Hei

 Cine spune că 2022 a fost un an ca oricare altul ori l-a petrecut la puşcărie, ori la psihiatrie, ori pe altă planetă. Cel puţin ce am văzut eu a depăşit orice închipuire şi na, suntem aici oameni cu imaginaţie.  O mare parte dintre lucruri am zis că nici n-are rost să le povestesc, că nu m-ar crede nimeni. Dar personal, am fost de sus până jos şi înapoi şi uneori, nu ştiu, parcă eram undeva niciunde, pe un fel de loc I pe un podium care era într-un tomberon. Şi la urmă, ghici, l-am terminat pe anul ăsta de unde am plecat. Poate că anul viitor ar trebui să facem mai mult pentru un viitor, ca să nu ne întrebe generaţiile de mai târziu de ce i-am lăsat cu mizeria asta de lume pe cap. Pace!

Shopping

 După o oră foarte lungă, în sfârşit, terminaseră de luat ce le mai trebuia pentru revelion. Traumatizat din copilărie de o mamă care se uita la fiecare fir de pătrunjel din piaţă, el ar fi preferat să petreacă timpul ăla cărând saci de ciment. Ea zice, foarte veselă:

-Hai să nu stăm la coadă, hai să îţi arăt ceva.

Şi au mers la self-checkout. El era bucuros, nu mai făcuse aşa ceva până atunci, era genul ăla care mai nou pare dubios, ăla cu cash mereu la el.

-Uite, vezi ce simplu e? Hai să mergem.

-Păi, nu ai scanat tot. Unde să mergem?

-La maşină.

-Da, dar nu am plătit tot.

-Nu-i nicio problemă, o să vezi!

-Ce să văd? În primul rând ne văd camerele alea. Uite care-i chestia, dacă nu ai bani pe card... de fapt, dă încoace coşul ăla, că plătesc eu tot.

A urmat o luptă scurtă de tras-împins, dar au învins trasul şi plătitul. Pe drum spre parcarea subterană, dacă în afară de coşul de cumpărături ar fi fost şi un coş cu nervi, ar fi fost plin şi respectivul. Jos, în parcare, lângă maşină, el şi-a rulat o ţigară şi a aprins-o fix acolo, lângă semnul cu "Fumatul Interzis". În mintea lui rula altceva, de mai multe ori, ceva gen "doamne, cu cine m-am combinat?!" Şi a întrebat-o:

-Ce-a fost asta?

-Ce a fost ce?

-Ce ai făcut tu mai devreme.

-Am vrut să-ţi demonstrez cât de uşor îi putem face pe fraierii ăştia. Dar tu eşti prea prost, n-am cu cine, asta este.

-Tu ai vrut să-mi demonstrezi ceva furând?

-Dar nu e furt! Gândeşte-te cât fură ei de la noi! Şi hai să fim serioşi, tu n-ai furat niciodată?

-Ba da. Când eram copil, pe vremea comunismului, la un 1 martie ai mei nu mi-au dat suficienţi bani să cumpăr mărţişoare la toată lumea şi în încercarea mea prostească să nu mă fac de râs la şcoală, în îngrămădeala aia din piaţă, am furat nişte mărţisoare de pe o tarabă. Dar de atunci m-am maturizat şi nu-mi mai pasă dacă lumea crede că-i ceva naşpa să nu am mărţişoare şi să-mi bab pvla-n ele şi în 1 martie şi mai ştiu ceva: sunt obligat să plătesc taxe, rate şi facturi, dar nu mă obligă nimeni să dau cadouri sau să fur. Tu ai 35 ani şi se pare că nu ai învăţat lecţia asta şi îmi pare rău că am aflat aşa ceva tocmai acum, de sărbători, credeam că te cunosc.

-Măi, tu eşti sănătos la cap?! Corporaţiile...

-Corporaţiile?! Sănătos la cap nu cred că e nimeni în conversaţia asta. Tu eşti o corporatistă anticorporaţie. Visezi în gura mare să te muţi la munte să trăieşti o viaţă bio, perorezi mereu despre cum ne spoliază străinii, despre cum ne exploatează, dar n-ai renunţa în ruptul capului la funcţie, la salariu, la promovări, la bonusuri, la traininguri, la maşină, la abonamentul la sala la care nu te duci niciodată, la asigurarea medicală privată sau la teambuildinguri. Unde-i pancarta? Unde-i pancarta pe care să scrie "Jos corporatiştii care ne conduc" cu care să defilezi pe aici? De ce nu te legi cu lanţuri de uşă? De ce nu dai foc la hipermsrket, ci cumperi de la el şi încerci să-i dai ţeapă şi nu te duci să iei pătrunjel, lapte şi ouă de la bătrânica aia de la colţ sau de la ţăranii ăia pe care-i iubeşti atât de mult şi de la care nu cumperi niciodată nimic? Ştii tu, ăia de care faci mişto la băutură, când ieşi cu fetele după Casual Friday. Şi acum asta. Îmi pare rău, e prea mult.

-Hai, că văd că te-ai enervat, hai că discutăm acasă.

-Acasă? Ce bine-mi pare că am plătit chirie pentru o casă goală un an jumate cât am stat cu tine. Acasă mă duc eu, că m-aşteaptă 6 beri în frigider, tu te duci acasă la tine. Adio.

Într-o dimineaţă. m-am trezit cu vecină-mea de dedesupt. şi când zic dedesupt nu spun că stătea sub mine din când în când, ci că locuia un etaj mai jos. Bătea la uşă. Lividă la faţă. "Ce s-o fi întâmplat?", mă gândeam eu. "O fi venit să-şi ceară scuze pentru felul cum gătea ea, care mirosea până la mine şi pentru care o bătea bărbatul ei că cică l-a îmbolnăvit de stomac?" Nu. Zice:

-Cristi, te rog frumos, fă ceva, în faţa geamului de la bucătărie, în copac, este un prezervativ folosit, fă c e v a, trebuie să le dau de mâncare la copii. 

 "Săracii copii", mă gândeam eu, "să aibă de ales între a se uita la un prezervativ plin de spermă şi mâncarea pe care le-a gătit-o mă-sa!".

Aşa că iată-mă pe mine urcând la primele ore ale zilei, înainte să plece copiii la şcoală, într-un cais până la cea mai înaltă creangă, echivalentul etajului 2, şi cea mai subţire să recoltez de acolo un prezetvativ folosit. Am uitat să spun, dar nu aveam mănuşi şi nu era un prezervativ folosit de mine. Cu un nod făcut foarte bine, altminteri. Dar hei, ce nu faci pentru copii?

Mă gândeam "Fwtw-n gură de prieteni, de-asta v-am primit eu să facem un gangbang la mine, ca să mă faceţi voi de râs la vecini???" Un cretin pe care nu l-am identificat, dar lista este destul de scurtă, în loc să arunce prezervativul la gunoi, l-a aruncat pe geam. Jesus, nici măcar nu dădusem muzica tare, nu deranjam pe nimeni şi totuşi m-am trezit în postura aia. De atunci, mi-am zis gata,: gangbanguri, doar în deplasare.

Vedenie

 Eram acum vreo câţiva ani la Viena, la Leopold Museum, la o expoziţie Gustav Klimt. La un moment dat, ghida ne duce într-o sală plină de portrete. Erau acolo tot felul de celebrităţi moarte din diverse domenii, artă, ştiinţă şi ce o mai fi. Jung, Klimt, bineînţeles, Freud, Einstein etc. Şi ne-a zis:

-Aici sunt portretele intelectualilor şi artiştilor interbelici din Viena. După cum puteţi vedea, din această galerie lipseşte Adolf Hitler, din motive pe care le ştim cu toţii.

