l u ă m, aşa facem. Ne iubim, suntem puternici, hai că vedem noi cum facem. Dar eu mă bag în pat. Eu încep să evoluez de mâine.
Şi vine peste tine, se încolăceşte în jurul tău şi spune galeş:
-Hai că vin şi eu în pat.
-Hai în pat.
-Vreau să facem ceva special în seara asta.
După o şedinţă din asta de partid, mai fute tu, dacă ai chef. În cuplul ăla doar ea mai avea chef la ora aia.
-Dana... Mă doare capul.

Nebunie la mal

Malul mării noastre are ceva magic. Uneori bun, alte ori rău. Îar câteodată de-a dreptul nebunesc. Am auzit că zilele astea la Constanţa s-a schimbat data de renaştere a lui Isus Cristos. S-a amânat din motive tehnice. S-a hotărît un prea-sfinţint din ăsta că o facem noi mai lată altă dată. Şi data viitoare, toată lumea e invitată. Am mai văzut comportamente ciudate pe la mare de-a lungul timpului, şi nici nu mă refer la Vama Veche. De exemplu, am fost la o petrecere la mare pe un 1 august. Sărbătoream o zi de naştere care avusese loc în februarie, dar na, era în august era mai vară, era mai cald, şi cineva putea să-şi organizeze petrecerea aia pe plajă la care visase. Cu dj, cu de toate.

Eram în ceea ce părea o rezervaţie naturală, că era cam pustie. Dar nu am stricat nimic, efectiv am făcut o petrecere, am mai ars-o pe acolo vreo două zile, după care ne-am cărat. Şi să ştiţi că acolo se respectau regulile de distanţare de dinainte să fie la modă. Erau corturi doar câte unul pe la 100 metri distanţă de altele. Ce-am făcut noi acolo a fost o fiţă, ce se întâmplă zilele astea chiar mi se pare nebunie. Teo de la  Constanţa, în foamea lui de bani, mai are puţin şi ne spune că dacă nu ne prezentăm la paranghelia lui ne bate doamne-doamne, ca la copiii mici. Numai la lovele se gândeşte. Parcă ar fi Contabilul lui Dumnezeu. Aşre şi un şef la Bucureşti, pe Managerul lui Dumnezeu.

Parcă e un colindător din ăla din găştile alea de copchii care par fugiţi de acasă şi-s la fel de siniştri  şi gălăşioşi şi insistenţi precum Teo. Că oricum şi colindă în ce zi vor. Şi unii nici măcar nu se pricep, bagă acolo, fac experimente pe tine. Parcă unora îmi şi vine să le spun
-Ştiu urătura asta de dinaintea voastră. Vedeţi că o spuneţi greşit.
Dar cine riscă să-i apuce repetiţiile pe acolo şi să nu mai scapi de ei? Eu, când îi  văd, mă pregătesc pentru nişte minute de chin. Încerc să mă consolez cu vreun gând, dar pe lângă prezenţa lor acolo, cum era să fii copil şi să plouă afară mi se pare o amintire frumoasă.

-Haide, bă,şi-aşa merge trenu-ncet, măcar voi să lălăiţi mai repede!
Dar din nou tac, nu zic nimic, mi-e să nu risc vreun rap battle cu zurgălăi, să vadă ăia care dintre cântă mai repede. Şi ceva îmi spune că nici pentru alţi călători nu sunt prea populari, că remarc destule priviri date peste cap. Eu dacă eram mic şi eram staroste de comando din ăsta de cerşetori, nici nu mai uram. Intram doar eu în vagon cu două talgere în mâini şi spuneam:
-500 lei să nu urăm. Aveţi 10 minute să îi faceţi cheta, că la Buzău coborâm şi luăm intercity înapoi. Avem talgere, buhai, bici, tobă, capră şi saxofon. Dacă până la Buzău nu veniţi cu banii, intrăm peste voi şi cântăm până la Bacău.
Şi zbang, un foc de avertisment din talgere. Eu zică  ar funcţiona. Că şi acum pare cam şantaj ce fac ei acolo.

