Tot din cimitir

Într-o zi, la locul de joacă de la bloc, se dă anunţul:
-Bă, voi aţi auzit că s-a găsit un schelet în cimitir?
Un schelet în cimitir. Cine s-ar fi aşteptat? Dar na, eram copchii, părea o ştire.
-Ia hai să vedem.
Mergem toţi la cimitir, eram vreo 12, dar la intrare ne oprim. Nimeni nu avea curaj să intre, să verifice dacă e adevărată treaba cu scheletul sau nu. Dar mă hotărăsc să mă bag să văd. Aveam experienţă. Ştiam cimitirul, eram în clasa a patra, tocmai îi făcusem pe şoimii de-a doua pionieri la mausoleul de la Mărăşeşti, care are ditamai osuarul, aveam tot ce trebuie.
-Hai că mă duc eu. Ia zi-mi, unde-i scheletul?
-Păi, intri pe aleea asta, la cavoul ăla mişto de acolo faci stânga şi mai mergi puţin şi cam acolo ar trebui să fie.
-Hai că merg şi eu.

Asta a zis unu' dintr-a opta, mai curajos, aşa. Şi am intrat.  Ăilalţi se uitau la noi de parcă plecam în ultima misiune sau pe Marte, temători, aşa. Nici noi doi nu stăteam foarte bine cu nervii. Doi copii singuri în cimitir, pe o vreme din aia urâtă, apăsătoare, plumbuită ca în Edgar Allan Poe, deşi era cald afară, şi o linişte sinistră, purcedem.O luăm pe alee, facem stânga la cavou, mergem, mergem şi dăm de groapa respectivă. Într-adevăr, lângă un mormânt era o gropniţă din aia de beton, cu dala de deasupra dată la o parte, iar în ea era un schelet uman. Nu aşa cum te-ai aştepta, întins întru odihnă veşnică, mâini pe piept etc. Nu. Nişte oase grămadă, plus un craniu deasupra. Ne aplecăm, ne uităm la el, ne uităm unul la altul şi în momentul ăla cineva sau ceva face un zgomot. Am început să facem atletism instantaneu sincron, ca la olimpiadă. Ăilalţi, care nici măcar nu erau în cimitir, ne aşteptau la intrare, când văd că apărem pe alee în fugă, o iau şi ei la sănătoasa.

Nici măcar nu ne-au aşteptat la poartă. Ne-au aşteptat la vreo 500 metri mai încolo să ne întrebe ce-am găsit. În vremurile astea, ne-ar fi şi băgat în carantină 2 săptămâni.
-Ia zi, frate.
-Da, dom'le, era un schelet acolo. Dar am auzit ceva şi ne-am cam speriat, am fugit.
-Eeee, v-aţi speriat. Ia hai să mergem noi să vedem care-i treaba!
Şi mergem înapoi, intrăm prin altă parte şi identificăm nu scheletul, ci pe cel care făcuse zgomotul. Era un cumătru care cosea iarba de pe morminte. Ăla, când ne vede, ne ia:
-BĂI, CE CĂUTAŢI AICEA!?
Şi aruncă după noi cu coasa. Iar am fugit toţi.