Fără să o întrebe nimeni. Dar cred că azi l-am văzut pe Adolf Hitler puţin.

Ştirea

 Tot zappând pe teveu, că iar au schimbat ăştia ordinea programelor, n-am putut să nu observ că Securitatea TV tot afişează pe ecran sigla unei televiziuni de ştiri de pe afară. Băi, ce ştire! Bine, ce legătură au ăştia de la noi cu ştirile, numai ei în capul lor ştiu, dar şi acolo ştiu în varianta lor. Ştiţi, eu am fos învâţat că o ştire nu e că un câine a muşcat un om, ci că un om a muşcat un câine. Dar după atâţia ani de văzut atâtea despre atâtea şi atâţia, am ajuns la concluzia că niciuna dintre astea două de mai sus n-au fost niciodată ştiri. Poate. nu ştiu, erau dacă i s-ar fi întâmplat reginei Elisabeta şi ar fi o ştire cu adeăvat turbată dacă i s-ar întâmpla defunctei  suverane aşa ceva vreodată de acum încolo. Cred că cea mai interesantă ştire ar fi să aflăm că la acest CeNeNeu deo Roumanie a apărut un talk show politic moderat de un câine.. Da, având în vedere specimenele de pe acolo, n-ar fi nici o ştire proastă, nici o idee rea.

Cât e ora?

-Hei, bună, cât e ora?

-Ştiu că sunt bună. Ora e 200. Un număr e 100. Dacă mai vii cu un prieten, ora e 300. Dacă vrei toată noaptea, toată noaptea e 500. Dacă vrei să mai vin eu cu o prietenă, ora e tot 300, că îi dau şi ei o lucrare...

-Nu, dragă, cât e ceasul, asta te întreb.

-A, dragă? Bine, frumosule. Păi, oră şi ceas sunt acelaşi lucru, bunică-mea nu zice o oră, zice un ceas.

-Iubito, mi-au furat ăştia telefonul în club, nu ştiu ce oră este, de-asta te întreb.

-Bă, eu nu sunt ora exactă, eu fac bulevardul, ce n-ai înţeles, eşti prost?

-Câteodată. Aaaaaaa! Stai să văd câţi bani am la mine. Dar zi-mi, te rog frumos, cât e ora.

-Acuma ora-i 3 dimineaţa. Dar pentru că tu ai ochi mişto, pentru tine, pentru o oră îţi fac o reducere. Ce zici, ai găsit bani, te bagi?

-Ştii ceva? Mă bag de-al dracului. Dar şi ştii că aş fi dat şi mai mult dacă-mi făceai şi o mărire, să nu mai facă mişto nevastă-mea de mine.

Bibanul

Bibanul

Am fost odată la pescuit mai mulţi, într-un sfârşit de noiembrie, ca acum, pe Siret şi nimeni nu a prins nimic, în afară de frate-miu, care a prins un biban.

-Hai, frate, dă-i drumul, ce faci cu un biban, nu-ţi ajunge de o saramură sau ceva.

-Nu, îl iau acasă.

Şi l-am luat acasă într-o pungă cu apă şi el şi-a petrecut iarna într-un lighean sub chiuveta din baie. Acvarii nu mai aveam. Îi dădeam viermişori să mănânce, era OK. I-am băgat şi o păpuşă din aia Godzilla în lighean, una modulară, puteai să îi schimbi poziţia picioarelor etc. Tot timpul el stătea acolo, între picioarele păpuşii şi vâna. Ce, nu ştiu, că era singur în lighean. Dar na, de fiecare dată când erai acolo, pe veceu, el se uita la tine.

Sau în cadă, când erai cu prietena. El tot rimpul te urmărea. La un moment dat, am fost din nou la pescuit în iarnă cu jai. Pentru cine nu ştie ce este jai: sunt nişte peşti mici, vii, pe care îi bagi în ac să prinzi nişte peşti mai mari cu ei, Ce jai ne-au rămas i-am dat lui. M-am pus pe veceu, am auzit un zgomot din lighean şi când m-am uitat, acolo maii era doar bibanul şi nişte solzi. I-a executat instant. Mă şi gândeam "băăă, ce şmecher, dacă era şi Spike aşa....".

Spike era pitbull-ul nostru. Salvat de frate-miu de pe la unul de pe la Iaşi care se pare că îl crescuse pentru lupte. El, săracul, putea să te apere doar de alţi câini, că de oameni nu. Avea o privire din aia, la modul "gata, în noaptea asta murim amândoi", dar dacă-i dădeai unuia hăţurile lui şi-l lăsai acolo că aveai nişte treabă, îl găseai paralizat pe om când te întorceai, nu ştiai cine pe cine ţine în zgardă, omul pe câine sau câinele pe om. Şi dacă îl scăpai din lesă, el fugea, dar venea înapoi, numai că făcea asta cu alt câine în gură, Cu oamenii nu avea nimic.

Până la urmă, primăvara, reuşesc să îl conving pe frate-miu să îi dăm drumul bibanului. Deşi devenise de-al casei. Cred că-l l şi botezasem Mireluş sau Marceluş sau ceva. Mergem din nou la peşte, îl vărsăm în apă şi se întâmplă o chestie fantastică. Ştiu că sună, dar nu este poveste pescărească. L-am eliberat (acum, cine a mai avut de a face cu domeniul ştie că dacă peştii ar avea voce balta ar fi plină de răcnete şi vaiete şi cu siguranţă când faci catch and release nu stă niciun peşte să vă cunoaşteţi mai bine, fuge ca un cartuş), dar bibanul "nostru" a stat acolo până am plecat. Părea că dacă îl luam înapoi nu ar fi avut nimic împotrivă.

2002

 2002

-Oau, ce mai faci, dragă, nu te-am mai văzut de nu ştiu când, ce coincidenţă, să fim amândoi acasă fix când a început vacanţa, nu eşti şi tu pe la o mare, pe la o munte?

-Heeei, ce bine-mi pare să te văd, dă să te îmbrăţişez.  Nu, niciun plan vacanţa asta. Pur şi simplu am venit acasă. Sor'mea mijlocie pleacă la dimineaţă la munte la o conferinţă cu şeful ei, eu deocamdată o să stau ca proasta acasă,  ce zici, vrei să ne vedem mai des vara asta? Că na, sigur o să mă plictisex. Auzi, hai la tine, că la mine ştii că-i maică-mea acasă. 

-Cu mare drag.

O ştiam pe mama ei şi într-adevăr, nu m-aş fi simţit în largul meu acolo, la ea. Mama fostei de atunci era de meserie, vocaţie şi formaţie zgripţuroaică, nu aveai cum să te înţelegi cu ea. Am fost la mine şi a fost mult mai bine decât pe vremuri. Se vedea că mai învăţase şi nu mă refer la carte, că n-am avut mult timp pentru vorbe.

La urmă, când o conduceam acasă, am început să discutăm pe bune.

-Deci, chiar, tu ce-ai mai făcut?

-Şcoală şi atât. Nimic fantastic. Azi dimineaţă eram la mine la Iaşi, în camera mea de cămin, îi făceam o felaţiune prietenului meu şi mă gândeam să-l las să-şi dea drumul în gura mea, dar n-am făcut-o şi îmi pare bine, că atunci când m-a condus la gară ne-am certat pe drum. Tu?

-Eu n-aş putea să spun acelaşi lucru. Încerc să-mi împart timpul între antrenamente, lucrarea de licenţă şi gagică-mea, primele merg, dar şi eu sunt cam certat cu a mea, că îmi reproşează mereu că nu îi acord suficientă atenţie. Sună cunoscut?

-Aaa, deci, nu te-ai schimbat!