Dar să revenim la Angajaţii lui Dumnezeu, prelaţii noştri. Domne, eu zic să se adopte mai repede plata cu cardul şi online pentru slujbe şi gata. Toţi credincioşii ar avea card, ar câştiga şi băncile şi toată lumea. Şi nici nu ne mai înghesuim prin biserici, nu ne mai împiedicăm de babe care respectă cu sfinţenie regula aia cu obligativitatea poziţiei " în genunchi-ghemuit" în timp ce tu te uiţi după altceva etc. Totuşi, fără mersul la biserică rămânem, într-adevăr, fără o conexiune specială, pe care o ai, de obicei, doar acolo sau, eventual, la piaţă şi cam atât. Şi de obicei se întâmplă prin adolescenţă. Eu asta căutam în adolescenţă în timpul slujbelor: interacţiunea aia cu cineva ortodox, cam de vârsta ta, eventual care arată destul de acceptabil posibil încât să te poţi gândi ce i-ai face cât durează slujba aia.Că durează mai mult decât la colindători, e adevărat.

Îi sau le remarci imediat şi parcă simţi că aveţi ceva în comun deja. Poziţia e smerită, dar privrea nu minte şi îţi transmite de la distanţă, când te remarcă:
-Ştii, de fapt, mie îmi place în club, nu aici. Dar m-a adus familia cu forţa aici tocmai pentru că zic ei că îmi place prea mult în club.
Tu, venit că era imperios necesar să te prezinţi cu bunică-ta la sluja de duminică dimineaţa după mersul în club de sâmbătă seara, ce puteai să-i transmiţi înapoi tot din priviri?
-Şi la mine e la fel!
Şi parcă nu te mai simţeai singur în credinţa ta.

Revenind la plata (şi la slujba) online, cred că ar fi o idee bună, dar cred că o idee şi mai bună dacă am şi vota noi ce melodie cântă popa. Să facem un karaoke cu bărboşi în fustă. Dacă la Eurovision s-a putut, cred că se poate şi la noi. Că şi noi suntem europeni, nu? Bagi contul, faci plata, intri în videoconferinţă şi zici:
- Dragă Teo, e rândul meu la împărtăşanie. O ştii p-aia a lu' Stevie Wonder, I just called to say I love you? Frate, care-i faza. Eu m-am îmbătat şi o s-o sun pe fostă-mea şi să-i cânt melodia asta.  M-am înregistrat deja o dată, dar nu prea mi-a plăcut rezultatul. Bine, nici n-am condiţii aicea, imediat bate-n calorifer bulangiul ăla de la 3 care stă cu disperata aia. Hai să vedem cum o cânţi tu. Şi încă o rugăminte, părinte: dacă îmi place cum îţi iese şi te mai plătesc o dată, nu i-o cânţi şi lu' prietena mea din partea mea? Mă rog, fosta. Îţi dau eu numărul.

Eu şi robotul

Eram la Oslo. Să fi fost vreo 10 ani în urmă? Nu mai ştiu şi sper că îmi amintesc detaliile corect, era perioadă tulbure şi pentru mine şi eram într-un loc unde tocmai se petrecuse o mare tragedie. Oricum, nu mi-a dat Oslo bani, dar dacă ar fi să fac un top al oraşelor mele preferate, oraşul ăla s-ar bate pentru locul I cu şanse mari. Şi nu mă refer doar la cum arată clădirile. Mersesem la inaugurarea sistemului IT din spitalul universitar. Ajung la un moment dat să aştept liftul. Nu eram singur. Eram eu, două asistente sau doctoriţe, ce erau, norvegiene, plus un robot.

