Ce se întâmplă

Să îi spunem ficţiune

Mai demult, arbitram la centru un meci de arte marţiale, de campionat mare, într-un loc din ăla semnificativ pentru istoria noastră. Un oraş plin de  importanţă, pe lângă o câmpie a unei mari adunări naţionale. La un moment dat, unul dintre participanţi ia un şut în gură de toată frumuseţea. Intervin instantaneu, opresc lupta şi încep să îl număr, dar numai până pe la 3, că îmi dau seama că era destul de grav, nu mai era nevoie să continui eu cu număratul, că se bălăngănea ca o pendulă. Îl iau în braţe cu stânga, să îl ţin în picioare, să nu cadă în cap şi să îşi rupă gâtul pe acolo, în timp ce cu dreapta făceam semn echipei de ambulanţă să vină să îi facă ce avea de făcut în cazuri din astea.

Mă rog, au mai fost şi alte meciuri, se termină campionatul şi seara, după, mergem la cină împreună. Organizatori, sportivi, antrenori, arbitri, invitaţi, toată lumea. Ăsta scăpase nevătămat fizic, se ameţise puţin şi cam atât. Îşi revenise, cel puţin aparent, aşa că era la masă lângă mine. La aceeaşi masă cu noi, pe partea opusă, erau nişte maghiari de la noi din ţară. Nu ştiu dacă aveţi idee, dar mulţi practicanţi de sporturi din astea în România sunt de etnie maghiară Se pare că ei apreciază mişcarea  şi artele marţiale mai mult decât noi, majoritarii. Iar ei vorbeau între ei în maghiară. Ăsta, cică mare apărător al patriei de meserie, se trezeşte vorbind în gura mare:
-Dar de ce vorbesc între ei în ungureşte?

Am luat foc pe loc. Mâ gândeam "bă, dar futu-ţi morţii mă-tii să-ţi fut, că  tocmai ţi-am salvat viaţa acum 3 ore, că dacă mai lăsam meciul să meargă câteva secunde mureai acolo, că te umplea ăla de picioare în dinţi, cum îţi permiţi să vorbeşti aşa?! Nu ţi-a ajuns KO-ul ăla de mai devreme, mai vrei unul? Tu ar trebui să aperi patria, nu eşti în stare să te aperi nici pe tine şi tot tu eşti cu gura mare? Eşti din Vaslui, tu păzeşti Moldova de Moldova, câţi unguri ştii tu?"Dar am realizat.  El era educat să urască pe toată lumea. El ditamai ofiţerul, eu ditamai arbitrul, ambii cu funcţii, vezi-doamne, oficiale, ne vedea lumea, eu nu mi-am permis să fac asta în public. Dar mi-a fost foarte ruşine pentru comportamentul lui.

Tot îmi arog autoritatea, îl iau deoparte şi îi zic ceva discret:
-Bă, dar nici măcar între ei nu îi lăsăm să vorbească pe limba lor?
-Dar sunt cetăţeni români!
Nici măcar nu a apucat să termine de zis, că mi-am amintit altceva. Prin 2002, un mare domn secui îmi povesteşte ceva:
-După revoluţie, prin anii 1990, am plecat la muncă în Ungaria. Acolo, la un moment dat, patronul îmi spune dă-te mai încolo, ţărane.
-Dar de ce mă faci ţăran, că eu sunt ungur.
-Tu nu eşti ungur, tu eşti jitan.

Aşa că omul s-a întors în patria lui, România şi a devenit mult mai bun prieten cu noi, românii, poate, decât suntem noi unii cu alţii. El mi-a salvat viaţa la un moment dat, aş putea spune. Poate că nu e locul acum şi aici să fim duşmani unii cu alţii. Hai să nu ne certăm acum. Ştiţi ce spuneam, mai demult, despre Ştefan cel Mare? Ciceul şi Cetatea de Baltă erau ale lui. Adică Ţinutul Secuiesc. El, ţinutul, istoric, aparţine Moldovei. S-au sacrificat secuii pentru Moldova în bătălii cât au putut, au fost aliaţii noştri. Măcar cu atât le suntem datori noi, ţara asta numită azi România, cu solidaritate. Pentru că şi ei sunt ai noştri, şi noi suntem ai lor. Dar aici nu vorbesc doar de o problemă închipuită dintr-o ţară mică. Aici nu ne luptăm între noi. Ne luptăm împreună, toată planeta, cu o problemă mai mare.