-Cred că nu ne-am schimbat niciunul.

Ajunşi în faţa blocului ei, ne-am sărutat cum nu ne sărutasem niciodată, nici măcar sau mai ales cât fusesem împreună, atât de pasional....Nici măcar când eram în pat, cu o oră mai devreme. Probabil că aşa se sărută de la revedere doi inşi certaţi cu prietenul şi cu prietena, mă gândeam eu. Am lăsat-o acolo şi mi-am pierdut tot restul nopţii cu prietenii prin bodegile din oraş, mai tăcut decât de obicei. Nu puteam să le spun ceea ce tocmai făcusem, că aş fi riscat să pierd o grămadă de timp uitându-mă la ei cum îmi explică să nu fac prostia să mă împac cu ea. Dimineaţa, am preferat să merg spre jos spre casă.

Oricum, casa aia e la vreo 10 minute de centru, aşa. în plimbare. Voiam să mă răcoresc, oarecum şi aveam mustrări de conştiinţă. Simţeam că să mă răzbun pe actuala călcând strămb tocmai cu fosta era ca şi cum m-aş fi înşelat tocmai pe mine însumi. Doar că pe drum am dat fix peste un cuplu, un el şi o ea, adică exact sora fostei şi cu unul care părea şeful ei, după vorbă, după port... Am zis ia uite, bă, de data asta nu m-a minţit. Când i-am văzut, deja îmi făceam scenarii p0rno în cap. Asta, nu pentru că aş fi eu masturbagiu, n-are legătură cu asta, n-aveam fantezii cu soră-sa, deşi era mai frumoasă decât ea. Nu. 

Mă şi gândeam cum ajung ei la hotel, se cazează în aceeaşi cameră ca doi oameni căsătoriţi (cu alţii) ce erau şi el zice "hai, dragă, fă două cafele, dezbracă-te şi fă-te comodă, nu-ţi face probleme, suntem numai tu şi eu şi cititorii acestei postări." Nu. Când am zis că aveam scenarii din astea în cap era vorba despre altceva. Despre faptul că ştiam dosarul.  Unu, jobul surorii era de secretară la un director de companie de stat. Ca să ajungi aşa ceva în oraşul ăla prăfuit şi mafiot trebuie să faci chestii. Aşa funcţionează. Doi, eu ştiam cum a ajuns ea femeie măritată.

În liceu s-a apucat de luat meditaţii la franceză. De la un tip care nu terminase Litere şi nici francez nu era. Bineînţeles că lucrurile au evoluat frumos între ei, iar ea a rămas doar cu liceul, ca şi el, atâta franceză a învăţat de la el. Dar hei, e drăguţ să să îţi plăteşti meditatorul din banii părinţilor ca să te f... cu el. Dar şi ea s-a răzbunat pe el şi l-a luat de consort, acţiune care a rezultat în faptul că el la 30 ani nu mai avea fir de păr în cap care să nu fie alb. Trei, atunci nu ştiam, dar acum, după 20 ani, ştiu: la conferinţe, prezentări, show-uri, congrese, îţi iei secretara după tne pentru orice, numai pentru eveniment în sine nu.

Am zâmbit când i-am văzut, m-am bucurat pentru el un pic, nu ştiu dacă respectiva a reuşit să distrugă două căsnicii sau numai una, dar na, în oraşul ăla toată lumea e şogor şi şogoriţă cu toată lumea, deci şi dacă apăreau filme cu ei pe net erau şanse reale să nu existe, de fapt, urmări. Şi am văzut şi poze de la nunta fostă-mii, că s-a măritat. După privirile din poze în care am recunoscut clar nefericirea şi nervii, deci, probabil, au divorţat deja de mult timp şi acum sunt în alte relaţii căutând să-i facă nefericiţi şi pe alţii. O fi şi asta o formă de altruism, nu ştiu.

Doamne, ce mi-am amintit!

Eram la o fată acasă, ei i-a sunat telefonul şi a stat aşa, vreo oră şi s-a certat cu prietenul ei care era în Spania, a făcut asta de faţă cu mine, ceea ce nu era cea mai frumoasă formă de preludiu, dar na, îmi plăcea de ea şi nu eram gelos. A urmat ce a urmat, dar la urmă, încă entuziasmat, nu aveam somn. M-am dus în sufragerie, am deschis televizorul şi nişte bere, am dat pe Arte, ca un pseudointelectual care se respectă şi am nimerit peste un concert John Lee Hooker pe care l-am devorat.

Ce fel cânta omul ăla şi trupa lui! Mai auzisem eu de el, dar atunci chiar m-a cucerit. Mi-am spus că la prima ocazie pe care o am să prind un concert de-al lui pe undeva pe unde îmi permiteam să ajung mă prezint, că vreau să-l văd live. M-am întors în pat, iar dimineaţa nu m-am dus direct acasă. Am trecut prima dată pe la un magazin de casete, cei mai de etatea mea cred că ştiu exact ce vorbesc. Am întrebat de o casetă cu John Lee Hooker şi am luat-o pe singura pe care o aveau. Şi m-am bucurat că aveau măcar una. Dacă întrebai de casete cu Vali Vijelie, aveau câte vrei. 

Am ajuns acasă, am băgat caseta în casetofon, am dat play, am dat drumul şi la televizor pe ştiri, pe mut, cum fac eu de multe ori şi prima ştire era că John Lee Hooker murise în noaptea aia.

 

 Vă doresc tuturor să ajungeţi milionari măcar o dată. Eu am văzut cum este. Nu am fost eu milionar, să ne înţelegem.Şi dacă aş deveni ar fi cel mai prost lucru care mi s-ar putea întâmpla, că aş muri tânăr de la excese.  Dar am fost cu ei şi chiar am văzut cum este. De la zis "hai, le luăm pe alea de la Tulcea, chemăm şalupa, se descurcă ăia noaptea, sunt lipoveni, dă-i în plm!,  la " Nu, mă, ce urâtele alea???",  la umplut mese întregi cu băuturi de care n-ai auzit în viaţa  cu refuzat să iei icre negre şi să pleci cu roşioare acasă, să vadă nevasta că ai fost la pescuit şi nu la curve, le-am văzut. 

 Una dintre cele mai interesante faze a fost cu doi milionari prieteni, deşi concurenţi, unul fost ucenic sau ce a fost el, altul fost ofiţer de armată care vă rog să nu mă întrebaţi cum a ajuns ditamai patronul cu sute de agajaţi, ca şi celălalt, dar care erau împreună la un eveniment şi na, ei, cum erau clienţi care când cumpărau cumpărau de milioane de euro, aveau tratament special. Furnizorul lor, vânzător bun, aflase ce le place, aşa că unul dintre ei, când a ajuns în camera de hotel rezervată pentru el a găsit acolo două frapiere cu două sticle de şampanie în ele şi două fete, hostess, fotomodele.

Doar că el nu era singur, era şi prietenul lui cu el. 

+Hei, fetelor, pe el îl aşteptaţi, nu?

-Da.

-Io-s prieten cu el, ia ziceţi, cât e noaptea la voi?

-X. De ce, vreţi şi dumneavoastră?

Tipul ăsta, fostul ofiţer, era familist convins, tată de două fete adulte la rândul lui şi a zis aşa:

-Nu, eu plătesc ca să mă uit.

""

Cu poză, dar fără

 Cu poză, dar fără

În imaginea alăturată e vecinu-miu de la parter, s-ar putea să îl ştie lumea deja. Era, săracul, disperat, că îşi dorea să fie înapoi în casă şi, nefiind familiarizat cu utilizarea interfonului, mieuna la trecători patetic, ca un creştin condamnat la moarte, care lălăie rugăciuni în groapa cu lei, poate îi dă şi lui cineva drumul în bloc. Ştiu, e minor, l-am pozat şi am publicat imaginea fără accept, daţi-mă în judecată, reclamaţi-mă, faceţi ce vreţi voi, e ok.