Robotul nu era un fel de android, aşa, ceva spectaculos. Era o ladă umblătoare. Treaba robotului era să care materiale prin spital, pe acolo. Era încărcat şi el afla automat unde trebuia să se ducă, cunoştea tot spitalul, ştia să recunoască un om în faţă pe hol şi să-i spună să se dea la o parte şi ştia să cheme liftul wireless şi să îi comande la ce etaj să-l ducă. Acuma, alea erau atât de bunăciuni, nişte nordice din alea, înalte, blonde, îmbrăcate aşa, sculativ, în doctoriţe, cu priviri de gheaţă şi totuşi zâmbitoare, exact cum îmi plac mie, încât nu mai ştiam la ce să mă uit. La frumuseţile alea sau la minunea tehnologiei de lângă mine?

Vine liftul, urcăm, ele se uită la mine, văd badge-ul cu Press şi se bagă în seamă cu mine:
-De unde eşti?
Orice întrebare venită din partea unor trufandale din alea ar fi fost una dificilă pentru un timid ca mine. Dar să mă întrebe fix de unde vin, la asta chiar a fost dificil pentru mine să răspund.
-Din România.
Am zis-o aşa, cumva, cu un sentiment de vinovăţie.
Şi ce zic ele:
-Ar trebui să vii aici toamna. Să iei un vas de croazieră şi să navighezi prin fiorduri. Aici toamna e superb.
-Voi sunteţi superbe!
Asta vroiam să le spun. Dar n-am avut curaj şi, în plus, oprise liftul la etajul la care eu şi robotul aveam treabă.

La pescuit

Eram la Periprava, pescuiam la răpitor. Locul ăla este o bijuterie a României. Super peşte, poate cel mai bun loc de bird watching din ţară, dar şi cu o istorie foarte încărcată. Cine ştie că în zona aia a fost o colonie de muncă silnică în vremea comuniştilor în care mulţi nevinovaţi au murit abuzaţi degeaba nu are cum să nu simtă presiunea. Eu o simţeam, dar venisem pregătit. Ne urcăm fiecare în barca lui şi începem să mulinăm. Acuma, trebuie să precizez ceva pentru necunoscători: există două feluri de pescuit. Ăla când spui acasă că te duci la peşte, dar, de fapt, tu te duci la peşti şi ăla când într-adevăr te duci la pescuit.

La pescuit e ca în paradis. Eşti cu băieţii, în mijlocul pustietăţii, pe malul bălţii, linişte totală, nu te supraveghează nevasta, pescuieşti şi bei. Cum pescuiam eu acolo, eu căutam ştiuci, dar dădeam numai de bibani. Buni şi ăia, frumoşi, mari. Dar la un moment dat dau de o scenă dură. Ceea ce părea să fi fost o pasăre mare, pelican sau gen, era făcută bucăţi, sânge peste tot. Mie îmi place să gătesc pasăre, dar ce vedeam acolo nu părea ceva de master chef, părea scena unei crime. Beau îndelung din sticla de curaj pe care o aveam la mine, i-o pasez şi lui Saşa, vâslaşul meu, să bea şi el şi îi spun ce îmi vine la gură:

- Ce dracu s-a întâmplat aici?!
- Ei. O lebădă. A mâncat-o codalbul.
Nu ştiu cât de aproape aţi stat de o lebădă, dar e o vietate destul de mare şi, dacă sunteţi beţi şi vă luaţi la bătaie cu ea, s-ar putea să descoperiţi pe pielea voastră că are forţa să vă rupă o mână. După asta, ghici ce s-a întâmplat. Că na, pentru noi, pescarii superstiţioşi, morţii aduc noroc. Am început să prind ştiuci. Dar în momentul respectiv, neuronii mei şi-au spus unul altuia "Mă, cât de puternică să fie pasărea aia dacă e în stare să omoare lebede? Ce câine, ce pisică? Ştu că-i ilegal, dar nu mai bine îmi iau eu un vultur codalb?"

