Liliacul şi cimitirul

Mare parte din copilăria mea s-a petrecut cam pe lângă Cimitirul Nordic Focşani, dacă am compara distanţa asta, estimată de mine drept cam pe lângă, cu cât ai de mers de la mine, din Drumul Taberei, până la metrou. Aşa îi zicea lumea, Nordic, nu îi ştiu numele oficial. Dar eu şi băieţii mei din cartier, ca nişte adevăraţi exploratori ce eram pe la vreo 8-9 ani, ştiam oricum toate cimitirele din oraş, că îl cutreieram în lung şi în lat. Câteodată mergeam atât de mult încât, în termenii vârstei de atunci, mai aveam puţin şi descopeream continente noi.

Dar preferatul nostru era mereu Nordicul. Nu neaparat al meu. Preferatul meu era Cimitirul German din Focşani. O capodoperă, părăsită pe vremea aia, că nu îi păsa nimănui de nişte duşmani morţi în primul război mondial în anii '80, când eram noi copii şi învăţam la şcoală că le-am dat Basarabia la sovietici că ne-au ajutat să îi înfrângem pe hitlerişti în al doilea război mondial. Puterile Centrale, după ce şi-au luat-o rău la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz, şi-au îngropat şi ele morţii la Focşani, ce să facă cu ei? Şi le-au făcut un cimitir care a rămas uitat de toţi, dar nu de mine, iar când mai ajung pe acolo vreau să îl văd din nou.

Oricum, nici Nordicul nu era rău deloc. Dimpotrivă. Era şi aproape, era şi mare şi avea cele mai bune fructe. Locul perfect să te joci şi să înveţi de pe cruci şi monumente chestii, nu ştiţi voi din astea, sunt pentru băieţii cărora le place istoria. Şi mai avea ceva: o pădure de lilieci. Lilieci plante, nu liliacul ăla, bietul animal pe care dă toată lumea vina şi mai are puţin şi cere să fie judecat la Haga pentru crime împotriva umanităţii. Cât vedeai cu ochii, cât un stadion întreg, jumătate de cimitir sau cât era, era plin de tufe imense de liliac. Ne jucam pe acolo şi, mai ales când înflorea, era aromoterapie curată. Eu mă simţeam ca în rai când mă duceam în cimitir, deşi nu eram mort.

Până într-o zi. Mă duc în ziua aia să mă văd cu băieţii în cimitir şi descopăr o imagine, cum să zic, dezolantă e puţin spus. Aduseseră ăia puşcăriaşii şi i-au pus să defrişeze, să taie toţi liliecii, să facă loc pentru morţi noi. Ce lovitură! Aş fi preferat un 4 la matematică şi o bătaie ca în codrii verzi de brad decât să văd imaginea aia. Dar era prea târziu. Puteam să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea şi printre cavouri, dar nu mai aveam niciun chef. Am plecat cu un nod în gât. Atunci am realizat că sunt un fel de ecologist. Mi-am promis că atunci când o să ajung eu bătrân şi bogat, îmi fac eu plantaţia mea şi o să fiu un Ion Ţiriac al liliecilor. Fără cimitir.