O altă imagine, în schimb, a fost văzută de mine azi şi nu e distractivă, dimpotrivă, ar putea constitui material de presă sau chiar de sesizări cine ştie pe unde. Grăbit să mă duc la hypermarcheu să iau nişte smântână light care să meargă cu brânza de vaci bio, ca orice lower middle class semihipster care se respectă, Am apucat să văd ceva ce credeam că se terminase prin anii 90 la noi în ţară, mult înainte să scăpăm de câinii comunitari din Bucureşti. Nici nu am apucat să reacţionez în vreun fel.

Imaginea, pe care şi dacă o pozam nu aş fi ştiut ce să fac cu ea, era aşa: doi flăcăi la vreo 7, 8 ani, vizibil neîngrijiţi, cărau după ei ceea ce văzusem şi la un adult în aceeaşi zonă nişte zile mai devreme, doar că de data asta era mai la scara lor, aşa: un cărucior cum erau alea de butelii pe vremea copilăriei mele, plin cu peturi şi cutii de aluminiu. Ei munceau. Ai zice ok, ce, munca-i ruşionasă? Nu! Munca la 10 ani e ruşionasă! La vârsta lor ei trebuia să fie la şcoală, la sală, în parc, oriunde, dar nu la muncă. Da, nu furau, nu cerşeau, ce onorabil din partea lor... Uni vor spune stai aşa, că şi pe mine mă punea mama la muncă, trebuia să fac piaţa, să duc gunoiul... OK, te-a trimis să duci gunoiul, dar te-a trimis vreodată să Aduci gunoiul?

Aş putea auzi da, domne, bunică-mea stătea acasă la 10 ani, când părinţii ei erau la sapă, gătea pentru ei şi le ducea mâncarea pe câmp, care-i problema?. Păi, poate de-asta bunica a avut 7 clase şi a rămas CAP-istă şi poate că azi suntem în 2022, când la 14 ani ar trebui să începi să înveţi o meserie, nu să o practici, cum am păţit eu mult mai devreme, cam ca şi copiii ăia, într-a cincea, când începutul şcolii nu era începutul şcolii, era începutul culesului de struguri şi ne ducea chiar şcoala pe la viile de pe la Odobeşti, să învăţăm şi noi ceva, ce atâta şcoală...

Într-un fel paradoxal, ce fac ei e bine pentru societate până la un punct. Colectează selectiv deşeurile, ceea ce noi, hai să fim serioşi, nu facem. Avem impresia că dacă nu aruncăm chiştocul pe jos, ci în tomberon, gata, am salvat planeta. Sau dacă avem la sfârşit default la mailurile pe care le trimitem ceva gen "nu printa mesajul ăsta, salvează un copac!", sincer, pentru mine, suntem chiar zgârciţi mintal şi poate ar trebui să ne mai informăm, că, de fapt, companiile care produc hârtie plantează mai mulţi copaci decât consumă. Dar asta e altă discuţie.

Problema este următoarea: pe de o parte, probabil copiii ăia sunt exploataţi de părinţii lor şi de societate, că până la urmă, cine face afaceri cu copii, pe de alta, ce facem cu ei când vor deveni adulţi? Dacă ei se vor pricepe doar la cărat gunoaie într-o societate high tech cu şi aşa prea puţini copii, ce altceva vor face? Ce vom face noi cu ei? Că dacă mă iau după ilustrele noastre cadre didactice (din nou, o temă recurentă, banii), ele spun "hai, mă, Cristi, tu nu ai văzut ce telefoane au?". Ba da, am văzut, şi nu-s ce avem eu sau tu, aifoane şi galaxiuri nu ştiu cât, iar multe nu sunt pur şi simplu, că le-au amanetat părinţii lor să-şi mai ia o bilă de heroină. O ţară care îşi permite să aibă copii în posturi din astea nu merge într-o direcţie bună.

S-a scumpit patriotismul

S-a scumpit patriotismul

Am văzut aseară, pe un canal de ştiri, un general invitat pe post de specialist, tehnocrat sau spuneţi-i cum vreţi voi, să vorbească despre situaţia din Ucraina. Omul era ori bolnav psihic sau neurologic, ori mort de beat, atât de incoerent era. Şi, urmându-şi el expunerea lui acolo, la un moment dat l-a luat gura pe dinainte şi a explicat cam care ar fi, de fapt, problema armatei noastre. (Trebuia să scriu armată cu A?) Banii, dom'le. Nu dotarea, nu motivaţia, nu pregătirea. Banii.

Nu sunt plătiţi, vezi-doamne, suficient. Dar cine "##%%& mea e plătit suficient în ţara asta? Şi cine i-a pus să facă asta şi nu altceva? Nu-ţi convin banii colo, du-te unde se plăteşte mai bine, ce e aşa de complicat? Mai, grav, omul se simţea nedreptăţit, de parcă de asta fusese el invitat acolo, nu ca să ne explice nouă, proştilor, cum ar veni, care-i treaba şi ce ne aşteaptă. Nu. Problema lui era de ce el, pensionat cu nişte ani în urmă, are o pensie mai puţin nesimţită decât un alt general care s-a pensionat mai recent. Şi cerea public cu limba împleticită să se facă dreptate în legătură cu chestia asta.

M-a umplut de revoltă ce am putut să văd la televizor când a vorbit el. Dar. într-un fel, a fost portavocea unui întreg sistem şi cine a avut creier să înţeleagă a înţeles ce era de înţeles. Dacă ar fi să încep eu să vorbesc la modul serios despre ce se întâmplă acolo, ar ieşi un haos, dar nu sunt pregătit să o fac şi nici să suport consecinţele. Că la pedepsit se pricepe instituţia asta.. Dar. Ce pot să zic acum este că vorbim despre ceva care nu ştiu exact cât de bine ar putea să funcţioneze în caz că avem nevoie de ea. Deci, cât mai costă un kil de patriotism, domnilor?

Ne auzim la telefon

 Am fost la o bancă să văd ceva, după care, când m-am întors, nu am putut să nu-l observ pe tipul ăsta care stătea pe un, cum să-i spun, căruţ din ăla, nu ştiu dacă aţi prins, un fel de platformă pe nişte rulmenţi, plină ochi de deşeuri colectate selectiv de prin gunoiae, să le vândă la fier vechi sau le ce le vindea el, să facă un ban. Era stiva mai mare decât mine şi decât el, na, oi fi eu mărunţel, dar nici pe el nu-l dădea înălţimea afară din casă, dar părea că bătuse un record. Muncise ca un sclav. Cerea ţigări, ostenit, de la oamenii de pe stradă. Aveam şi eu o ţigară la mine, o rulasem de acasă, mă gândeam să o fumez pe drum înapoi, dar cum sunt suficient de dement încât să îţi dau ultima ţigară dacă mi se pare că aia ai nevoie, asta am făcut şi cu el.

Şi omul a început să povestească. Avea o problemă (eh, una), nevastă-sa avea nevoie de două operaţii, casa i-o luaseră cămătarii, îşi pierduse locul de muncă şi nu mai avea buletin. A, când m-a văzut că îi dau ultima mea ţigară a făcut o chestie fantastică: a cotrobăit prin maldărul lui de gunoaie şi de unde, de neunde, a scos o sticlă de Heineken nedesfăcută.

-Ia!

-Nu, boss, merci, ia-o tu, e OK!