Mail

Am primit un mail de la o doamnă profesoară, la adresa greşită, evident, cu titlul Română. Nu pentru mine era, clar, dar la mine a ajuns. Nu i-am răspuns, dar am dedus ceva. Se pregătea femeia să îşi facă lecţiile online sau gen şi încerca să îşi anunţe elevii. Acuma, o să fiu arogant, dar să încerci să mă înveţi pe mine română azi e ca şi cum ai încerca să înveţi o actriţă p0rno să sugă pvla. Băi, dar am apreciat efortul. Ca să parafrazez un clasic pe care nu îl cunosc, Immanuel Kant, but Immanuel tried.

Tot din cimitir

Într-o zi, la locul de joacă de la bloc, se dă anunţul:
-Bă, voi aţi auzit că s-a găsit un schelet în cimitir?
Un schelet în cimitir. Cine s-ar fi aşteptat? Dar na, eram copchii, părea o ştire.
-Ia hai să vedem.
Mergem toţi la cimitir, eram vreo 12, dar la intrare ne oprim. Nimeni nu avea curaj să intre, să verifice dacă e adevărată treaba cu scheletul sau nu. Dar mă hotărăsc să mă bag să văd. Aveam experienţă. Ştiam cimitirul, eram în clasa a patra, tocmai îi făcusem pe şoimii de-a doua pionieri la mausoleul de la Mărăşeşti, care are ditamai osuarul, aveam tot ce trebuie.
-Hai că mă duc eu. Ia zi-mi, unde-i scheletul?
-Păi, intri pe aleea asta, la cavoul ăla mişto de acolo faci stânga şi mai mergi puţin şi cam acolo ar trebui să fie.
-Hai că merg şi eu.

Asta a zis unu' dintr-a opta, mai curajos, aşa. Şi am intrat.  Ăilalţi se uitau la noi de parcă plecam în ultima misiune sau pe Marte, temători, aşa. Nici noi doi nu stăteam foarte bine cu nervii. Doi copii singuri în cimitir, pe o vreme din aia urâtă, apăsătoare, plumbuită ca în Edgar Allan Poe, deşi era cald afară, şi o linişte sinistră, purcedem.O luăm pe alee, facem stânga la cavou, mergem, mergem şi dăm de groapa respectivă. Într-adevăr, lângă un mormânt era o gropniţă din aia de beton, cu dala de deasupra dată la o parte, iar în ea era un schelet uman. Nu aşa cum te-ai aştepta, întins întru odihnă veşnică, mâini pe piept etc. Nu. Nişte oase grămadă, plus un craniu deasupra. Ne aplecăm, ne uităm la el, ne uităm unul la altul şi în momentul ăla cineva sau ceva face un zgomot. Am început să facem atletism instantaneu sincron, ca la olimpiadă. Ăilalţi, care nici măcar nu erau în cimitir, ne aşteptau la intrare, când văd că apărem pe alee în fugă, o iau şi ei la sănătoasa.

Nici măcar nu ne-au aşteptat la poartă. Ne-au aşteptat la vreo 500 metri mai încolo să ne întrebe ce-am găsit. În vremurile astea, ne-ar fi şi băgat în carantină 2 săptămâni.
-Ia zi, frate.
-Da, dom'le, era un schelet acolo. Dar am auzit ceva şi ne-am cam speriat, am fugit.
-Eeee, v-aţi speriat. Ia hai să mergem noi să vedem care-i treaba!
Şi mergem înapoi, intrăm prin altă parte şi identificăm nu scheletul, ci pe cel care făcuse zgomotul. Era un cumătru care cosea iarba de pe morminte. Ăla, când ne vede, ne ia:
-BĂI, CE CĂUTAŢI AICEA!?
Şi aruncă după noi cu coasa. Iar am fugit toţi.