I-am explicat cum să procedeze să îşi facă buletin din nou, unde să se ducă şi a fost atât de recunoscător...  Şi l-am ascultat, că la asta mă pricep. Dar problema lui era că trăia cu impresia că toţi acei puţini bani pe care îi făcea din gunoaie pot fi transformaţi în bani mai mulţi dacă îi joacă la pariuri la aşa-zisele cazinouri, în speranţa că îi transformă într-o sumă suficientă ca să acopere cheltuielile cu tratamentul nevestei lui. În afară de ţigară, i-am dat şi un leu, gest rar la mine. Ştiţi ce a făcut? Mi-a zis:

-Hai aşa.

M-a dus pe un spaţiu verde de lângă alee, mă rog, nu m-a dus, m-a condus, se uita lumea la noi ca la urs, a îndepărtat iarba, mi-a cerut numărul de telefon şi a încercat să îl scrijelească pe pământ, că nu avea nici telefon, nici pix, nici nimic. Avea doar sticle, borcane şi table goale. Iar creanga aia din copac cu care încerca el să scrie pe pământ se rupea tot timpul. La un moment dat a cedat. Iar a mişunat prin ce avea el acolo şi a rupt o bucată de ziar şi mi-a zis:

-Du-te, vezi că e cazinoul ăla acolo, zi-le să-ţi dea un pix şi scrie numărul tău aici.

Eu m-am dus nu acolo, ci la o agenţie loto, am luat un bilet şi un pix, mi-am scris numărul şi numele şi i l-am dat. Nu am mai stat, că şi acum eram acolo dacă stăteam după el. Unde vreau să ajung: nu e prima dată când văd episoade de acest gen. Pregătiţi-vă, că vor mai urma. Le-am văzut de n ori şi ele devin din ce în ce mai dese. Vorbim de refugiaţi, dar foarte mulţi dintre noi vom deveni refugiaţi în ţara noastră. Dacă lucrurile nu se schimbă, s-ar putea să nu rămân singurul care povesteşte aşa ceva. 

Sunt drogat?

 Sunt drogat?

Aşteptam o amică să o scot la un film şi vorbeam la telefon cu un tovarăş când a apărut tipul ăsta pe şapte cărări, vizibil turmentat, care semăna izbitor cu o combinaţie între patronul de la pro tv şi Einstein, păr cărunt vâlvoi, dar aparent îmbrăcat în om serios plus mustaţă, care m-a abordat şi m-a întrebat aşa:

-Unde sunt?

-Sunteţi la Cora Militari, intersecţie Iuliu Maniu cu Virtuţii.

-Eşti drogat?

-Nu încă.

-Lasă  că ştiu eu ce eşti. Eşti un nenorocit şi un criminal, omori oameni, aia eşti! Eşti un labagiu!

După care a traversat intersecţia aia imensă pe diagonală, cu trei benzi pe sens aşa, dintr-un colţ în altul, pe roşu, într-un cor de frâne, urlete şi înjurături. Eu mă gândeam "pfuai, la faza cu labagiu m-a prins!". Îmi pare rău că am uitat să îl întreb ce a luat, că aş fi vrut să am şi eu superputerea lui, dar na, eram într-o conversaţie deja şi nu era politicos să o întrerup aşa. pentru un drogat necunoscut.

Eu sunt fan Florin Salam

Ficţiune

Eu sunt fan Florin Salam. De când am început să ascult manele non-stop cu forţa la muncă (bine, şi acasă, că manele, asta ascultă şi colegii şi vecinii), na, a trebuit să-mi aleg un artist. Şi o melodie, că oricum le ascultă pe aceleaşi pe repeat, chiar dacă par multe. Dacă vreţi, vi le cânt, că deja le ştiu versurile. Şi pentru că le tot auzi, până la urmă îţi alegi una, nu ai ce face. Bănuiesc că e dintr-un instinct din ăla de nobil medieval, de pe vremurile când te condamnau ăia la moarte şi te lăsau pe tine să-ţi alegi metoda de execuţie. 

Preferata mea e Foc foc feat. Mr Juve. Ştiu versurile, v-am zis. Le ştiu de la cât am ascultat, pardon, auzit melodia, nu pentru că aş repeta-i eu în duş. Dar Florin Salam nu e manelistul meu preferat pentru talentul lui muzical. Totuşi, mi-am petrecut copilăria cu Nirvana şi Pantera. Nu. E preferatul meu pentru stilul lui de viaţă. Aş vrea să pot să fiu şi eu ca el. Pentru că atunci când are el vreo cântare pe la vreo cârciumă românească de prin Italia e aşa: lumea îi pregăteşte o masă cu de toate, mâncare, băutură, două fete, tot ce trebuie.

Dar omul e pe cox. Bine de tot. Tot timpul. De asta mă gândesc cât de greu i-a fost în spital acuma, cu covidul ăsta. Şi nu vrea nimic de la organizatori. Adică ba da. "Marfă, daţi-mi marfă", asta le spune înainte de concert. Şi e la modul tu te duci cu Florin Salam la tauletă şi nu se pişă nimeni. Scoţi marfa şi faci cinci liniuţe pe rezervorul de la veceu. Două pentru tine, două pentru el şi una de rezervă. El le trage pe nas pe ale lui, pe ale tale, pe a cincea şi-o freacă pe gingii şi te întreabă:"mai ai?". De/asta sunt eu fan Florin Salam.

 Antireclama zilei

Firma Nu-Mai-Contează-Care a lansat Staţia-de-Călcat-Nu-Ştiu-Cum, cu cameră încorporată. Asta e, frate. Fierul de călcat a ajuns staţie de călcat. Că tu de asta ai nevoie când îţi calci cămaşa, ai nevoie de camere video, că eşti în propriul tău reality show, eventual să te pui pe net când calci rufe spunând ce crezi tu despre asta. Deci, ca şi cum tu nu mai eşti cineva care calcă rufe, eşti CINEVA care calcă rufe, De parcă nimeni nu a mai făcut asta până acum, eşti ca un cosmonaut al călcatului de rufe, un pionier. Eşti aşa, ca un fel de pilot de dronă Bayraktar TB-2, doar că tu nu omori oameni, tu ucizi cute de pe haine. Of, doamne...

 Miracol la o cursă auto de prin nordul Moldovei! Un om care nu putea să meargă a descoperit că poate să zboare! Nu e chiar la mişto. Azi, la o cursă auto de pe un aeroport, la o liniuţă, unul dintre şoferi a pierdut controlul maşinii, a intrat în public şi l-a nimerit fix pe un cetăţean care stătea pe margine într-un scaun cu rotile, pe care l-a aruncat câţiva metri mai încolo. Din fericire, nu a decedat nimeni şi nici răni grave nu au fost. Oricum, nu era ca şi cum ar fi putut să rămână victima infirmă pe viaţă. Încă o dată. Ciudat ar fi fost să fie vindecată şi să înceapă să meargă. Pe picioare, nu  pe la spital. Şi nici autorul nu a făcut alt miracol, gen, ca Isus Cristos, să fi pus mâna pe o piatră şi să o fi transformat în stâncă. Nici n-a transformat apa în vin, cel puţin aşa a arătat etilotestul. Asta e, câteodată miracol e să faci accident şi să nu omori pe nimeni.

 Pantofii fetei

An fost odată într-o delegaţie în Germania şi m-am nimerit la masă cu 3 inşi care negociau un contract. Doi români şi un neamţ. Românii mă duseseră acolo ca să scriu dup-aia ce succes au înregistrat ei. Ei, invitaţi la rândul lor de el. Băi, ce tip! Mie îmi plac fetele, dar cred că şi fetelor le place de el. La modul că dacă-l duci la gagici pe bani, ar plăti ele. Un tip grizonat, cu alură de general Wermacht şi cu o inteligenţă, o blândeţe, o modestie şi o onestitate care mie mi-au stârnit admiraţia, iar celorlalţi comeseni români nedumerirea. Ei nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Jobul lui se numea International Business to Business Sales Manager. Lucra pentru o firmă care produce soluţii de securitate IT. Ei erau nişte papleacă ce-şi doreau să  devină reprezentanţii lui în ţara noastră.