Liliacul şi cimitirul

Mare parte din copilăria mea s-a petrecut cam pe lângă Cimitirul Nordic Focşani, dacă am compara distanţa asta, estimată de mine drept cam pe lângă, cu cât ai de mers de la mine, din Drumul Taberei, până la metrou. Aşa îi zicea lumea, Nordic, nu îi ştiu numele oficial. Dar eu şi băieţii mei din cartier, ca nişte adevăraţi exploratori ce eram pe la vreo 8-9 ani, ştiam oricum toate cimitirele din oraş, că îl cutreieram în lung şi în lat. Câteodată mergeam atât de mult încât, în termenii vârstei de atunci, mai aveam puţin şi descopeream continente noi.

Dar preferatul nostru era mereu Nordicul. Nu neaparat al meu. Preferatul meu era Cimitirul German din Focşani. O capodoperă, părăsită pe vremea aia, că nu îi păsa nimănui de nişte duşmani morţi în primul război mondial în anii '80, când eram noi copii şi învăţam la şcoală că le-am dat Basarabia la sovietici că ne-au ajutat să îi înfrângem pe hitlerişti în al doilea război mondial. Puterile Centrale, după ce şi-au luat-o rău la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, şi-au îngropat şi ele morţii la Focşani, ce să facă cu ei? Şi le-au făcut un cimitir care a rămas uitat de toţi, dar nu de mine, iar când mai ajung pe acolo vreau să îl văd din nou.

Oricum, nici Nordicul nu era rău deloc. Dimpotrivă. Era şi aproape, era şi mare şi avea cele mai bune fructe. Locul perfect să te joci şi să înveţi de pe cruci şi monumente chestii, nu ştiţi voi din astea, sunt pentru băieţii cărora le place istoria. Şi mai avea ceva: o pădure de lilieci. Lilieci plante, nu liliacul ăla, bietul animal pe care dă toată lumea vina şi mai are puţin şi cere să fie judecat la Haga pentru crime împotriva umanităţii. Cât vedeai cu ochii, cât un stadion întreg, jumătate de cimitir sau cât era, era plin de tufe imense de liliac. Ne jucam pe acolo şi, mai ales când înflorea, era aromoterapie curată. Eu mă simţeam ca în rai când mă duceam în cimitir, deşi nu eram mort.

Până într-o zi. Mă duc în ziua aia să mă văd cu băieţii în cimitir şi descopăr o imagine, cum să zic, dezolantă e puţin spus. Aduseseră ăia puşcăriaşii şi i-au pus să defrişeze, să taie toţi liliecii, să facă loc pentru morţi noi. Ce lovitură! Aş fi preferat un 4 la matematică şi o bătaie ca în codrii verzi de brad decât să văd imaginea aia. Dar era prea târziu. Puteam să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea şi printre cavouri, dar nu mai aveam niciun chef. Am plecat cu un nod în gât. Atunci am realizat că sunt un fel de ecologist. Mi-am promis că atunci când o să ajung eu bătrân şi bogat, îmi fac eu plantaţia mea şi o să fiu un Ion Ţiriac al liliecilor. Fără cimitir.

Cu tot cu popa

Intru azi într-o bancă, aveam treabă, de scos nişte bani, ceva mai mulţi decât îţi dă bancomatul. A trebuit să mă îndepărtez binişor de casă, că filiala de lângă mine e închisă momentan. Ce mişto e afară! Paranteză: mai nou, nu ştiu alţii cum simt, dar de când ies mai rar, de fiecare dată când o fac îmi dau seama ce frumoase sunt femeile. Dar mai observ ceva la bărbaţi, de data asta. Înainte, lumea vorbea de frizuri la modă. Acum e la modă să fii tuns şi atât. Piloşii dracului. Am încheiat paranteza. Intru mascat în bancă, normal, că acum asta se poartă, dacă tot vorbim dă feşăn. Şi descopăr că sunt singurul client.