El a zis:

-OK, haideţi să discutăm şi să bem ceva.

-Cum, tu nu eşti cu maşina?

Ei ştiau că omul, de fiecare dată când Mercedes scotea o serie nouă C, lui i se schimba maşina de serviciu automat. Venind dintr-o ţară în care dacă ai ultimul tip de merţan este aproape obligatoriu să te urci în el şi ca să duci gunoiul, nu concepeau aşa ceva. Cum să nu vii cu maşina?

-Nu, stau la 8 staţii de tramvai de aici, nu este nevoie.

Priviri nedumerite. Şi ne apucăm şi bem şi ei parlamentează afaceri şi apare momentul magic, după câteva discuţii tehnice: vine vorba despre bani.  Primul subiect pe care l-au deschis românii mei a fost următorul:

-Uite, ca să facem nişte contracte mai mari, cu statul, gen, s-ar putea să fie nevoie să dăm mită. Cât la sută din marja de profit ne dai pentru asta?

În goana lor disperată şi inconştientă după bani şi dat tunuri, pur şi simplu au uitat că au adus din România şi au pus la masă cu ei un ziarist cu reportofon la el şi s-au apucat să negocieze  şpăgi în condiţiile astea. La rândul lui, interlocutorul, neştiind ce eram, le-a răspuns:

-Nicio problemă. Noi am mai făcut asta. În Grecia, de exemplu. Noi îi spunem Metoda Pantofii Fetei. Te duci la un demnitar, îi pui oferta pe masă şi el îţi spune ceva la modul "OK, facem afacerea, dar eu am o problemă. De fapt, nu eu, fata mea o are. I s-au stricat pantofii şi nu am bani să îi iau alţii. Cum procedăm?" "Păi, noi nu facem pantofi, dar bani avem. Vrei bani?" Da."Deci, semnăm?"Da." OK." Vă dau 20%.

Şi toată lumea a plecat mulţumită. Şi un pic uimită, mai ales partea română, că nu le venea să creadă ce pleaşcă le picase în cap. Doar că vedea lucrurile atât de greşit... Ei se gândeau mai mult la alea 20 procente decât la făcut afaceri, deja se credeau un fel de mafioţi din ăştia care fac ei combinaţii cu statul şi fură şi îşi împart între ei cât reuşesc să economisească din şpaga aia în loc să se concentreze să facă vânzări şi volum, ca să nu câştige 20 procente din nimic, ci 20 procente din mult.În loc să dea şpăgile alea, şi să facă contracte şi profit, ei au stat şi s-au gândit la ele. Drept urmare, n-a durat o veşnicie, ci foarte puţin şi contractul respectiv nu a mai rămas la ei, ci s-a dus la cineva mai serios. Nu ştiu dacă acel cineva a dat şpăgi, ce ştiu este că genul ăla de afacerist din vest te simte imediat dacă eşti un impostor nu stă foarte mult în baza ta.

Dacă ar fi să scriu o ştire acum, titlul ei ar fi aşa: RECORD! SUTE DE MII DE CAMERAMANI AU PARTICIPAT LA ÎNMORMĂNTAREA REGINEI!

Băi, aşa ceva... Nu ştiu dacă a mai observat cineva, dar pe parcursul cortegiului funerar cred că mai mult de jumătate din public filma. De ce să filmeze, mă? Cine i-a făcut cameramani? Ce televiziune, ce site i-a trimis acolo? Sau filmau ca să aibă dovezi pentru neveste că s-au dus la înmormântare şi nu la băut sau la curve? În plus, să ai un aparat foto nu te face fotograf, cum nici un aparat de filmat nu te face cameraman. Mai mult, oricum imaginile alea de la evenimentul ăsta se pot găsi unde vrei şi unde nu vrei, nu e nevoie să le înregistrezi tu. Mai vedeam şi alte dăţi poze de pe la înmormântări, ba chiar şi selfies cu defuncţii şi mă apuca râsul.

Exagerez eu sa asta nu e cumva lipsă de discernământ şi de decenţă? În loc să stai, dracului, drepţi când trece regina pe ultimul drum prin faţa ta, dacă tot ai iubit-o aşa de mult, pe tine te apucă tocmai atunci cariera de ştirist, de cineast? Şi vorba aia, nu că aş fi eu vreun fan al Angliei sau al monarhiei în general, dar măcar puţin respect, aşa. Eşti la o îngropăciune, nu pe un platou de filmare. 

 Hai, destul cu tragediile, uite una în care nu moare nimeni. Dar ia bătaie.Deci, tipul ăsta dintr-un oraş, nu spui care, oraş important, este bătut de golani în faţa liceului. Ce face el? Împreună cu un tovarăş, cum-necum face rost de un pistol şi se duce să se răzbune. Merge peste ăia cu pistolul în mână.

-Vă fac, vă dreg, vă nu ştiu ce...

Ăia nu s-au pierdut cu Firea.

-Băi băiatule, ia-o uşor, dar stai aşa, ce pistol frumos, ce e, 9 milimetri, ce scrie acolo, Beretta, ia dă-l un pic încoace să îl văd.

Şi ăla li l-a dat. În momentul respectiv, ei, cu pistolul în mână, sau uitat şi la el şi la pistol şi i-au zis:

-Tu ştii ce am putea să îţi facem noi acuma? Uite, nu îţi facem nimic, ia pistolul înapoi şi du-te unde vrei tu cu el, că oricum nu ai curaj să apeşi pe trăgaci.

Şi l-a luat şi s-a dus.Mă rog, umblă vorba că nu era pe vremea aia singurul pistol care circula aşa, aiurea, pe străzile din oraşul ăla, erau cel puţin 2 pe care, cel puţin pe 1, cică l-ar fi aruncat într-o apă o doamnă şi pe care s-ar putea să-l fi ţinut în mână şi altcineva şi nu văd de ce aş zice aici cine. Dar pistolul ăsta, nefolosit, trebuia făcut ceva şi cu el. Aşa că posesorii au încercat rapid să scape de el şi să îl vândă. Au găsit imediat nişte clienţi în persoana unor poliţişti sub acoperire care în mijlocul tranzacţiei i-au luat pe sus şi i-au dus la secţie şi i-au pus să dea explicaţii.

Ei, unul dintre ei a luat ulterior puşcărie cu suspendare, pentru că a ales să colaboreze cu anchetatorii, celălalt a luat cu executare, pentru că a ales să nu. Şi a luat nişte bătăi ca în filme pe acolo, prin penitenciar, chiar dacă se spune că primeşti un premiu că nu eşti turnător, pentru că el era un fraier, nu un şmecher. De unde rezultă următoarele: dacă răspunzi la violenţă cu violenţă şi nu poţi să o duci, atunci mai bine nu o face, las-o aşa, ia o palmă şi du-o acasă, nu escalada un conflict dacă nu îl poţi căra în spate.

Nu am terminat

 Nu mai ţin minte dacă am zis, dar am o statuie de-a lui vladimir putin acasă. Prima dată am găsit-o acum vreo 3 ani exact între medaliile mele, în bibliotecă. Mă rog, un bust mic, o statuetă de a lui. Acasă înseamnă Focşani, că deşi stau în Bucureştiul ăsta din 1998, tot Focşani scrie la mine în buletin. Şi acasă e impropriu spus, e casa mamei mele, una dintre ele, nu una dintre mame, una dintre case. Băi, între medaliile mele? Asta mi-e foarte greu să accept, că eu mi-am rupt mâini şi picioare pentru medaliile alea. Asta a fost înainte de nebunia de acum, dar nebunia de acum a început mult mai demult, aşa că:

-Ce caută ăsta aici?