Eram eu şi două angajate, doamne între două vârste, atât, o casieră şi o altă lucrătoare bancară, nu ştiu exact cum se cheamă postul ei. Fără geamuri, fără nimic între ele sau între noi, pur şi simplu două birouri. Există mai multe măsuri de siguranţă la primărie decât în banca aia. Mi-a trecut prin cap "băi, oleacă de bătaie ştiu, dacă îmi pun mintea şi trupul cu aceste două cetăţence, plec cu toţi banii din locul ăsta". Nu sunt genul, dar îmi imaginam scenarii, aveam timp, ştiţi că hârţogăriile astea durează. N-am reuşit să mă duc prea departe cu gândurile, că m-a prins şi m-a amuzat teribil conversaţia dintre ele.

Am mai zis, nu geamuri, nu bariere, nu nimic. Una îmi procesa actele şi vorbea cu cealaltă:
-Doar o linguriţă de argint?
-Da, doar una, păi câte? Bine, mai e şi una de aur, dar aia e pentru altceva.
-Şi cum facem? Că cică trebuie să avem 8 metri pătraţi!
Eu mă gândeam "trebuie să ai 8 metri pătraţi tu sau spaţiul?"
-Nu 8 metri pătraţi, 8 persoane.
-Păi, au ăia mâine botez, cum, 8 persoane? Cu tot cu popa?

Atunci m-am hlizit, nu m-am mai putut abţine, iar ele şi-au amintit că nu sunt singure acolo. Ne-am terminat treaba şi eu am plecat, deşi aş mai fi stat să asist la conversaţie. Delicioasă. Cred că dacă îmi dădeam masca jos şi le spuneam că sunt hirotonisit şi că le împărtăşesc eu, oricum plecam cu mai mulţi bani decât cerusem de acolo, mi-i dădeau ele de bunăvoie şi din credinţă. Că şi aşa, în afară de faţă de hoţ de poşete am şi faţă de seminarist, chiar m-a întrebat cândva o fată de popă asta, se pare că părerile sunt împărţite.

Hai, că o zic eu

Sătulă de atâtea înjurături din partea oamenilor care ştiu pe ce lume trăiesc, Ograda Constituţională s-a hotărât să treacă de partea poporului şi să îi scape de amenzi pe toţi. Să ne trateze ca pe nişte dobitoace şi să ne ia de idioţi, să profite de situaţie, să câştige acum puncte, să calce pe cadavre ca să dea ea bine, de parcă ar candida la alegeri. Na, ca absolvent de drept la bază, pot să zic că riscăm să întrăm într-o demenţă totală. Trebuie să schimbăm ceva.

4 femei

Poza

Maria:
-Eu stau aici.
Fotograful:
-Deci, întinse în iarbă, aşa, nu?
Mihaela:
-Dar de ce tu aici?
Maria:
-Că aşa îmi stă mie mai bine.
Magdalena:
-Dar cine v-a făcut pe voi şefe? Pe noi nu ne întrebaţi?
Miruna:
-Mai stăm mult aşa?
Magdalena:
-Ia stai puţin. În primul rând, nu îmi spune mie o tocilară ce să fac. Habar nu ai ce înseamnă, nu ai dreptul să dai lecţii la alţii. Toată viaţa ai stat numai cu nasul în cârţi, de-aia stai tu în partea aia, că ţi s-a mutat şi nasul din loc de la atâta citit numai cu ochiul stâng, că la dreptul ai dioptrii -7.
Fotograful:
-Doar o secundă trebuie să zâmbiţi şi terminăm, promit.
Mihaela:
-Mda. O curvă şi o proastă se ceartă.
Maria:
-Tu vorbeşti? Îţi aminteşti cum povesteai când au fost colegii ăia doi la tine acasă într-a unşpea şi...
Magdalena:
-Vrei să ajungem aici? Mai ştii când te-au încuiat în bar ăia singură cu ei toată noaptea?
Miruna:
-Hai, gata, că aşa, dacă e să vorbim despre asta, şi pe Maria au trimis-o ăia de la hotel noaptea dezbrăcată.
Maria:
-Bine că le ştii tu pe toate, normal, dar nu ştii să stai într-o poziţie.
Miruna:
-Bine că nu ştiu eu normal şi ştii tu oral!
Fotograful:
-Fetelor, poza durează o secundă. Bun, 4 femei împreună nu se înţeleg întotdeauna. Dar înţelegeţi-mă şi pe mine. Diseară am botez la Baraolt, deja se face întuneric, pierdem lumina, haideţi acum.
Mihaela:
-Hai. Dar după ce termini cu botezul, mâine sau când ai tu timp, nu treci pe la mine? Am de făcut nişte poze. Nu pentru mine. Pentru un prieten.
Miruna:
-Pentru care dintre ei?
Magdalena:
-Eu prima!
Fotograful:
-Haideţi, zâmbiţi şi vă fac poza. Uite, vă spun un banc. Atunci când ursului i s-a spus (şi chiar vă rog să nu vă luaţi la bătaie chiar acum) că a apărut în ţara noastră bere cu numele lui a zis "oau, a apărut bere Dănuţ?"