-Păi, tu nu ştii cine e ăsta?

-Ba da, stiu cine este, tocmai de asta te întreb.

-Este Preşedintele lu' cutare şi a lu' cutare...

-Ştii că este un criminal?  Eu sunt un  luptător, dar ăsta este un criminal. Ce caută el lângă medaliile mele?

-Mie nu îmi place de el ca politician, mie îmi place de el ca bărbat.

Na, răspunde-i lu' mă-ta la una ca asta. Nu glumesc, asta mi s-a întâmplat mie. Ce puteam să îi spun? Nu e casa mea, să fac ce vreau eu în ea, e a ei. Nici nu o să mă apuc acuma să organizez un accident în care statueta aia cade de acolo şi calc eu pe ea din greşeală de vreo 10 ori, aşa cum mi-aş dori. Am început un joc de şah cu maică-mea: de fiecare dată când plecam din Focşani eu ascundeam statueta aia în spatele medaliilor, trofeelor şi plachetelor, să nu se vadă, de fiecare dată când mă întorceam o găseam în faţa lor . Cel puţin până acum.

Dar, la un moment dat s-a întâmplat ceva mult mai grav. a reizbucnit războiul ăsta nenorocit de lângă noi. El nu e nou, e de prin 2014, dar azi, în 2022 a luat-o nebuneste din cauza tipului cu statuie. Acum, ca să punem lucrurile în context, putem să spunem aşa: când s.a reîncălzit conflictul, eu m-am uitat în jur. În jur era bunică-mea, nu fix acolo, dar ea avusese ghinionul ca tocmai în 1944 să fie un copil orfan care când au venit peste noi în ţară ruşii să ajungă refugiată de război.

Aşa că bunică-mea a luat-o la vale complet, nimeni nu se mai înţelegea cu ea, probabil retrăia traumele copilăriei şi mi-am dat seama că eu nu pot să o mai salvez. Dar tot am încercat să fac ceva. Pentru că şi ea a făcut ceva pentru mine, mai mult decât pot să scriu acum, o chestie care ar merita o poveste ai ei în sine.Am contactat o organizaţie cu care lucrasem mai demult, am descoperit că dăduse drumul la un centru pentru refugiaţi. M-am prezentat instantaneu ca voluntar şi am fost acceptat cam la fel de repede, că mai colaborasem cu ei. Asta, pe lângă ce am făcut în rest, dar între timp ea, bunica mea. s-a prăpădit, săraca şi dacă vă zic ce mi-a spus pe patul de moarte nu o să mă credeţi şi dacă vă spun ce făceam eu în ziua îngropăciunii ei o să spuneţi că sunt nebun.

Şi dacă te-ai plictisit până aici, stai aşa să vezi ce-ţi spun. Am început să lucrez cu ei. Cu tipii ăştia de la asociaţie.  Adică, practic, înainte să fiu repartizat pe terenul de noapte, vreo 12 ore din 36 eram acolo, aveam grijă de ei, de refugiaţii de război, cu tot ce înseamnă asta. Eram mamă, tată, tot, îi duceam la doctor, îi aduceam înapoi, cu toate avantajele şi dezavantajele a ce presupune asta.O făceam pentru că aş fi făcut-o pentru bunica mea, nu pentru altceva, nu pentru carieră, nu pentru imagine şi cu siguranţă nu pentru bani. Doamne, şi încă nu am ajuns la ce voiam să spun. Dar hai că mai am nu chiar aşa de mult.

Refugiaţii de război sunt de mai multe feluri. La fel ca şi noi, altminteri. Unii au plecat de frică, alţii din comoditate, alţii pentru că pur şi simplu şi-au permis şi alţii au făcut un fel de turism gratis, fie geografic, fie medical, să se opereze pe aici pe CSR. Iar alţii, cum să o spun, m-am trezit că s-au strâns ceilalţi refugiaţi şi mi-au zis: Cristian, ăsta nu e ce crezi tu. Dar cei mai mulţi au plecat pentru că au pierdut tot. Da, Cristean, vor spune  unii, dar tu nu vezi ce maşini au? Da. Din februarie încoace au trecut 2,2 milioane de refugiaţi pe aici. A văzut, a numărat cineva 2,2 milioane de maşini cu număr de Ucraina? Eu pot să garantez şi faptul că majoritatea covârşitoare nu are nicio maşină şi că a fugit de acasă cu ce avea pe ea plus un ruccsac care nu era nici plin de bani, nici plin de maşini.

Acolo, în centrul respectiv, cât era tura ta, eventual, mai aveai şi nişte volutari, aveai şi bodyguarzi.La vârsta senectuţii. Nu prea aveai ce să faci cu ei. Adică da, puteai să bei cu ei, dar în rest... Când au ieşit scandaluri între refugiaţi a trebuit să mă mă bag eu să le aplanez, că bodyguarzii ăia de farmacie stăteau pe margine şi se uitau ca la televizor. Nu-i blamez, au nepoţi acasă, vor să facă şi ei un ban în plus pe lângă pensie, treaba lor, îi înţeleg, am rămas prieteni, totul e ok. Şi iarăşi, dincolo de maşini, am văzut oameni care urăsc alţi oameni care nu le-au făcut nimic şi care nu înţeleg, în ura şi prostia lor, pe ce planetă trăiesc şi care mă fac să îmi fie ruşine că sunt pământean.

Dar hai să trecem la chestii mai mişteaux. Am văzut lucruri nedestinate publicităţii, înregistrări private din misiuni de luptă cu ăia în patrulă când le treceau obuzele peste cap. Ştiţi cum se aude o bombă când cade? Nu se aude BUM, se aude PAC. Am văzut poze cu şcoli în care învăţaseră până cu o lună înainte copiii refugiaţilor mei nivelate, distruse complet de bombardamentele sălbatice ale ruşilor.

Stăteam la masă cu mai mulţi refugiaţi, vreo 10 şi undeva. în spatele meu, un copil a spart un balon, eu nici măcar nu m-am uitat la el, dar toţi adulţii din faţa mea deja căutau locuri unde să se ascundă. Erau şocaţi. Şi asta este o fază pe care, fără să fi fost eu însumi în război, am trăit-o pe viu. Am văzut ce poate face războiul din tine.Dar, să fii în stare să vorbeşti urât despre refugiaţi şi să vorbeşti urât despre ei, cum a văzut cazuri, sau chiar să furi de ei, că plm, sunt ajutoare, cum am auzit, dacă faci aşa ceva e ca şi cum ai jignit, blamat, judecat şi furat nişte oameni care nu ţi-au făcut nimic şi atunci să te ferească dumnezeu dacă te prind eu, că  pentru mine e ca şi cum ai judeca-o. ca şi cum ai blama-o şi ca şi cum ai fura de la bunica mea. E ruşinos pentru o lume care se pretinde civilizată. Părerea mea. Plus că, aşa cum ziceam mai devreme, s-ar putea să ai de-a face cu mine, care în situaţii din astea nu o să stau cu mâinile în sânul nimănui.

Acum, pe de altă parte, să ştiţi că noi, românii, ne-am autodepăşit de data asta. Felul cum ne-am mobilizat şi în care i-am ajutat pe vecinii noştri a fost mai mult decât exemplar. Am schimbat mentalităţi. Nu eu, dă-mă în plm pe mine. Nu. Noi şi când zic noi nu mă refer la ţară, la stat, nu, mă refer la poporul meu. Pentru prima dată în viaţa mea, poporul meu nu că nu m-a dezamăgit a nu ştiu câta oară, ci m-a făcut să fiu mândru de el. Oamenii care au venit din Ucraina refugiaţi la noi trăiau cu impresia că vin într-o ţară mai înapoiată, mai săracă şi mai depravată decât a lor şi s-au trezit în cu totul altceva. În biserici, pe străzi, în magazine, peste tot, toată lumea se oferea să îi ajute. Iar pentru asta vă mulţumesc.

A, da, să nu uit: ca să vedeţi absurdul şi nebunia războiului, vă mai dau un exemplu: o familie de ucraineni vine la noi. La centru, mă refer. Acuma, majoritatea dintre refugiaţii noştri, după o perioadă la noi, au ajuns în Canada. Canadienii au trimis frumos un reprezentant de la ambasadă care le-a explicat ce avantaje au dacă se duc acolo. Casă, masă, drum plătit, job, chiar dacă nu ştiau engleză sau franceză. De ce au ales să invite ucraineni şi nu, de exemplu, libieni sau sirieni, că şi acolo e război, vă rog să nu mă întrebaţi pe mine.

 Dar din familia de mai sus, care a plecat din ţară cu câteva zile înainte să facă băiatul lor 18 ani şi să fie luat în armată, numai copilul a luat viza de Canada. Părinţii nu.Pentru că ei sunt etnici ruşi, nu ucraineni, dar copilul are paşaport ucrainean, însă ei au paşaport rusesc. Ceea ce pe vremuri era cool. Acum nu mai este. Mai mult decât atât, ajunşi în România, ei nu prea mai au unde să se întoarcă. Înapoi în ţară, deşi s-au născut acolo, vor fi consideraţi trădători de toată lumea. De ruşi că nu au ţinut cu rusia, de ucraineni că nu au stat să lupte pentru ţara lor.

Am fost băiatul cu seringile

 Am fost băiatul cu seringile

Vedeţi, mie nu prea îmi place să vorbesc despre munca mea, pentru că nu întotdeauna faci la muncă ce îţi place sau chestii de care eşti mândru. Dar de data asta cred că merită să spun câteva lucruri. Pentru o perioadă am fost un înger al nopţii, cum spunea o clientă de-a mea, deşi aş fi preferat expresia copil al nopţii, că media de vârstă în echipa mea era de vreo 23 ani. Ce făceam: conduceam o dubă de 3,5 tone toată noaptea prin Bucureşti şi distribuiam ajutoare. Ajutoarele constau în medicamente, haine, apă, saci de dormit şi alte chestii pentru oamenii străzii, plus prezervative pentru lucrătorii secsuali şi seringi pentru dependenţii de heroină.

Că tot suntem aici: din partea mea, toată lumea să facă ce vrea ea, să încerce ce vrea ea, dar vă rog, vă rog, nu încercaţi niciodată heroină. Din restul substanţelor psihotrope mai ai nişte şanse să îţi revii, dar heroina e un drum fără întoarcere care te transformă într-o caricatură a ceea ce ai fost şi te îndreaptă spre o moarte prematură şi nedemnă mai ceva decât alcoolul, jocurile de noroc, alte droguri, dependenţa de secs sau altele, toate la un loc. Asta, dacă ai noroc. Că s-ar putea să supravieţuieşti ca o legumă tot restul vieţii tale. O zice unul care ştie ce vorbeşte, căruia i-a murit de supradoză un client cam acum o lună, timp suficient să ţină minte.

Şi care e sătul de pwli. Ştiţi unde se fac cel mai des injecţiile cu heroină? În gât, că se duce treaba direct în cap, şi în zona enghinală, ca să nu se vadă semnele, că nu vrea nimeni un heroinoman în organizaţia lui. Noi, ca să dăm seringi, trebuia să vedem semne de înţepături, aşa că scoteam lanterna, respectivii îşi dădeau pantalonii jos şi eu mă uitam şi spuneam da sau nu. De fiecare dată, chiar dacă îi ştiam cu nume şi prenume şi data naşterii, trebuia să verific. În afară de asta, pot să spun că e o muncă din aia care te zguduie oricum, indiferent căt de puternic eşti tu. Întâlnirea cu aşa-zisa drojdie a societăţii, dacă eşti un om şi nu un robot nu prea te lasă să te culci liniştit dimineaţa, când te întorci acasă.

Am văzut la doi paşi de mine oameni în sevraj cu orice în mână, de la cutter sau briceag la topor, urlând la duşmani imaginari, am văzut oameni disperaţi, am văzut multe pe care credeam că le ştiu, că le mai văzusem la viaţa mea, dar nimic nu te pregăteşte să le vezi pe toate odată. În ciuda presiunilor, că nu era vorba de teamă, cel puţin nu a mea, alţii se temeau pentru tine, am continuat în acest mediu până când au apărut alte priorităţi. Nu regret nicio secundă că am continuat. Am văzut, pe lângă acei nefericiţi pe care am avut onoarea şi plăcerea să-i cunosc şi să-i servesc şi pe care sper că nu i-am dezamăgit, am văzut o faţă urâtă a societăţii vezi-doamne normale.

Oameni care, nechemaţi de nimeni, cheltuiau timp, energie şi alte resurse ca să ne reproşeze că de ce îi ajutăm pe amărâţi. De ce dăm mâncare la beţivi, seringi la drogaţi, că dacă e legal ce facem noi, că de ce nu dăm ceva la copiii superdotaţi, că de ce dăm ajutoare acolo şi nu altundeva, că vin boschetarii de acolo şi se pishă la ei în scară, ei locuind la un kilometru depărtare, că ne fac plângere la primărie, de parcă lucram la primărie, tot felul de specialişti din ăştia în ce ar trebui să facă altcineva. Am rămas atât de dezamăgit de ei! Cum să vii tu la mine să-mi reproşez că ajut oamenii săraci? Dacă există viaţă de apoi şi dreptate în ea şi iad, atunci în iad ar trebui să fie locul unor indivizi ca ăştia, să nu le fie frig cât discută între ei ce e bine şi ce e rău.

Lucrul pe care l-am învăţat cu adevărat şi o să-l iau cu mine oriunde este că oamenii străzii, drogaţii, prostituaţii, cum să zic, noi nu suntem cu absolut nimic mai bun decât ei. Faptul că cineva trece printr-o situaţie nefericită, ghinionistă, nu ne face pe noi, ceilalţi, norocoşii, sanchi, cei muncitori şi serioşi, care ne plângem că ne-a crescut rata la vilă, sub nicio formă, mai buni decât ei. Aşa că ar fi frumos ca atunci când treci pe lângă un cerşetor, să nu-i urezi tradiţionalul LA MUNCĂ, BĂ! în primul rând că nu orice muncă este remunerată, în al doilea rând pentru că până la urmă cine suntem noi ca să-i judecăm pe alţii şi în al treilea pentru că nu se ştie niciodată când ajungem la fel ca el. 

PS (sau bonus pentru cei care au avut răbdare cu textul până aici): am o veste proastă şi un sfat. Veşti proaste am mai dat, deh, natura meseriei, dar de dat sfaturi am încercat mereu să mă feresc: vestea proastă este că în viitorul nu foarte îndepărtat din ce în ce mai multe case vor deveni goale şi din ce în ce mai multe drumuri vor deveni pline de oameni ai străzi. Deci, vă sfătuiesc să nu vă purtaţi urât cu oamenii străzii, pentru că o parte dintre ei vor fi o parte dintre voi, aşa că ar fi bine să nu vă puneţi rău cu viitorii voştri vecini.