Poză

Ce se întâmplă

Să îi spunem ficţiune

Mai demult, arbitram la centru un meci de arte marţiale, de campionat mare, într-un loc din ăla semnificativ pentru istoria noastră. Un oraş plin de  importanţă, pe lângă o câmpie a unei mari adunări naţionale. La un moment dat, unul dintre participanţi ia un şut în gură de toată frumuseţea. Intervin instantaneu, opresc lupta şi încep să îl număr, dar numai până pe la 3, că îmi dau seama că era destul de grav, nu mai era nevoie să continui eu cu număratul, că se bălăngănea ca o pendulă. Îl iau în braţe cu stânga, să îl ţin în picioare, să nu cadă în cap şi să îşi rupă gâtul pe acolo, în timp ce cu dreapta făceam semn echipei de ambulanţă să vină să îi facă ce avea de făcut în cazuri din astea.

Mă rog, au mai fost şi alte meciuri, se termină campionatul şi seara, după, mergem la cină împreună. Organizatori, sportivi, antrenori, arbitri, invitaţi, toată lumea. Ăsta scăpase nevătămat fizic, se ameţise puţin şi cam atât. Îşi revenise, cel puţin aparent, aşa că era la masă lângă mine. La aceeaşi masă cu noi, pe partea opusă, erau nişte maghiari de la noi din ţară. Nu ştiu dacă aveţi idee, dar mulţi practicanţi de sporturi din astea în România sunt de etnie maghiară Se pare că ei apreciază mişcarea  şi artele marţiale mai mult decât noi, majoritarii. Iar ei vorbeau între ei în maghiară. Ăsta, cică mare apărător al patriei de meserie, se trezeşte vorbind în gura mare:
-Dar de ce vorbesc între ei în ungureşte?

Am luat foc pe loc. Mâ gândeam "bă, dar futu-ţi morţii mă-tii să-ţi fut, că  tocmai ţi-am salvat viaţa acum 3 ore, că dacă mai lăsam meciul să meargă câteva secunde mureai acolo, că te umplea ăla de picioare în dinţi, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa?! Nu ţi-a ajuns KO-ul ăla de mai devreme, mai vrei unul? Tu ar trebui să aperi patria, nu eşti în stare să te aperi nici pe tine şi tot tu eşti cu gura mare? Eşti din Vaslui, tu păzeşti Moldova de Moldova, câţi unguri ştii tu?"Dar am realizat.  El era educat să urască pe toată lumea. El ditamai ofiţerul, eu ditamai arbitrul, ambii cu funcţii, vezi-doamne, oficiale, ne vedea lumea, eu nu mi-am permis să fac asta în public. Dar mi-a fost foarte ruşine pentru comportamentul lui.

Tot îmi arog autoritatea, îl iau deoparte şi îi zic ceva discret:
-Bă, dar nici măcar între ei nu îi lăsăm să vorbească pe limba lor?
-Dar sunt cetăţeni români!
Nici măcar nu a apucat să termine de zis, că mi-am amintit altceva. Prin 2002, un mare domn secui îmi povesteşte ceva:
-După revoluţie, prin anii 1990, am plecat la muncă în Ungaria. Acolo, la un moment dat, patronul îmi spune dă-te mai încolo, ţărane.
-Dar de ce mă faci ţăran, că eu sunt ungur.
-Tu nu eşti ungur, tu eşti jitan.

Aşa că omul s-a întors în patria lui, România şi a devenit mult mai bun prieten cu noi, românii, poate, decât suntem noi unii cu alţii. El mi-a salvat viaţa la un moment dat, aş putea spune. Poate că nu e locul acum şi aici să fim duşmani unii cu alţii. Hai să nu ne certăm acum. Ştiţi ce spuneam, mai demult, despre Ştefan cel Mare? Ciceul şi Cetatea de Baltă erau ale lui. Adică Ţinutul Secuiesc. El, ţinutul, istoric, aparţine Moldovei. S-au sacrificat secuii pentru Moldova în bătălii cât au putut, au fost aliaţii noştri. Măcar cu atât le suntem datori noi, ţara asta numită azi România, cu solidaritate. Pentru că şi ei sunt ai noştri, şi noi suntem ai lor. Dar aici nu vorbesc doar de o problemă închipuită dintr-o ţară mică. Aici nu ne luptăm între noi. Ne luptăm împreună, toată planeta, cu o problemă mai mare.

Prostul

Dacă treceţi printr-o zonă cu magazine mici şi vedeţi pe unul cu mască stând aşa, degeaba, în faţa intrării unei astfel de unităţi comerciale, ca un prost, s-ar putea să mă vedeţi pe mine. Eu aşa fac. Mă folosesc de virtutea numită răbdare. Dacă văd că-s mai mult de 2 clienţi plus doamna sau domnul de la tejghea înăuntru, aştept să se mai elibereze, dup-aia intru. Nu pentru că aş vrea eu să rămân singur cu vânzătoarea şi să îi spun vreun secret sau ca să jefuiesc alimentara. Pur şi simplu sunt şi eu de acord cu ideea că deocamdată ar fi bine să evităm aglomeraţia, înghesuiala.

Dar mereu apare câte unul care vede bunul simţ drept prostie. Vine, aşa, aproape lipit de mine, la ceea ce consideră el că e un metru jumate şi se holbează înăuntru, în magazin. Na, asta e, unii au metrul jumate mai mic. Se gândeşte, sau consideră, că de gândit nu ştiu dacă-i vorba, că încape şi el şi se bagă în faţă ca un neam prost, grămadă peste ăilalţi clienţi, acolo. Când mi se întâmplă chestia asta, încerc să mă alin cu ideea că uite, încă un candidat la Darwin Awards. Stând degeabai, ai mintea liberă. Îţi şi pui problema ce o fi în capul ăluia când te-a văzut stând acolo. O fi ceva gen "bă, ăsta o fi stând aici, în usă, paznic, a ieşit să se uite la cer în faţă la non-stop, ce o fi cu el? Hai că mă bag, că io am treabă.?"

Sau poate-i vorba doar de tupeu jegos şi inconştienţă. Unora parcă nu le-a păsat niciodată de alţii. Şi nici de ei înşişi, până la urmă. Poate îşi zic lasă, mă, că-mi plătesc proştii ăştia tratamentul, dacă e ceva. Uită că suntem muritori şi s-ar putea să fim muritori mai rapid în vremurile astea  şi să luăm şi pe alţii cu noi. Iar acum se vede asta mai mult ca niciodată. Cum spuneam, poate unii zic că stau ca prostul la intrare acolo. Mie îmi place să cred că eu ştiu cine e adevăratul prost.